Viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Viaţa şi activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

Arhim. conf. univ. dr. Miron Vasile

Sfântul Ioan Gură de Aur, una dintre cele mai impunătoare și mai reprezentative personalități ale culturii și spiritualității patristice, s-a născut la Antiohia, capitala Orientului, în anul 354, din părinții Secundus și Antuza, care aveau o aleasă reputație și o bună situație materială. Tatăl său îndeplinise funcția de mare comandant în armata imperială (magister militum Orientis), iar mama sa, de origine și formație greacă, era o femeie cultivată și cu un caracter nobil[1], fiind apreciată chiar și de păgâni pentru virtuțile ei.

Murind tatăl său devreme, copilul Ioan a fost crescut și educat de venerabila și înțeleapta sa mamă Antuza, care nu s-a recăsătorit, ci s-a dedicat exclusiv formării sufletești a celor doi copii ai ei: Ioan și sora sa mai mare, trecută la cele veșnice de timpuriu. „Religiozitatea și caracterul ferm al mamei s-au imprimat profund în sufletul lui… Credința caldă și viața exemplară a Antuzei, precum și contactul continuu cu Biserica, au fost decisive pentru viitorul lui Ioan. Ele au determinat toată evoluția sa ulterioară[2].

După ce primește noțiunile elementare de educație civică și religioasă de la mama sa, adolescentul Ioan urmează studiile superioare, la școlile celebrilor retori și filozofi păgâni: Libanius și Andragatius. Aceștia îl inițiază în tainele culturii elene de care nu se va lăsa niciodată copleșit, pentru că era fascinat mereu de frumusețea învățăturii creștine pe care i-o sădise mama sa în frageda lui tinerețe. Tinerii instruiți în aceste școli renumite ale timpului se pregăteau ca să ocupe în viața civilă anumite dregătorii publice, însă studentul Ioan, văzând viața tumultoasă și zbuciumată din tribunale, a refuzat să profeseze avocatura și s-a dedicat studiului Sfintei Scripturi și rugăciunii, pentru că nici firea sa sensibilă și meditativă nu era compatibilă cu o asemenea îndeletnicire laică. Dacă ar fi îmbrățișat o asemenea misiune, „ar fi putut ocupa cele dintâi locuri ale imperiului; dar de când a văzut cât de plăcut era jugul Domnului, nu-l mai atrăgeau onorurile lumii și unica sa dorință era de a se consacra lui Dumnezeu în singurătate[3]. Progresele sale în arta elocinței erau așa de strălucite, încât îl depășise în această privință pe dascălul său Libanius. Cunoștințele profane i-au fost utile pentru minunata și prolifica sa operă oratorică, pentru că, „studierea artelor liberale, îndeosebi a retoricii și a filozofiei, a înarmat pe tânărul Ioan cu tot arsenalul tehnicii cuvântului și al argumentării[4]. Pătruns în adâncul sufletului de frumusețea cuvintelor Scripturii și înțelegând cât de sublim este misterul trăirii vieții în Hristos, renunță la mirajul plăcerilor efemere ale acestei lumi înșelătoare și se consacră ascezei și meditației, ducând o luptă încordată împotriva patimilor trupești și străduindu-se să înainteze pe calea desăvârșirii creștine prin practicarea virtuților evanghelice. „Se îmbrăca în haină simplă, întrebuința cea mai mare parte a timpului în rugăciune, citirea și meditarea Sfintei Scripturi. Ajuna în toate zilele și se culca pe jos, când era cu totul obosit de privegheri[5].

Cultura, modestia, evlavia și ținuta sa morală impecabilă îl remarcă în mod deosebit în fața opiniei publice. Curând este botezat și la scurt timp este prohirisit citeț în Antiohia de către episcopul Zenon al Ierusalimului[6], care venise întâmplător în acest oraș. În această treaptă a ierarhiei inferioare rămâne trei ani, ucenicind pe lângă episcopul Meletie al Antiohiei, care, observând calitățile intelectuale și sufletești ale tânărului lector Ioan „i-a îngăduit sa-i stea mereu în preajmă și, îndrăgind frumusețea inimii sale, a prevăzut cu ochi profetic creșterea lui[7]. Pentru a nu o lăsa pe mama sa, văduvă „a doua oară”, practică ascetismul în casa sa părintească, îngrijind de mama sa. Episcopul Meletie l-a încredințat pe citețul Ioan celui mai savant profesor de teologie din Antiohia: lui Diodor, viitorul episcop al Tarsului, un erudit în ce privește interpretarea istorico-literară a Scripturii, de la care Ioan a deprins tehnica explicării corecte a sensului fiecărui cuvânt scripturistic. Admirația sa deosebită pentru Sfântul Apostol Pavel îi aprinde în suflet râvna de a-i urma exemplul. „Inima lui Pavel – spune el – este inima lui Hristos. Să-L imităm, frații mei, așa cum făcea el însuși[8]. Toate eforturile sale intelectuale și spirituale erau canalizate în scopul atingerii acestui ideal. Ca să-l egaleze pe apostolul neamurilor, „a studiat zi și noapte. A aprofundat învățătura lui Iisus și a căutat să o aplice literal în viața sa. Și-a redus somnul, și-a redus hrana. A rupt toate legăturile sale cu lumea. Știa însă că aceste exerciții nu erau decât un început[9]. I-a convins în acest timp și pe foștii săi colegi de la școala lui Libanius, pe Teodor și pe Maxim, să renunțe la plăcerile lumești și să îmbrățișeze stilul de viață ascetică. După o lungă perioadă de nevoință, primul dintre ei a devenit episcop de Mopsuestia, iar celălalt episcop de Seleucia, în Isauria. La această școală duhovnicească recunoscută sub numele de „Ascheterionul” lui Diodor de Tars și a lui Carterius[10], au ucenicit împreună cu Sfântul Ioan nu numai cei doi atleți menționați mai sus, ci și alți luminători ai credinței, cum a fost, de pildă, Vasile, un prieten apropiat al Sfântului Ioan, ajuns ulterior episcop de Rafaneea[11], cu care se hotărâse să pășească împreună pe calea vieții anahoretice. Sfântul Ioan a fugit de această înaltă demnitate. El a rămas sub acoperământul matern, ducând în casa mamei sale aceeași viață pe care ar fi dus-o în pustiu.

După moartea mamei sale, întâmplată în anul 374, a împărțit averea săracilor, apoi s-a retras în Munții Antiohiei, unde, timp de patru ani, a petrecut o viață austeră sub îndrumarea unui bătrân sirian, în preajma căruia a și stat, „imitând viața lui aspră și luptându-se cu noianul plăcerilor. Iar dacă, destul de ușor, le-a învins, nu atât prin nevoințele trupești, cât prin rațiune, s-a retras într-o peșteră, pentru că dorea cu tot dinadinsul să stea departe de lume. Acolo a stat doi ani, petrecându-și cea mai mare parte a timpului fără să doarmă și învățând pe de rost Testamentul Domnului, pentru a nu rămâne întru neștiință. În timpul celor doi ani nu s-a culcat nici ziua, nici noaptea încât și-a mortificat coapsele, iar rinichii i-au fost afectați de frig[12]. Pentru a nu-și vătăma și mai mult sănătatea, a renunțat la rigorile ascezei și a revenit în slujirea bisericească, în cetatea sa natală a Antiohiei, unde episcopul Meletie îl hirotonise diacon, în anul 381. În această treaptă a slujit o perioadă de cinci ani, „împodobind Biserica lui Dumnezeu cu chipul vieții sale cea plină de fapte bune și cu scrierile cele de suflet folositoare[13]. În această perioadă a compus tratatul Despre preoție, iar în anii anteriori diaconatului, pe când viețuia în pustia ascetică, a scris despre apologia vieții monahale și despre feciorie cu o admirație și un patos inegalabil.

În noua slujire clericală, Sfântului Ioan i s-a încredințat o sarcină de natură social-caritativă. „Misiunea sa era ajutorarea săracilor… . El s-a consacrat acestei lucrări cu întreaga sa pasiune de atlet al lui Hristos, așa cum s-a consacrat singurătății câțiva ani înainte[14], însă nu a neglijat nici slujirea cuvântului dumnezeiesc cu care a îndulcit inimile și sufletele poporului dreptcredincios. Pentru că talentul său excepțional de predicator îl făcuse atât de cunoscut, iar credincioșii rămâneau încântați de frumusețea cuvintelor sale, a fost hirotonit preot de către episcopul Flavian, urmașul în scaun al lui Meletie, care murise în anul 381 la Constantinopol, unde venise pentru instalarea în scaun a Sfântului Grigorie de Nazianz. În viața sfântului se istorisește că, în momentul hirotoniei sale, când episcopul și-a pus mâna pe capul său, îndată s-a arătat un porumbel alb, foarte luminat, zburând deasupra creștetului său, încât toți slujitorii prezenți s-au minunat[15]. Timp de aproape 12 ani (386-397) a slujit în această treaptă în Biserica Antiohiei „luminând clerul de aici, cu exemplul vieții sale: pe unii i-a atras prin înțelepciune, pe alții i-a luminat prin învățătură, iar pe alții i-a adăpat cu undele Duhului[16] și i-a vindecat cu darul minunilor. Nu numai cuvântările sale captivante îi convingea și îndrepta pe credincioși, ci mai ales faptele sale de slujire a aproapelui în duhul dragostei lui Hristos, căci tuturor săracilor, bolnavilor și orfanilor le-a fost părinte, îngrijitor și ajutător. Predicile sale zguduitoare „inspiră simțămintele și iubirea de virtute unui mare număr din auditorii săi. El îi mișcă mai mult prin exemplul său, decât prin discursurile sale și îi câștiga cu atât mai lesne, cu cât el îi convingea prin evidența adevărului[17]. Zelul său misionar era atât de înflăcărat, încât „voia să convertească la creștinism toată Antiohia, până la ultimul om și să-l facă pe fiecare creștin să trăiască exact așa cum ar fi cerut Iisus; apoi, mergând mai departe, să-i adune în Biserică pe toți cei din afara ei. Aceasta era ambiția lui[18]: să îmbunătățească moravurile ascultătorilor săi.

Cu episcopul Flavian a colaborat și a întreținut cele mai loiale și mai demne raporturi, Sfântul Ioan fiind ochiul, gura și mâna prelungită a ierarhului său, bucurându-se permanent de prețuirea și dragostea sinceră a acestuia și sprijinindu-l în toate acțiunile sale. În anul 387, Sfântul Ioan a potolit poporul antiohian care se revoltase împotriva împăratului și dărâmase statuile familiei imperiale, ca semn de protest pentru impozitele grele pe care le impusese statul pe umerii locuitorilor cetății. În acele clipe de groază înfiorătoare, când cetatea era amenințată cu exterminarea, bătrânul episcop Flavian merge în audiență la împărat ca să-l convingă să renunțe la acest plan diabolic, în timp ce Sfântul Ioan consola poporul, rostind în prezența acestuia cele 21 de predici, numite Despre statui, în care analizează, cu un deosebit simț psihologic, toate manifestările interioare ale sufletului omenesc și arătând că „frica nu trebuie să micșoreze devotamentul față de datoriile creștine. Aceeași mângâiere este reluată zilnic, de fiecare dată, într-o altă formă și cu o neobosită inventivitate[19]. Predicile Sfântului Ioan au deșteptat conștiințele antiohienilor. „Toți cetățenii s-au strâns în jurul lui. Toți oamenii Antiohiei au devenit creștini. Toți creștinii s-au întrecut în virtute[20]. Între timp, episcopul Flavian obținuse grațierea cetățenilor Antiohiei, iar această salvare a fost tot opera Sfântului Ioan, care redactase un discurs elogios în cinstea împăratului Teodosie (citit în prezența sa de către Flavian) și, în cele din urmă, împăratul s-a îmblânzit și a anulat sentința de pedepsire.

Veștile despre celebritatea talentului oratoric al Sfântului Ioan și a virtuților sale alese s-a răspândit în tot Orientul. Împăratul Arcadie, fiul și urmașul lui Teodosie la cârma Imperiului de Răsărit, aflând despre renumele său, l-a numit arhiepiscop al Constantinopolului, după moartea lui Nectarie, întâmplată în anul 397. Adus în mod discret în capitala imperiului, prin intervenția lui Eutropiu (primul ministru al împăratului) și a lui Asterie, comitele Antiohiei, Sfântul Ioan fu hirotonit arhiereu în ziua de 24 februarie 398 de arhiepiscopul Teofil al Alexandriei, chemat special pentru solemnitatea sfințirii și instalării noului patriarh al cetății imperiale. Teofil nu agrease alegerea și numirea Sfântului Ioan în această înaltă demnitate, pentru că el îl susținuse pentru acest scaun pe presbiterul Isidor, un ucenic fidel care îi prestase multe servicii, însă, constrâns de împrejurări, a fost nevoit să-l accepte pe Sfântul Ioan, pentru că, atât administrația imperială, cât și soborul preoților l-au preferat cu ardoare numai pe el[21].

În clipa în care a urcat pe caunul patriarhal, starea morală a clerului și a demnitarilor împărătești era deplorabilă. „Luxul provocator și desfrâul de la curte erau neînchipuite. Magnații cheltuiau averi întregi în luptele de la hipodrom, iar mulțimea își risipea toată vremea cu ele. În teatre, desfrânarea depășea orice limită. Dar nici măcar treburile bisericești nu se găseau într-o soartă mai bună. Existau și clerici și monahi influențați de cugetul lumesc, abătuți de la misiunea lor[22]. În fața unor asemenea tragedii, marele predicator și reformator al moravurilor nu putea să rămână indiferent, ci trebuia să ia atitudine radicală pentru stârpirea neregulilor și combaterea fărădelegilor. Mai întâi de toate, a luat măsuri energice pentru înlăturarea abuzurilor din mediu clerical, „dezrădăcinând obiceiurile cele rele din toate treptele, iar mai vârtos dintre preoți, precum: necurăția, zavistia, nedreptatea și orice lucru neplăcut. Apoi răsădea curăția, dragostea, dreptatea, milostenia și tot felul de fapte bune și cu gura sa cea de aur pe toți îi povățuia. Nu numai în cetatea Constantinopolului, ci și prin cetățile și țările cele dimprejur avea multă purtare de grijă pentru mântuirea sufletelor omenești[23], „chemând la ordine oile cu fluierul cel duhovnicesc[24] al cuvintelor sale și „atrăgând cu o sârguință de necrezut o mulțime de păgâni și de eretici[25]. Uneori aplica și toiagul certării, mustrând pe clericii nedemni și excluzându-i din Biserică, pentru diferite abateri. Pentru îndreptarea clericilor, instituie reguli de conduită morală pentru a-i convinge să ducă o viață sfântă și pilduitoare pentru păstoriți. Unii, nemulțumiți de măsurile sale de redresare a moravurilor rele, „au conspirat împotriva lui și au încercat să-l compromită înaintea poporului…. Poporul însă, pentru cuvântările rostite în biserică, îl aplauda și-l iubea, puțin păsându-i de acuzele care se aduceau împotriva lui[26]. Mai puțin manifestau această atitudine bogații și oamenii de afaceri ai capitalei, pe care marele păstor duhovnicesc îi biciuia și îi apostrofa cu asprime în cuvântările sale, pentru lăcomia și avariția lor. La palatul patriarhal el a pus capăt neorânduielilor cu privire la irosirea injustă a veniturilor Bisericii, utilizând banii din buget în scopuri filantropice, pentru ajutorarea săracilor și a bolnavilor. Din prisosul veniturilor bănești a întemeiat și întreținut mai multe spitale, încredințând administrarea acestora preoților evlavioși, însărcinați cu îngrijirea bolnavilor[27]. Permanent „avea grijă de cei săraci și neputincioși, iar din averea Bisericii hrănea pe cei flămânzi, îmbrăca pe cei goi și de orfani și de văduve mai înainte de toate se îngrijea[28]. Cuvântul său ziditor avea efect în sufletul celor ce-l ascultau, pentru că trăia ceea ce spunea și practica ceea ce recomanda altora. El desființase luxul exorbitant de la reședința patriarhală, înlocuindu-l cu simplitatea și modestia specifică vieții călugărești, atât în ceea ce privește confortul, cât și în privința hranei și a îmbrăcămintei. „Postea întotdeauna și se înfrâna fără măsură, pentru că gusta numai pâine de orz și apă și somn puțin și acela nu pe pat, ci stând și nevoindu-se[29].

Activitatea Sfântului Ioan Gură de Aur a fost la fel de prolifică și sub aspect misionar. Fiind un om activ și iubitor de liniște, el a izbutit să dizolve conflictele existente între Bisericile din Apus și cele din Răsărit, a reașezat în raporturi de pace pe episcopul Flavian al Antiohiei cu episcopul Romei și a împăcat pe episcopii egipteni cu cei apuseni, restabilind comuniunea între Bisericile aflate – cândva în discordie. El s-a preocupat de buna rânduială a tuturor Bisericilor din spațiul răsăritean, cum ar fi cele din Tracia, Pont, Asia, Siria, etc. Aflând că în Fenicia se mai aduceau încă sacrificii idolilor păgâni, „a adunat monahi mistuiți de râvna duhovnicească, pe care i-a întrarmat cu porunci imperiale și i-a trimis împotriva templelor idolești[30] ca să le distrugă. Tot el a trimis în regiunile noastre preoți și diaconi misionari, „râvnitori de lucrare apostolică”, ca să atragă la dreapta credință pe goții și sciții de la Dunăre și „să-i aducă apa mântuitoare” a cuvântului lui Dumnezeu, ca să nu rămână contaminați de eresul arian, iar episcopului din Cipru îi trimite o scrisoare în care îl îndeamnă să ia măsuri pentru combaterea ereticilor marcioniţi ce se infiltraseră în această țară[31]. Pentru a contracara pe arieni, care își propagau ideile lor eretice prin intermediul cântărilor interpretate în miez de noapte, Sfântul Ioan a organizat coruri de cântăreți ortodocși ce se deplasau în procesiune și intonau imnuri cu conținut doctrinar, despre egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl[32]. De asemenea, Sfântul Ioan l-a înfruntat și pe arianul Gainas, un general al armatei imperiale, care ceruse împăratului Arcadius o biserică dintre cele ortodoxe, pentru a servi ca locaș pentru întrunirile religioase ale arienilor. La insistențele sfântului, împăratul s-a opus și nu i-a îndeplinit rugămintea[33].

După ce aplică regulile de conduită și îndreptare a vieții morale clericale, desființează obiceiul păstrării țiitoarelor, adică a femeilor „subintroduse” (a diaconițelor și văduvelor) care mai locuiau pe la casele clericilor, apoi ia măsuri energice pentru instaurarea ordinii și diciplinei morale în rândurile credincioșilor, condamnând abuzurile, scandalurile, jurămintele, lăcomia și nedreptatea și recomandând în schimb cumpătarea, înfrânarea, modestia, cinstea și corectitudinea. Pe văduve le povățuia să se îmbrace cuviincios, să evite băile publice, să-și înfrâneze trupul prin post și să aibă o comportare morală demnă și adecvată stării lor, iar pe fecioare le îndemna să se consacre slujirii lui Dumnezeu și să se distingă prin viețuirea lor curată și duhovnicească[34]. Cuvântul său înțelept și dojenitor se îndrepta și împotriva bogaților lacomi, împotriva luxului și cochetăriei feminine care producea sminteală, precum și împotriva celor distractivi care frecventau teatrele și spectacolele indecente. Predica sa era convingătoare mai ales datorită faptului că el se oferea pe sine exemplu prin lucrarea faptelor sale bune. Tot timpul era dedicat rugăciunii, lucrului manual, îngrijirii bolnavilor și scrierilor sale exegetice. În această perioadă scrie el comentariile la Epistolele pauline, la cartea Psalmilor și la Faptele Apostolilor.

Zelul său misionar era atât de mare, încât se preocupa și de buna rânduială a altor Biserici, chiar dacă nu se aflau sub jurisdicția lui, cum ar fi cele din Asia, păstorite de clerici nevrednici. Pentru a curma impostura, convoacă un sinod local la Efes, în anul 401, și depune din scaun 13 episcopi simoniaci, care vindeau preoția pe bani sau pe daruri. În aceste condiții, „Biserica înflorea zi de zi, orașul întreg ducea viață aleasă, iar sufletele străluceau de cumpătare și psalmodiere[35], însă diavolul, urâtorul binelui, nu suporta această redresare morală și încearcă să uneltească răul împotriva Sfântului Ioan. Atâta timp cât a mustrat doar pe clerici, intrigile urzite împotriva sa nu au avut prea mare efect, însă din clipa în care a încercat să-i mustre pe cei din afara clerului, îndeosebi pe nobili, și-a atras asupra sa mânia multora, iar acuzațiile formulate au început să fie crezute. Tensiunea a luat amploare în momentul în care Sfântul Ioan a rostit în public o cuvântare împotriva ministrului Eutropius[36], cel care a stăruit și a mijlocit la împărat pentru aducerea și întronizarea sa în scaunul patriarhal al capitalei imperiale, însă Eutropiu a intrat în conflict și cu împăratul și, în cele din urmă, a fost demis și ucis.

Momentan, se crease un complot împotriva Sfântului Ioan, urzit de trei episcopi intriganți, care, în loc să-și petreacă timpul în eparhiile lor și să se preocupe de pastorația credincioșilor încredințați lor, zăboveau în capitală culegând zvonuri false și acuzații calomnioase și nefundamentate la adresa arhiepiscopului Ioan, pe care le strecurau cu viclenie în urechile împărătesei Eudoxia și ale persoanelor influente din suita palatului. Numele acestor ierarhi egipteni erau: Severian de Gabala, Acacius de Bereea și Antioh al Ptolemaidei. Ei erau premeditați și instruiți să facă acest lucru din îndemnul arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, care îl pizmuia pe Sfântul Ioan pentru prestigiul și reputația lui și căuta cu orice preț să-i găsească un motiv și un prilej nimerit să-l destituie din scaun[37]. I se crease Sfântului Ioan o atmosferă de ostilitate și aversiune „care cuprindea cercuri din ce în ce mai mari de clerici și călugări[38] obsedați de gând rău împotriva lui. Trebuia numai un pretext iluzoriu ca să declanșeze o conspirație împotriva Sfântului Ioan și, în urma înscenariului, să se recurgă la răsturnarea lui. Prilejul se ivi în clipa când Sfântul Ioan acceptă să ofere găzduire Fraților Lungi[39], un grup restrâns de călugări, acuzați de erezie origenistă, excomunicați și alungați din Egipt de către arhiepiscopul Teofil, pentru că nu acceptaseră să devină părtași la faptele lui oribile și să dea declarații mincinoase împotriva unor oameni nevinovați. Acești călugări au peregrinat pe la locurile sfinte, și au fost refuzați de episcopul Ierusalimului să locuiască încetatea sa, fiind atenționat de Teofil, însă și-au îndreptat traiectoria spre Constantinopol, unde au beneficiat de ocrotirea Sfântului Ioan Gură de Aur, care le-a oferit locuință în casele bisericii Anastasia și le-a permis să participe la sfintele rugăciuni, însă fără să primească Sfântă Împărtășanie[40], pentru că se aflau sub pedeapsa excomunicării. Misiunea de a-i îngriji căzuse în sarcina diaconiței Olimpiada, o aristocrată care își donase întreaga sa avere în slujba săracilor. La insistențele lor, Sfântul Ioan a intervenit la Teofil în scris ca să le ridice excomunicarea, însă acesta a ezitat. Călugării egipteni n-au mai avut răgaz și au făcut apel la curtea imperială. Împărăteasa îi compătimea și îi proteja pe acești călugări și, pentru a-i salva, cere convocarea unui sinod în care să se analizeze situația lor și să fie absolviți de pedeapsă, dar să fie chemat și Teofil la acest sinod pentru a se justifica de vinovăția lui de a-i prigoni și a-i exclude din Biserică pe acești monahi năpăstuiți pe nedrept. Sinodul urma să fie prezidat de Sfântul Ioan. Teofil profită de circumstanță și, prin abilitatea și diplomația lui diabolică, reușește să răstoarne lucrurile, intrând în complicitate cu Eudoxia pentru a-l ataca pe Sfântul Ioan pe care deja îl acuzase în mod fals că i-a primit în comuniune pe călugării „origeniști” expulzați de el. Acum rolurile se inversează și, din acuzat, Teofil devine judecător, dezlănțuind o campanie de denigrare a Sfântului Ioan și de înlăturare a lui din scaunul patriarhal. Pentru a-și realiza acest scop cinic, intră în legătură, prin curieri speciali, cu toți dușmanii Sfântului Ioan Gură de Aur, trimite scrisori episcopilor din diferite oraşe, îndemnându-i să condamne operele lui Origen și îl pune în alertă pe episcopul Epifanie al Ciprului. Pe acesta îl convinge să convoace un sinod în eparhia sa pentru a interzice citirea cărților lui Origen, după care îl sfătuiește să meargă la Constantinopol pentru a se solidariza cu potrivnicii Sfântului Ioan și a-l descalifica pe „motivul” că ar fi origenist, pentru că a oferit adăpost și îngrijire călugărilor egipteni „origeniști”. În sinceritatea și dorința sa arzătoare de a pune capăt ereziilor, bătrânul episcop Epifanie a dat crezare uneltirilor viclene ale lui Teofil, însă s-a convins de cursa în care fusese atras de acesta și plecă grăbit în țara lui, unde n-a avut bafta să ajungă, pentru că s-a sfârșit pe drum, așa cum îi prevestise Sfântul Ioan.

Încercarea împărătesei de a-l atrage pe Epifanie de partea ei, ca să comploteze împotriva Sfântului Ioan și să-l înlăture din scaun, a eșuat pentru că acest ierarh s-a lămurit asupra adevărului și n-a vrut să dea satisfacție diavolului, făcând jocul Eudoxiei și luptând împotriva unui om nevinovat. Pentru că și el avea o viață sfântă „Domnul, nelăsând să se facă nici un fel de vrajbă și de mânie între plăcuții Săi, a arătat lui Epifanie, prin tăinuite descoperiri, cum că Ioan este curat ca soarele și că din zavistia omenească rabdă clevetire. Pentru că Epifanie auzise de la mulți oameni despre credința lui cea fără prihană și despre viața lui cea desăvârșită[41].

Văzând că a pierdut un susținător în îndeplinirea planului ei diabolic, împărăteasa îi scrie lui Teofil al Alexandriei să vină îndată la Constantinopol ca să-și izbândească visul lui cel mult dorit: destituirea din scaun a Sfântului Ioan și exterminarea lui. Împăratul, influențat și sedus de soția sa sadică și frivolă, și-a dat consimțământul în derularea acestui joc murdar, dând cale liberă triumfării răului. La invitația împărătesei, Teofil vine triumfal în Constantinopol cu o ceată de 36 de episcopi sufragani din Egipt, este instalat în palatul imperial, unde zăbovește trei săptămâni pentru a strânge argumente false împotriva Sfântului Ioan, pe care îl evită categoric, apoi purcede la acțiune, convocând sinodul tâlhăresc într-o vilă somptuoasă aflată în parcul de la Stejar, situat într-o suburbie a capitalei, dincolo de Bosfor, aproape de Calcedon, pentru că se temea de o eventuală răzvrătire a poporului. Și Sfântul Ioan avea la dispoziția sa episcopii devotați lui, patruzeci la număr, gata pregătiți să se întrunească în sinod, spre a-l judeca pe Teofil, însă el n-a abuzat de acest prilej, căci dacă ar fi recurs la acest fapt, Teofil și episcopii lui odioși ar fi rămas dezarmați și nevoiți să se întoarcă la casele lor. „Generozitatea lui i-a fost spre pieire[42]. Acest act dovedește noblețea sufletească și superioritatea de spirit a acestui mare sfânt, care a preferat să îndure nedreptatea și suferința, decât să se apere pe sine, pentru ca să nu se producă tulburare și dezbinare în Biserică, după cum însuși a mărturisit, zicând trimișilor lui Teofil: „Noi nu ne-am adunat spre risipirea Bisericii, ci spre pace[43].

Sinodul întrunit de Teofil cu sprijinul curții imperiale era practic ilegal, însă avea autorizația împăratului, care ordonase judecarea Sfântului Ioan Gură de Aur în absența sa. Capetele de acuzare au fost puerile, infame și ridicole[44], fără temei și fără consistență. În fond, nu acestea au fost pretextele care au dus la destituirea din scaun a Sfântului Ioan, ci dușmănia de moarte împotriva sa îl împingea pe Teofil la o asemenea faptă odioasă, ucigătoare de frate[45].

După convocarea acestui pseudo-sinod, Sfântul Ioan este invitat de patru ori (prin delegați) să se prezinte în fața ierarhilor, pentru a răspunde reclamațiilor pe care aceștia le formulaseră la adresa sa, la îndemnul lui Teofil, însă sfântul a refuzat să se înfățișeze înaintea lor, socotindu-se nevinovat. În cele din urmă, a trimis în locul său o delegație formată din trei episcopi și doi preoți ca să-l susțină, însă nu li s-a acordat audiență, ci au fost bătuți și maltratați, iar unul dintre ei a fost pus în lanțuri de fier, pe care le pregătiseră pentru schingiuirea Sfântului Ioan[46]. Sinodul a pronunțat sentința depunerii din scaun și a exilării sale, pentru simplul motiv că a fost chemat să vină la judecată și nu a dat curs chemării[47]. În raportul său către împărat, Teofil îl acuză pe Sfântul Ioan de crimă de lezmaiestate[48], care atrăgea după sine pedeapsa cu moartea, măsură pe care nu putea să o aplice decât un tribunal imperial. „În ciuda insistenței Eudoxiei, împăratul a refuzat să-l exileze pe sfânt. Mai mult, Arcadius a dat ordinul categoric să nu se facă nici o violență împotriva sfântului[49], însă a intrat pe rol împărăteasa, care a trimis în repetate ori pe un ofițer al curții imperiale să-l convingă pe Sfântul Ioan să părăsească palatul patriarhal și să plece în exil. Spiritele se încinseseră și mulțimea răzvrătită, care îi jurase sfântului credință până la moarte, era gata pregătită să se revolte împotriva împăratului. În fața unei asemenea stări discordante, Sfântul Ioan s-a simțit nevoit să ia atitudine fermă, potolind mulțimea, pentru a nu se produce dezordine și dezbinare în sânul Bisericii. Chiar și în fața împăratului a protestat, pentru că acesta nu a avut o poziție consecventă, ci s-a lăsat înduplecat la stăruințele Eudoxiei. Împăratului i-a spus aceste memorabile cuvinte: „Eu am primit de la Mântuitorul Dumnezeu Biserica aceasta, spre a mă îngriji de mântuirea poporului și nu pot s-o părăsesc; dacă însă vrei aceasta, scoate-mă cu forța, să am ca justificare a dezertării mele de la datorie, autoritatea ta[50].

A treia zi după încheierea lucrărilor sinodului de la Stejar (403), împăratul ordonă prin decret imperial depunerea și exilarea Sfântului Ioan. Ofițerii imperiali îi înaintează sfântului ordinul scris, amenințându-l cu abuzul de forță, în cazul în care ar ezita să se retragă din scaun și ar refuza să plece în exil. Pentru a nu se provoca zarvă și tulburare în rândurile mulțimii, se supune dispoziției împăratului și părăsește cetatea, discret, în miez de noapte, fiind dus cu escorta la Praenetum, un târg aflat în vecinătatea Nicomidiei[51]. După acest eveniment tragic, mulțimea credincioșilor din capitală s-a răsculat, cerând insistent împăratului readucerea Sfântului Ioan pe tronul patriarhal, căci nu se cuvenea ca „omul curat, bun și drept, propovăduitorul idealist și trăitorul moralei evanghelice, cenzorul și reformatorul societății corupte și al Bisericii trase în jos, spre lume, să coalizeze împotriva sa pe oamenii acestei lumi – pe ipocriți, pe vanitoși, pe imorali, pe intriganți, pe perverși și pe unii naivi amăgiți chiar, care au folosit prilejul trebuitor lui Teofil, ca să abată judecarea lui asupra capului lui Ioan Gură de Aur[52]. Însă, Dumnezeu nu a îngăduit ca răul să biruie până la infinit, căci, în timp ce Teofil a încercat cu ajutorul trupelor imperiale să ia în stăpânire cu forța bisericile, „s-a produs în timpul nopții un cutremur foarte mare, care a îngrozit pe împărăteasă. Dimineața s-au trimis soli după cel alungat, rugându-l să se întoarcă cât mai repede în cetate (Constantinopol) și să oprească nenorocirea venită asupra orașului. Au mai fost trimiși și alți soli după aceștia și încă alții după ei, încât era plin Bosforul de mulțimea corăbiilor cu cei trimiși[53]. Sfântul a acceptat să-și reia scaunul numai după ce, în prealabil, va fi reintegrat în drepturile lui de un sinod general, însă poporul nu a mai avut răgaz să aștepte acest moment decisiv și a început să facă manifestații de protest.

Revenirea Sfântului Ioan în cetatea imperială a produs un mare entuziasm în rândurile credincioșilor, care au ieșit în întâmpinarea lui „cu făclii de ceară, aprinse[54], intonând cântări de bucurie și de mulțumire adusă lui Dumnezeu, pentru că a izbăvit păstorul de pedeapsa surghiunului și l-a readus nevătămat în mijlocul turmei Sale. Văzând că toată uneltirea sa demonică a eșuat, Teofil încearcă rușinat, pe toate căile, să-și salveze viața în fața furiei mulțimii, care îl căuta ca pe iarba de leac să-l prindă și să-l arunce în mare. „Cu multă greutate a reușit să găsească o navă veche și să se îmbarce într-un port izolat cu toți egiptenii săi pentru a nu fi făcuți bucăți de mulțime[55], în timp ce Sfântul Ioan a fost primit triumfal în catedrală și așezat pe tron, de unde a binecuvântat poporul și a rostit un frumos cuvânt de învățătură. Oamenii îl ascultau cu admirație, plângând de bucurie. „Eudoxia și Arcadius erau alături de popor, din nou credincioși lui Gură de Aur. Dar această împăcare era prea frumoasă ca să dureze mult timp[56]. Ea a durat două luni, când începe să apară pe scena politică un nou paradox: inaugurarea unei staui de argint, care o reprezenta pe împărăteasa Eudoxia, îmbrăcată în hlamidă, pe o coloană purpurie, așezată pe un pedestal înalt, în apropierea bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol. Cu acest prilej s-au organizat ceremonii, cântece, jocuri, coruri și spectacole de tot felul, după moda cultului păgân. Aceste dezmățuri îl deranjau enorm pe Sfântul Ioan, mai ales când slujea și predica în biserică. Însă nu numai pe el, ci pe întreg poporul credincios îl tulbura zgomotul produs de aceste festivități păgâne, încât sfântul s-a simțit nevoit să reacționeze prompt, printr-o predică colerică, în care a combătut aceste obiceiuri orgiastice, adevărate acte de sfidare și de insultă la adresa Bisericii. Luând cunoștință de acest fapt, și simțindu-se ofensată, împărăteasa a cerut îndată convocarea unui sinod împotriva lui Ioan. Aflând despre acest lucru, Sfântul Ioan a rostit iarăși în biserică o omilie celebră care începea cu cuvintele: „Iarăși se înfurie Irodiada, iarăși se tulbură, iarăși dănțuiește, iarăși cere să primească pe tipsie capul lui Ioan[57]. Aceste cuvinte au iritat-o și mai mult pe împărăteasă care, de această dată, nu l-a mai putut suporta, cerând în mod deliberat exilarea lui. Tratativele s-au derulat începând din toamna anului 403 până în preajma Paștelui din anul 404, când împăratul, sub presiunea Eudoxiei și a adversarilor Sfântului Ioan, îi impune acestuia domiciliu forțat în propria sa locuință, interzicându-i să mai ia parte la slujbele bisericești timp de două luni, când se va hotărî sentința de trimitere a lui în exil. În zilele Sfintelor Paști a avut loc unul dintre cele mai cumplite masacre, în care credincioșii ortodocși devotați Sfântului Ioan, supranumiți ioaniți, au fost maltratați, arestați și mulți dintre ei uciși de armată, condusă de clerici trădători, manipulați și dirijați de împărăteasa Eudoxia[58].

Sinodul întrunit la porunca împărătesei, format din dușmanii înverșunați ai sfântului, au reactivat decizia de condamnare a sa pe care o emisese sinodul de la Stejar și au legiferat revenirea sa în scaunul patriarhal ca fiind un act necanonic, săvârșit printr-un ordin imperial și nu printr-o decizie sinodală. În cele din urmă, episcopii „l-au convins pe împărat că hotărârea anterioară este legală și dreaptă[59] și astfel, la îndemnul lor, împăratul dă poruncă să fie înlăturat din scaun și scos afară din cetate, sub pretext că nu a fost reabilitat în mod canonic. De aici încolo, începe un nou calvar de suferințe pentru marele luceafăr și stâlp al Ortodoxiei. A fost preluat de un grup de soldați, care l-au îmbarcat pe o corabie și dus în Bitinia, în cetatea Niceea, iar de aici a fost transferat la Cucuz și apoi la Arabissos, în Armenia Mică[60]. Pe drum a îndurat multe chinuri, batjocuri, suferințe și lipsuri, pentru că împărăteasa poruncise celor ce îl însoțeau „să-l amărască în tot timpul pe cale, că doar va muri mai degrabă[61], însă sfântul a răbdat cu mulțumire toate încercările și ispitele. Pe cale, în timp ce călătorea prin ținutul Capadociei, îl întâmpinau cete de cuvioși și de fecioare, care se tânguiau, vărsând lacrimi amare pentru el și, compătimindu-l, strigau: „Mai bine ar fi fost să se fi stins soarele, decât să fi tăcut gura lui Ioan[62]. În urma deportării sfântului, în Constantinopol s-a petrecut o mare tragedie: un incendiu năpraznic a ars biserica în care slujise Sfântul Ioan, iar focul s-a extins și asupra palatului imperial, pe care l-a ars din temelii, prefăcându-l în scrum[63]. Atunci toți au cunoscut că această calamitate a fost un semn al pedepsei dumnezeiești, pentru nedreptatea ce i s-a făcut acestui mare dascăl al adevărului și atlet al lui Hristos, care a fost trimis în surghiun fără nici o vină.

Dar fiindcă în perioada cât a stat la Arabissos a adus la cunoștința adevăratului Dumnezeu pe mulți necredincioși și închinători la idoli și, pentru faptul că devenise renumit prin măiestria cuvântului său și prin darul minunilor sale, împăratul a dat un edict prin care a poruncit să fie mutat la Pityum, o localitate aflată într-un loc pustiu, pe țărmul Mării Negre, în vecinătatea barbarilor[64], la poalele Munților Caucaz. Călătoria a fost lungă și istovitoare; ostenelii drumului i se adăugau arșița soarelui și ploile. Unul dintre ostașii gardieni (trimiși special de către împărat în acest loc) îl compătimea și se comporta umanitar cu el, pe când celălalt, în speranța că îi va pune capăt zilelor și va fi promovat în rang de către împărăteasă pentru această ticăloșie, era de o cruzime și bestialitate neobișnuite, nepermițându-i sfântului să-și facă necesitățile importante și neîngăduindu-i să intre în convorbire cu oamenii aleși care îi ieșeau în cale spre a-l mângâia și ajuta cu ofrande, pentru a-i ușura amarul suferinței. Era obligat să meargă pe cărările stâncoase ale munților, însă „sfântul mergea mai neobosit decât tinerii polițiști care-l escortau. Gură de Aur suporta foamea și setea mai bine ca acești gardieni. Lucrul i-a uimit până într-atât pe polițiști, încât unul dintre ei a crezut că era o minune și a încercat să-l salveze pe episcop. Al doilea era însă neînduplecat. Știa că dacă prizonierul nu murea pe drum, nu va primi nici bani, nici avansarea, nici concediul. Gândindu-se la toate acestea, a rărit opririle cu riscul de a cădea el însuși bolnav. Dar sfântul mergea ca un tânăr fără să obosească[65]. El știa că acest drum presărat cu spini era o cale împărătească spre cer. În toată perioada exilului s-a bucurat de stima și prețuirea celor de bună credință, veniți din Constantinopol și din Antiohia ca să-l cerceteze și să-i aline necazurile și ostenelile chinurilor.

Cu câteva zile înainte de obștescul sfârșit, i s-au arătat în vedenie Sfinții Apostoli Petru și Ioan, înștiințându-l că, în curând, va fi sălășluit în odihna cea veșnică a împărăției celei de sus, unde va primi răsplata ostenelilor sale[66]. Escorta n-a mai ajuns cu Sfântul Ioan la locul destinației, pentru că ceasul sfârșitului său s-a apropiat. „Domnul cel iubitor de oameni nu a îngăduit ca atletul cel vestit învingător să fie dus în acea insuliță, căci, ajungând la Comana, a trecut în viața cea neîmbătrânită și fără de întristare[67]. Ajungând în localitatea Comana, Sfântul Vasilisc – fostul episcop al acestei localități, care suferise moarte martirică pe vremea împăratului Maximian – ale cărui moaște se aflau în biserica din această cetate, – i s-a arătat Sfântului Ioan în vis și i-a zis: „Nădăjduiește, frate Ioane, că mâine vom fi amândoi împreună”. Același sfânt mucenic s-a arătat și preotului bisericii sale, zicând: „Gătește loc fratelui Ioan, căci vine la noi[68]. A doua zi, dimineața, Sfântul Ioan i-a rugat pe gardieni să mai zăbovească un timp în cetate, dar ei n-au vrut și au pornit la drum. O ploaie torențială i-a întors înapoi.

Revenind deci la Comana, Sfântul Ioan a cerut permisiunea să se îmbrace în veșmintele sale albe și strălucitoare, demne de viața dusă de el, apoi a săvârșit Sfânta Liturghie și s-a împărtășit cu Sfintele Taine. După ce a împărțit celor de față hainele sale uzate și ultimile lucruri rămase de la el, a rostit o rugăciune de mulțumire, apoi a închis ochii predându-și sufletul în mâinile lui Dumnezeu și grăind obișnuitul său cuvânt: „Slavă lui Dumnezeu pentru toate[69]! Așa s-a stins stâlpul Bisericii și luminătorul lui Hristos, în ziua de 14 septembrie 407. „Trupul său, cel care așa de bine se luptase, a fost așezat lângă racla mucenicului Vasilisc, după ce mucenicul acesta a poruncit prin vis acest lucru[70].

În anul 438, împăratul Teodosie al II-lea repară în parte greșeala mamei sale, Eudoxia, aducând în triumf moaștele sale de la Comana la Constantinopol și îngropându-le cu cinste în biserica Sfinților Apostoli, în timpul păstoririi patriarhului Proclu. La această ceremonie a asistat însuși împăratul și soția sa, Pulheria, vărsând lacrimi pentru greșeala părinților lor, în timp ce clerul, oficialitățile și mulțimea credincioșilor, stând în genunchi, vrând parcă să-l reabiliteze în demnitatea sa pe Sfântul Ioan strigau cu tânguire: „Părinte, ia-ți înapoi locul pe scaunul episcopal[71].

În anul 1204, când Constantinopolul a fost devastat și incendiat de armatele cruciadei a IV-a, sfintele sale moaște au fost duse la Roma și așezate în biserica Sfântului Apostol Petru[72]. Istoria l-a etichetat ca fiind cel mai mare orator creștin. Biserica Romano-Catolică l-a proclamat în anul 1908 patronul predicatorilor.

Biserica Ortodoxă îl serbează de trei ori pe an: pe 27 ianuarie, pe 13 noiembrie și pe 30 ianuarie, împreună cu ceilalți doi corifei, Vasile și Grigorie.

Ceea ce l-a impus pe Sfântul Ioan Gură de Aur în fața posterității a fost viața sa morală exemplară, coincidența perfectă dintre cuvânt și faptă, conștiința responsabilității față de slujirea sacerdotală și față de valorile umanitar-creștine, dragostea sa nesfârșită față de om, atitudinea sa combativă și intransigentă în eliminarea corupției, nedreptății și minciunii, lupta sa necurmată și intolerantă pentru stârpirea patimilor și viciilor de tot felul și inegalabilul său talent de predicator. Adversarii săi nu l-au ruinat, ci l-au înălțat, ajutându-l să-și etaleze și mai mult capacitatea sa, eroismul său moral, spiritul său de jertfă și de abnegație, statornicia sa neclintită în îndeplinirea cuvântului evanghelic și răbdarea sa mucenicească. Astăzi, atât Biserica de Apus, cât și cea din Răsărit îi recunoaște cu prisosință meritele și virtuțile sale și îl cinstește cu evlavie, ca pe cel ce este „trâmbița cea cu aur ferecată, organul cel de Dumnezeu insuflat; noianul dogmelor cel nedeșertat, întărirea Bisericii; mintea cea cerească, adâncul înțelepciunii; paharul cel cu totul de aur, care varsă râuri de învățături și adapă făptura[73] cu mierea cea hrănitoare a dumnezeieștilor sale cuvinte, căci a fost un înțelept tâlcuitor al tainelor lui Dumnezeu. A fost un model de viețuire creștinească, pentru că a trăit așa cum a învățat și a învățat așa cum a trăit, adică după Evanghelie, avându-L ca model pe Domnul nostru Iisus Hristos. „Având pe de o parte o virtute severă și exactă, el avea pe de altă parte un mod de a predica clar și elegant[74].

Opera sa este foarte vastă, cuprinzând aproape 750 de omilii la cărțile Sfintei Scripturi, scrieri dogmatico-polemice pentru apărarea dreptei credințe și combaterea ereziilor vremii, scrieri ascetice și cu caracter educativ-moral, numeroase predici și cuvântări panegirice la praznice împărătești și la sfinți și o corespondență alcătuită din 240 de scrisori. El rămâne cunoscut și ca mare moralist și exeget biblic, însă darul elocinței l-a remarcat cel mai mult, calificându-se drept punctul de apogeu al oratoriei sacre.

[1] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor bisericești: Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fer. Teodoret al Cirului, traducere, introducere și note de Constantin Cornițescu, Ed. I.B.M.B.O.R., București, 2001, p. 6.

[2] Ioan Coman, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în Glasul Bisericii, XVIII (1959), nr. 1-2, p. 22.

[3] Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic cuprinzând pe scurt vieţile sfinţilor, Bucureşti, 1898, p. 415.

[4] Ioan Coman, Viața Sfântului Ioan, …, p. 22.

[5] Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, …, p. 416.

[6] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 188. A se vedea și Viețile sfinților pe luna noiembrie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, Chișinău, 1993, p. 212.

[7] Ibidem, p. 47.

[8] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, trad. în rom. de Maria-Cornelia, Ică Jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2004, p. 34.

[9] Ibidem, p. 35.

[10] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 188, 209.

[11] Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, …, p. 416.

[12] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor…, p. 47-48. Cât timp a viețuit în mănăstire, Sfântul Ioan a săvârșit multe minuni, vindecând pe orbi și pe neputincioși și nimicind cu puterea crucii un leu care producea multă vătămare oamenilor și dobitoacelor (Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 214-215).

[13] Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 215.

[14] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 60.

[15] Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 216.

[16] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 48.

[17] Sozomen, în Istoria bisericească, trad. în rom. de Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1897, p. 317.

[18] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 64.

[19] Ilias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, o prestigioasă autoritate morală, trad. în rom. de Olimp D. Căciulă, în Mitropolia Olteniei, XXXII (1980), nr. 3-6, p. 427.

[20] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 83.

[21] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 49, 211. Cu prilejul întronizării sale, după rostirea cuvântului de învățătură, a vindecat un îndrăcit.

[22] Ilias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, …, p. 428.

[23] Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 220.

[24] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 50.

[25] Sozomen, Istoria bisericească, …, p. 323.

[26] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 190.

[27] Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, …, p. 417. „Pe lângă spitalul cel mare, făcut lângă biserică, el mai făcu încă două pentru streini. De almintrelea el privea eparhia sa ca un spital plin de surzi și de orbi, cu atât mai periculoși, că nu căutau vindecare. Pe mulți îi vedea umblând pe marginea prăpastiei, și pe alții căzând în focul cel nestins. Necontenit se ruga la Dumnezeul milelor pentru dânșii și nimic nu-l împiedica spre a le veni în ajutor” (Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, …, p.  418). Aceste spitale fusese clădite cu banii rezultați din vânzarea obiectelor de lux pe care le găsise în palatul patriarhal.

[28] Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 220.

[29] Ibidem, p. 221.

[30] Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, cartea a V-a, cap. 29, trad. în rom. de Vasile Sibiescu, în col. P.S.B., vol. 44, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1995, p. 236.

[31] Ibidem, cap. 30, 31, p. 237-238.

[32] A se vedea Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 224 și Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 125.

[33] Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, …, cap. 32, 33, p. 238-239.

[34] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 127-132. Pentru fecioare, sfântul a scris și un tratat despre castitate. În asemenea împrejurări, Sfântul Ioan s-a arătat a fi „critic al celor purtători de răspunderi și înțelepților ai societății din vremea sa” (Ilias Mastroghianopoulos,  Sf. Ioan Gură de Aur, …, p. 429).

[35] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 52. Se crease o coaliție potrivnică sfântului, formată din bogați nemilostivi, femei cochete și preoți certați cu disciplina pe care sfântul îi dojenea fără cruțare, pentru că el „nu avea decât o singură teamă: păcatul. Ostilitatea preoților, a celor bogați, a femeilor elegante și a fecioarelor nu-l înspăimânta. Un om sfânt este fără frică” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 134).

[36] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 191. Eutropius l-a convins pe împărat să emită o lege prin care să interzică Bisericii dreptul de a acorda azil celor inculpați, care cereau ocrotire în sânul ei (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 138).

[37] Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, IX (1957), nr. 4, p. 547.

[38] Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, …, p. 30. Cei trei episcopi egipteni, găzduiți și ospătați de Sfântul Ioan, care căutau să-l submineze, au incitat spiritele împotriva lui și au dezbinat Biserica din Constantinopol în timpul șederii sale la Efes, unde se deplasase pentru a hirotoni și instala în scaun pe episcopul acestei cetăți (Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 13, 197). Pentru că Sfântul Ioan biciuia în predicile sale patima lăcomiei de avere, a atras asupra sa ura împărătesei Eudoxia, care era foarte iubitoare de argint. „Din această pricină, mâniindu-se împărăteasa asupra lui, cugeta cum l-ar izgoni pe Ioan de la patriarhie” (Viețile sfinților pe luna ianuarie, …, p. 226). În cele din urmă, împărăteasa a trimis la el o solie cu mesajul de a-i atrage atenția să înceteze cu mustrările și criticile la adresa ei și a celor pe care îi ataca în mod public și indirect în predicile sale, pentru abuzurile și lăcomiile de care se făceau vinovați. La replicile împărătesei, Sfântul Ioan a dat următorul răspuns: „Împărăteasa voiește să fiu ca un mort, care nu vede nedreptățile ce se lucrează și nu aude glasurile celor asupriți și ale celor ce plâng și suspină și nu face mustrări celor ce greșesc. Dar de vreme ce sunt episcop și mie îmi este încredințată purtarea de grijă pentru suflete, sunt dator a privi cu ochi neadormiți asupra tuturor, a asculta cererile tuturor, a învăța pe toți și a certa, iar pe cei ce nu se pocăiesc, a-i mustra… . Deci, poate să se mânie împărăteasa cum voiește, eu nu voi înceta a grăi adevărul, pentru că mai bine este a mânia pe oameni decât pe Dumnezeu. Căci dacă aș plăcea oamenilor, apoi nu aș fi rob al lui Hristos” (Viețile sfinților pe luna ianuarie, …, p. 230, 231).

[39] Se numeau așa pentru că erau înalți de statură. Erau patru la număr și trăiau în deșertul Nitriei în Egipt, iar lumea toată îi recunoștea ca pe niște îngeri în trup pentru viața lor ascetică. „Gură de Aur primea regulat vești de la acești atleți ai lui Hristos care trăiau în nisip. Îi admira și îi respecta pe acești patru frați” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p.  175-176). Acuzația că aceștia ar fi origeniști a fost o calomnie inventată de Teofil, care era un om detestat de popor și lipsit totalmente de scrupule, pentru că a organizat o trupă militară, cu care a pornit la atac împotriva anahoreților incendiind chiliile pustnicilor din pustia Egiptului și maltratând în chip groaznic pe călugări. În urma masacrului au scăpat numai cei patru Frați Lungi împreună cu trei sute de monahi care s-au refugiat în Palestina, însă și dintre aceștia au rămas în viață numai optzeci, fiindcă restul au murit în timpul călătoriei lor prin deșert, din cauza foamei, setei, insolației și bolilor. Nici în Palestina nu au putut zăbovi din cauza intrigilor urzite de Teofil și, în cele din urmă, s-au stabilit la Constantinopol, rămânând în viață numai cincizeci dintre ei.

[40] A se vedea Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 235, Viața Sfântului Ioan Gură de Aur în relatările istoricilor, …, p. 194 și Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 181.

[41] Ibidem, p. 240. „Specialitatea lui Epifanie era detectarea ereziilor. Toată viața sa nu făcuse decât să caute erezii la toți monahii din străfundul deșertului, de pe munți, din mănăstiri sau din orașe” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 187).

[42] Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, …, p. 33.

[43] Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 244.

[44] Sinodalii l-au învinovățit că făcea baie singur, că mănâncă bomboane, că servește masa individual, că nu-și aranjează veșmintele în mod ordonat și că îl sfidează pe împărat (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 200-201).

[45] Ioan G. Coman, Viața Sfântului Ioan, …, p. 31.

[46] Viețile sfinților pe luna ianuarie, …, p. 245. Sfântul Ioan a motivat absența sa la sinod pe considerentul „că nu este atât de fără de minte să accepte judecata judecătorilor dușmani” (Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 221).

[47] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 202, 221.

[48] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 201. Învinuirea aceasta era întemeiată pe faptul că Sfântul Ioan o ofensase pe împărăteasa Eudoxia, comparând-o într-una din predicile sale cu Izabela (Viețile sfinților pe luna ianuarie, …, p. 243).

[49] Ibidem, p. 203.

[50] Elias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, …, p. 429.

[51] A se vedea Viețile sfinților pe luna ianuarie…, p. 246 și Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 203.

[52] Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 548. Înainte de a pleca în exil a rostit o cuvântare solemnă în fața celor 40 de episcopi fideli lui, care se tânguiau cu lacrimi înainte de a-și lua rămas bun de la el. Din textul acestei cuvântări redăm următorul pasaj: „Multe sunt valurile și grea este furtuna; dar nu ne este teamă că ne vom scufunda, căci noi stăm pe stâncă. Marea n-are decât să se înfurie, dar ea nu va putea nimici stânca; valurile n-au decât să se ridice, dar corabia lui Iisus nu va fi în stare să se scufunde. Pentru ce să ne fie frică de moarte? Spune-mi! Al Domnului este pământul și tot ceea ce este pe el. Dar confiscarea banilor? Nimic n-am adus cu noi pe lume și este lămurit că nici nu vom putea scoate de aici ceva cu noi. Iar cele înspăimântătoare ale lumii sunt pentru mine vrednice de dispreț și cele bune ale lumii, vrednice de râs. Nu mă tem de sărăcie, nu doresc bogăția, nu mă tem de moarte, nu doresc să trăiesc, decât numai pentru scopul vostru duhovnicesc… . Când Hristos este cu mine, de cine mă voi înfricoșa? Chiar dacă împotriva mea se vor ridica valuri, chiar dacă se vor ridica mări întregi, chiar dacă împotriva mea se va ridica mânia tiranilor, pentru mine toate acestea sunt mai de nimic decât pânza de păianjen” (Patrologia Greacă, vol. 52, col. 427, apud. Elias Mastroghianopoulos, Sf. Ioan Gură de Aur, …, p. 429). Cuvântarea aceasta reliefează în chip magistral atitudinea eroică a sfântului și ținuta sa morală impecabilă. Este mărturia unui suflet mare care s-a mistuit de dragostea față de Dumnezeu și de oameni, pentru care a răbdat toate încercările, suferințele și lipsurile. Sfântul Ioan era incomod stăpânirii imperiale și pentru faptul că era un ascet desăvârșit, neiubitor de avere, de lux și de abilități politice. Și aceste acuzații i-au fost imputate la sinodul de la Stejar, pentru că el era degajat absolut de cele lumești și ducea o viață de anahoret. „Trăia izolat, simplu, călugărește, mânca puțin și singur, ușurase reședința episcopală de tot ce era lux și risipă, transformase casa în mănăstire, era auster, smerit și sărac și – ce e mai rău – cârtitor împotriva celor care trăiau după preceptele fericirii pământești” (Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, p. 549).

[53] Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, …, cartea a V-a, cap. 34, p. 240.

[54] Ibidem.

[55].Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 213.

[56] Ibidem, p. 214.

[57] Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 205.

[58] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 229-236. Împărăteasa, împreună cu episcopii cinici și cu aristocratele ei de la curte, au plătit doi criminali ca să pătrundă în palatul patriarhal și să-l lichideze pe Sfântul Ioan, însă nu au izbutit, cu toate că al doilea infractor a asasinat 5 paznici până să ajungă la chilia sfântului (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 240-245).

[59] Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, …, p. 240.

[60] Ibidem, p. 241. A se vedea Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, …, p.  418 și Viața Sfântului Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor, …, p. 225-226. Prin trimiterea sa la Cucuz, împărăteasa nu urmărea altceva decât „moartea lui prin foame sau strangulare” (Virgil Gheorghiu, în trad. rom. cit., p. 269).

[61] Viețile sfinților pe luna noiembrie…, p. 249. Când traversa dieceza Galatiei, episcopul provinciei, Leonte, la îndemnul Eudoxiei, a pus la cale un complot pentru asasinarea sfântului, însă încercarea lui a eșuat, pentru că gardienii care îl escortau pe sfânt l-au apărat în fața acestor bande de tâlhari (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 270).

[62] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 250.

[63] Ibidem, p. 249.

[64] Ibidem, p. 250. A se vedea: Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, …, cartea a V-a, cap. 34, p. 241 și Gherasim Timuș, Dicţionar aghiografic, …, p.  419. La Cucuz a ajuns după două luni și jumătate de drum lung și anevoios, plin de chinuri, de suferințe și de primejdii, îndurate mai mult din partea clericilor, decât din partea străinilor. Când a poposit în Cezareea Capadociei a fost aclamat și îngrijit de mulțimea credincioșilor, în timp ce Pharetrius, episcopul cetății, a înarmat pe monahi cu săbii și toiege ca să-l masacreze pe Sfântul Ioan și astfel, să-i dea Eudoxiei, spre satisfacție, capul său, gândind că va obține o mare recompensă din partea ei, în urma acestui act „de bravură” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 278-282). Atât de dezamăgit a ajuns acest luceafăr al Ortodoxiei, încât, după atâta amar de chin și de prigoană, îi scrie unei foste ucenițe (diaconița Olimpiada) că „nu se mai teme decât de episcopi” (Ibidem, p. 282). „Dumnezeu a început să-i pedepsească, unul după altul, pe cei care-l condamnaseră pe sfântul episcop Ioan Gură de Aur… . Pe Eudoxia a pedepsit-o cu o moarte cumplită… . Toți membrii conjurației care l-au trimis pe Gură de Aur în Cucuz au fost loviți de pedepse spectaculoase” (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 284-285). După moartea Eudoxiei, mormântul ei s-a cutremurat timp de 33 de ani, spre mustrarea fărădelegii ei, iar cutremurul a încetat în clipa când au fost aduse la Constantinopol cinstitele moaște ale Sfântului Ioan Gură de Aur (Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 255). Pe când se afla la Arabissos a cerut printr-o scrisoare intervenția papei Inocențiu (402-417), rugându-l să mijlocească la împărat pentru a-i anula pedeapsa exilului. Papa a venit în sprijinul său, făcând toate demersurile necesare pentru a-l salva, însă fără nici un rezultat pozitiv. Chiar ambasadorii papali, majoritatea dintre ei episcopi, trimiși în capitala imperială să negocieze soarta crudă a marelui arhipăstor Ioan, au fost masacrați și uciși de forțele armatei imperiale, trimise de împărat (Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 304).

[65] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 309.

[66] Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 251.

[67] Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, …, cartea a V-a, cap. 34, p. 241.

[68] Viețile sfinților pe luna noiembrie, …, p. 251. Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 311.

[69] Ibidem, p. 252. Virgil Gheorghiu, în trad. rom. cit., p. 312.

[70] Teodoret, Episcopul Cirului, în Istoria bisericească, …, cartea a V-a, cap. 34, p. 241.

[71] Virgil Gheorghiu, Gură de Aur, atletul lui Hristos, …, p. 313.

[72] Ibidem, p. 314.

[73] Stihira întâi, gl. 4, de la Doamne strigat-am, Vecernia zilei prăznuirii aducerii moaștelor Sf. Ioan Gură de Aur, în Mineiul lunii ianuarie, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1997, p. 400.

[74] Sozomen, în Istoria bisericească, …, p. 317.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *