Unitatea Treimii – temeiul și modelul credinței noastre

Unitatea Treimii – temeiul și modelul credinței noastre

Pr. Olar Gheorghiță

Cuvântul „unitate” este un cuvânt cheie pentru ortodoxie. Cuvântul „unitate“ este dumnezeiesc, pentru că în trăirea credinței creștine el se referă, în primul rând, la Dumnezeu Însuși, la descoperirea Vieții dumnezeiești ca Unitate. „Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru Tine, așa și aceștia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis”[1]. În unitate stă însăși esența credinței, conținutul credinței și în credință stă trăirea acestei unități ca mântuire și viață nouă. Credința este părtășia cu Unitatea de sus, iar ca împlinire a credinței avem mântuirea prin Biserica.

Toți cei botezați în numele Sfintei Treimi fac parte din Biserica cea Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească, cea care a păstrat adevărul credinței și a îmbogățit tezaurul ortodox cu valori inestimabile din sânul neamului nostru românesc, împletind întotdeauna lucrarea ei cu viața poporului.

Una este Biserica, după cum Unul este Mântuitorul nostru Iisus Hristos, neîmpărțit și nedespărțit. Unul este Dumnezeu și întreit în Persoane, unitate absolută și totuși trei Persoane, care lucrează în felul Său pentru crearea lumii (Tatăl), pentru mântuirea lumii (Fiul), pentru sfințirea lumii (Duhul Sfânt).

Unitatea Sfintei Treimi nu a reprezentat numai unitatea religioasă, ci și unitatea națională, chipul Sfintei Treimi fiind nu numai un simbol religios, ci și un simbol al unității românești.

Unul este poporul român, chiar dacă în decursul vremurilor s-au constituit trei „țări romȃnești”, fiecare având voievodul ei. Poporul nu s-a împărțit, ci dimpotrivă, prin limba comună, prin tradiții și prin felul de viață în general, poporul a rămas „neîmpărțit și nedespărțit”.

Domnitorii au fost întotdeauna conștienți de unitatea de credință și de neam. Vlad Țepeș considera Țara Românească și Transilvania „o singură ṭară”, în vreme ce Ștefan cel Mare, într-o scrisoare adresată venețienilor, numea Țara Românească „l’altra Valachia”, deci o altă țară românească.[2]

Să nu uităm nici de tratatele politice ale domnitorilor Mircea cel Bătrân, Petru Rareș și alții cu voievozii și cu principii Transilvaniei (după 1541), tratate îndreptate împotriva Porții Otomane, care reprezenta la acea vreme o teribilă amenințare la adresa neamului.

Așadar, din străfundurile istoriei se ridică această convingere că neamul românesc își confundă originile cu creștinismul. Nu poți să vorbești, de exemplu, despre limba română și să nu amintești de mitropolitul Varlaam al Moldovei, care este numit, de altfel, „părintele limbii române literare”[3], un înțelept apărător al credinței și al unității bisericii în vremuri tulburi, sau de Teodosie al Ungrovlahiei, ori domnitori ca Vasile Lupu sau Constantin Brâncoveanu, care s-au ridicat și au apărat ortodoxia în Transilvania, în fața acțiunii prozelitiste a altor culte, știind că doar așa, prin păstrarea unității de credință se putea păstra și unitatea neamului.

Cultura a apărut mai întâi în biserică și poate de aceea marele poet Octavian Goga amintea că „biserica la noi, a fost, din vechime un criteriu de naționalitate”[4]. Biserica a fost cea care a oferit sol fertil ideii de unitate națională, prin predicile preoților (cu toate că în cultul bisericilor se folosea limba slavonă, cuvântul lui Dumnezeu se propovăduia în limba română), apoi prin cărțile tipărite în așa fel încât „să înțeleagă toți”, după fericita expresie a mitropolitului Simion Ștefan. Vrednicii tipografi nu țineau cont de hotarele nefirești create de vremuri, lucrau și într-o parte și în alta a Carpaților, slujind întreg neamul.

De aceea poate mulți dintre transilvănenii așezați în mănăstirile de la sud și răsărit de Carpați au ajuns pe diferite scaune ierarhice. Dintre aceștia merită să amintim pe Mitrofan – poliglot, mare cărturar şi tipograf, ostenitor la tipărirea Bibliei de la Bucureşti (1688) şi a Mărturisirii de credinţă a lui Petru Movilă (1691); Chesarie – luminat patriot; Filotei – mare unionist, cel care l-a primit la Buzău pe domnitorul Principatelor Române, Alexandru Ioan Cuza, și a tipărit la Buzău Biblia în 5 (cinci) volume (1854 – 1856); Dionisie Romano – „profesor naţional“ la Buzău, cărturar, membru fondator al Bibliotecii Academiei Române; toți figuri marcante, care au avut o însemnătate deosebită în istoria poporului român, cultivând conștiința de unitate de credință și de neam.

[1]Ioan 17, 21

[2]Pr. Mircea Păcurariu, „Unitate și continuitate în istoria poporului român”, în: Glasul Bisericii, XXXVIII (1979) 11-12, pp. 1178

[3]http://ziarullumina.ro/-In-pridvorul-bisericii-s-a-nascut-limba-romana-literara-120397.html/24.05.2018,ora 21,30

[4]https://www.crisana.ro/stiri/comunitate-13/memoria-locului-biserica-de-piatra-de-la-tinaud-163120.html/24.05.2018, ora 22,10

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *