Viața religioasă pe valea pârâului Taița din Dobrogea de Nord (1830 – 1918)

Viața religioasă pe valea pârâului Taița din Dobrogea de Nord (1830 – 1918)

 

Drd. Florin Dionisi BĂTRÂNAC 

Din primele secole creștine, viața religioasă dobrogeană cunoaște noi etape de evoluție sub dominație bizantină dar și perioade de stagnare de-a lungul a aproape cinci veacuri de ocupație otomană. Cu toate că viața monahală și bisericească era departe de ceea ce reprezentau mănăstirile din Moldova sau Muntenia, din punct de vedere cultural și religios, în Dobrogea, viața monahală rămâne o oază de spiritualitate creștină, contribuind, așa cum susținea reprezentantul diplomatic al României la Tulcea, la „conservarea spiritului național și a obiceiurilor românești”[1].

La începutul secolului al XIX-lea puținele centre monahale, și-au continuat existența sub regimul necreștin otoman, ostil vieții monahale în special și creștinismului în general. Ion Ionescu de la Brad, vizitează în anul 1850 mănăstirile din Dobrogea de nord și va menționa  că „în codrii și în munții din cazaua  Măcinului și a Isacii”[2] există următoarele așezăminte românești: „Amcearca” (Hamcearca cu hramul Adormirea Maicii Domnului[3]), Taița și Mănăstirea Cocoșu. El consideră că mănăstirea Hamcearca este cea mai veche dintre acestea, cu posibile rădăcini în secolul al XVIII-lea[4].

 Două dintre aceste așezăminte monahale erau stabilite, pe firul pârâului Taița, ce izvorăște din Munții Măcinului și Dealurile Niculițelului, pe raza comunei Balabancea (astăzi satul Balabancea, comuna Hamcearca din județul Tulcea). Denumirea pârâului Taița vine din slavonă și se traduce „râu ascuns”, denumire obținută probabil din faptul că izvorăște din zone împădurite sau poate chiar că albia râului este îngustă și adâncă acoperită adesea de vegetația malurilor. Acest pârâu, chiar dacă are o pantă de scurgere mică și un debit restrâns, are o lungime de 57 de Km și se varsă în lacul Babadag și prin gârla Enisala în laguna maritimă Razelm.

Conform lui Tudor Mateescu, Mănăstirea Taița, este construită, în anul 1830[5],  pe vatra satului cu același nume, devastat din cauze necunoscute, dar cu o biserică a satului în stare de funcționare. Pe lângă această biserică s-a format o așezare monahală prin venirea  unor moldoveni plecați de pe moșii din cauza condițiilor dificile din timpul domnitorului Mihail Sturza[6]. Ion Ionescu de la Brad găsea aici călugări „din toate provinciile române”, care au adus cu ei, cărți de cult și odoare de mare preț, necesare desfășurării cultului. Ca stareți ai acestei mănăstiri găsim pe monahii Ioil și Simion, conform însemnărilor din cărțile de cult prezente la muzeul Mănăstirii Cocoș.

Această mănăstire era la început destul de săracă dar prin spiritul gospodăresc al viețuitorilor au reușit să dețină un iaz cu pește, pământ agricol, livadă, pădure și moară de apă[7]. Viețuitorii Mănăstirii Taița erau în anul 1850   plătitori ai dărilor anuale la Patriarhia Ecumenică dar și ai „haraciului”[8] sau „beilicului” și  „ușurului” alături de viețuitorii Mănăstirii Cocoș, față de autoritățile Otomane[9].

Odată cu înființarea Episcopiei Dunării de Jos, la 17 noiembrie 1864, cu sediul la Ismail, mănăstirile nord dobrogene se bucură de vecinătatea, marelui ierarh Melchisedec Ștefănescu, care nu întârzia să-i ajute pe monahii și pe creștinii de peste Dunăre, atât cu sfaturile sale înțelepte cât și cu lucrurile materiale, de care, mănăstirile duceau lipsă[10]. Ierahul aviza condici de milă pentru strângerea de fonduri în eparhia sa, necesare reparațiilor mănăstirilor, chiliilor și întreținerii monahilor din Mănăstirile Taița și Cocoș[11].

Durata acestui așezământ monahal nu a fost foarte îndelungată, conform lui Tudor Mateescu, această mănăstire a fost jefuită în repetate rânduri de cerchezi și bazbuzuci[12] în ultimii ani ai ocupației Otomane, până în războiul de independență din 1877-1878[13]. Călugării acestei mănăstiri s-au refugiat la alte așezăminte monahale. Arhimandritul Dosoftei se va îndrepta către orașul Sulina unde va sluji o perioadă în biserica din localitate. Mănăstirea rămasă abandonată, se va  ruina curând, dar bisericuța acestei mănăstiri  rezistă până în anul 1913, când unele odoare și cărți au fost luate și duse în noua biserică parohială din satul Țiganca (Nifon)[14]. Aceste două mănăstiri, odată cu unirea Dobrogei cu Țara Românească   din 1878, au fost asimilate de comunitățile române crescânde, fiind transformate în biserici de mir[15], pe vetrele cărora s-au format localitățile din Comuna Balabancea, care, cuprindea întreaga  vale superioară a pârâului Taița.

Comuna Balabancea era așezată pe malul drept al Taiței, la poalele dealului Crapcea. Denumirea îi vine din limba turcă (Balabankioi = satul lui Balaban)[16], deoarece era locuită până prin 1850 doar de turci. Începând cu anul 1878, după revenirea Dobrogei la patria mamă, comunitatea turcească a emigrat la sud, în județul Constanța, în localități cu un bogat număr de musulmani, Cobadin sau Medgidia, sau chiar au emigrat în Turcia[17]. Comuna era alcătuită și din următoarele sate: satul Țiganca  (Nifon), ridicat lângă ruinele Mănăstirii Taița, Geaferca-Rusă,(Căprioara), întemeiată de ruși în urma războiului din Crimeea, 1853-1856, satul Hamcearca, așezat pe vatra mănăstirii cu același nume, iar lăcașul de cult a devenit biserica satului și satul Islam-Geaferca sau Geaferca-Turcească (astăzi satul Florești). Cultul religios era reprezentat în comuna Balabancea de către patru biserici creștin ortodoxe, în fiecare sat și o moschee musulmană.  Biserica din Balabancea cu hramul Sfinții Apostoli Petru și Pavel, era instalată într-o casă cerchezească până în anul 1892, când începe ridicarea unei  biserici din cărămidă, cu două turle și învelită cu tablă, fiind sfințită și dată în folosință în anul 1899 de către episcopul Partenie al Dunării de Jos. Această biserică există până astăzi.

Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din Balabancea, județul Tulcea, 1967

Ca preoți deservenți avem pe: Pr. Ivan Volenco, venit din Crimeea 1881-1886, Pr. Eftimie Popescu, decedat pe 10 iulie 1908 și înmormântat în cimitirul satului. Pr. Radu Bucur, Pr. Gatapov, Pr. Zinoviev, Pr. Paul Popescu și Clement Georgescu,  ieromonah de la Mănăstirea Cocoș, care a slujit câțiva ani  în perioada interbelică[18]. Unii dintre acești preoți au deservit și  în satul Islam-Geaferca, unde exista o biserică cu hramul Acoperământul Maicii Domnului, fondată în anul 1859 de o rusoaică din Geaferca-Rusă.

Biserica din Islam-Geaferca (astăzi satul Florești, județul Tulcea) 1967[19]

În Hamcearca exista biserica vechii mănăstiri, de călugări, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, căruia nu i se cunoaște cu exactitate anul în care a fost construită. Aici veneau și locuitorii satului Geaferca-Rusă (Căprioara). Preotul din Hamcearca oficia și slujbele în biserica mănăstirii Taița, unde participau locuitorii satului Țiganca (Nifon), până când a fost ridicată o biserică a satului în anul 1913, fiind sfințită de episcopul Dunării de jos, Nifon Niculescu, al cărui nume va avea să-l poarte și satul.

Chiar dacă aceste așezămite mănăstirești de pe cursul pârâului Taița, au încetat să mai străpungă istoria, existența lor pe aceste meleaguri românești nu a fost zadarnică, ci a transmis noilor comunități de creștini ortodocși români, veniți din toate colțurile României, tradiția cultivării spiritului național și al dragostei de libertate în Dumnezeu, pe această veche vatră străromână.

[1] Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, Dobrogea , vatră a creștinismului românesc, Editura Exponto, constanța ,2001, p. 223.

[2] Victor Slăvescu, Corespondenţa între Ion Ionescu de la Brad şi Ion Ghica, 1846-1874, Bucureşti, 1943, p.101.

[3] Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op.cit., p. 223.

[4] Victor Slăvescu, op.cit., p.101.

[5] Tudor Mateescu, Un așezământ monahal moldovenesc în Dobrogea, Mânăstirea Taița, în „Mitropolia Moldovei și Succevei” vol. XLXI (1973), nr 1-2, pp.221-225.

[6] Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op. cit., p. 223.

[7]Ibidem

[8]  Victor Slăvescu, op. cit., p. 111.  Haraci, tribut sau dare anuală plătită de nemusulmani. Beilicul, dare către stat, ceea ce aparţine fiscului. Uşur, dijmă în produse.

[9] Ibidem, pp.102-103.

[10] Pr. Eugen Drăgoi, Aspecte ale vieţii bisericeşti din Episcopia Dunării de Jos în anii 1864-1886, în „Monumente istorice şi izvoare creştine”, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1987, pp. 261-267 ; Idem, Ierarhi şi preoţi de seamă la Dunărea de Jos, 1864-1889, Editura Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos, Galaţi, 1990, p. 10.

[11] Idem, Aspecte ale vieţii bisericeşti…,  p. 277.

[12] BAȘBUZÚC, bașbuzuci, s. m. Ostaș voluntar, fără soldă, din trupele otomane neregulate, care trăia din jaf. ♦ Persoană apucătoare, violentă și grosolană, care încalcă regulile de conviețuire socială. – Din tc. bașibozuk „trupe neregulate”.

[13] Tudor Mateescu, op.cit, pp. 221-223.

[14] Ion Bitoleanu, Nechita Runcan, op.cit., p. 223.

[15] Ibidem, p. 224.

[16] M.D. Ionescu, Dobrogia în pragul  veacului al XX-lea, partea I, Editura Tipo, Iași,  2010, (reeditat), p. 382.

[17] Ibidem

[18] Arhiva Parohiei Balabancea, Inventarul Parohiei Balabancea din 30 noiembrie 1967, f. 1.

[19] Arhiva Parohiei Florești, Inventarul Parohiei Florești, 1967, f.1.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *