Un important document apusean: Dictatus Gregorii Papae (1075)

Un important document apusean: Dictatus Gregorii Papae (1075)

Un important document apusean: Dictatus Gregorii Papae (1075)[1]

studiu și traducere din limba latină de

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

Papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085) este considerat personajul principal al așa-numitei „reforme” a Bisericii din Apus din secolul al XI-lea. Generalizarea cultului statuilor, impunerea celibatului preoțesc, universalizarea practicii azimei în Liturghia apuseană și, mai ales doctrina supra-suveranității papale, sunt cele mai însemnate măsuri ale acestei mișcări reformatoare inițiate de puternicul centru monahal de la Cluny și asumate de către „papii reformatori”, dintre care cel mai remarcabil este Grigorie VII.

Imediat după alegerea sa, papa Grigorie convoacă conciliului de la Roma, din 1074, în cadrul căruia publică patru decrete privind disciplinarea clerului, combaterea simoniei[2] și a nicolaismului[3].

Decretele gregoriene sunt completate cu prevederile documentului Dictatus Papae, din 1075, asupra căruia ne îndreptăm atenția în cadrul acestui articol. Potrivit Dictatului Papei orice autoritate bisericească ori seculară se subordonează Tronului Sfântului Petru.  Documentul exclude orice amestec laic în alegerile sau în numirile eclesiatice[4].

Potrivit mai multor cercetători, autorul de fapt al Dictatus Papae ar fi fost prietenul papei și susținătorul înflăcărat al reformelor gregoriene, cardinalul Deusdedit. Într-adevăr, acesta este cel care a pus în circulație, imediat după moartea papei Grigorie VII, acest document, descoperit de el – potrivit propriei mărturii –  între scrisorile decedatului său prieten.

Indiferent cine este cu adevărat autorul său, Dictatus Papae rămâne documentul fundamental al universalismului politico-religios al Statului Pontifical  conceput de Hildebrand. „Grigore era pe deplin pregătit să impună aceste pretenții la supremație atât seculară cât și spirituală. El afirma că țări ca Anglia, Ungaria, Rusia și Spania fuseseră puse sub controlul Sfântului Petru și al succesorilor lui[5]. Prințesa bizantină Ana Comnena amintește în cronica ei despre pretențiile hegemonice ale papei Grigorie, prezente și în Dictatus Papae[6].

Dictatus Papae are mai multe surse de inspirație, identificate fie în sistemul teocrației islamice (accesibil occidentalilor prin intermediul statelor musulmane hispano-maure) fie în absolutismul împăraților isaurieni ai Bizanțului (la rândul său adăpat la o sursă islamică). Așa-zisul argument al „principatului lui Petru” pe care se fondează doctrina teocratică papală poate fi ușor de găsit în doctrina isauriană.

Ecloga împăratului Leon III Isaurul (726)[7] Dictatus Gregorii Papae (1075)[8]
„Domnul a încredințat Imperiul împăraților, poruncindu-le totodată să se ocupe și de turma lui Hristos, având ca exemplu pe Petru, conducătorul Apostolilor”.

 

 

 

„…Că doar pontiful Romei poate fi numit cu adevărat universal. Că numai el singur poate folosi însemnele imperiale. Că numai papei îi sunt datori toți principii să-i sărute picioarele. Că numai numele lui va fi pomenit în biserici. Că acest nume este unic în lume. Că are dreptul să demită împărați. Că sentința pronunțată de el nu poate fi retractată de către nimeni și că el însuși, singurul din toți, poate să o retracteze. Că el însuși nu poate fi judecat de către nimeni. Că Pontiful Roman, dacă va fi fost investit canonic, este făcut sfânt, fără de îndoială, prin meritele Fericitului Petru, după cum mărturisește Sfântul Ennodius, episcopul Paviei, și fiind de acord cu el mulți Sfinți Părinți, așa cum este prevăzut în decretele Fericitului Papă Simah...”.

Efectele pe termen scurt ale Dictatului Papei au fost dezastruoase. Regii și principii seculari au contestat viziunea papei Grigorie VII. Reacția violentă a împăratului german Henric IV (1056-1106) împotriva măsurilor gregoriene s-a concretizat în două campanii militare de lungă durată împotriva Statului Papal, intitulate de către istorici Lupta pentru învestitură. În final, papa a fost forțat de trupele germane să părăsească Roma și să se  refugieze în principatul normand, unde își va găsi sfârșitul. Conflictul dintre Imperiu și Papalitate va continua, sub diverse forme, până în 1122, când împăratul Henric V și papa Calixt II vor încheia o înțelegere intitulată Concordatul de la Worms, prin care Biserica Apuseană va reuși să impună cu tenacitate prevederile Dictatului.

Efectele pe termen lung ale reformei gregoriene se vor concretiza pe de o parte în disciplinarea clerului apusean și în punerea sub ascultarea Romei a întregii lumi apusene, pentru câteva secole, ceea ce va duce la o înflorire fără precedent a vieții religioase și culturale din Occident. Pe de altă parte, în raport cu Răsăritul ortodox, Biserica Apusului își va afișa din ce în ce mai pregnant pretențiile primațiale, generând reacții de respingere din partea clerului și a popoarelor ortodoxe, păstrătoare, cel puțin în teorie, a principiului sinodal. Putem face observația că însăși apariția Reformei protestante, precum și declanșarea revoluțiilor din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, au avut drept cauză indirectă reacția adversă la absolutismul papal promulgat prin Dictatul Papei.

În concluzie, un document contestat încă de la nașterea sa, ne stă în față, cu bunele și cu relele sale. Pe de o parte generator de stabilitate și ordine iar pe de alta furnizor de continue suspiciuni până astăzi, Dictatus Papae  reprezintă un monument al gândirii politico-religioase medievale fără de care am fi lacunari în înțelegerea fenomenului papal și a dezvoltării sale ulterioare.

Pentru uzul cunoscătorilor, am introdus și textul latin, în vederea unei eventuale îmbunătățiri a sensului traducerii.

Dictatus Gregorii Papae (Dictatul Papei Grigorie)

  1. Că Biserica Romană a fost întemeiată numai de către Dumnezeu (Quod Romana ecclesia a solo Domino sit fundata).
  2. Că doar pontiful Romei poate fi numit cu adevărat universal (Quod solus Romanus pontifex iure dicatur universalis).
  3. Că el singur poate să depună[9] sau să reabiliteze episcopi (Quod ille solus possit deponere episcopos vel reconciliare).
  4. Că într-un conciliu, legatul său, chiar dacă de un rang inferior, este mai presus decât toți episcopii și poate, împotriva lor, să emită sentință de depunere (Quod legatus eius omnibus episcopis presit in concilio etiam inferioris gradus et adversus eos sententiam depositionis possit dare).
  5. Că papa poate să-i depună pe cei absenți (Quod absentes papa possit deponere).
  6. Că, printre altele, trebuie să nu rămânem în aceeași casă cu cei excomunicați de către el (Quod cum excommunicatis ab illo inter cetera nec in eadem domo debemus manere).
  7. Că numai lui i se cuvine să creeze noi legi, potrivit cu nevoile vremii, să adune noi congregații, să facă dintr-o casă parohială[10] o abație și, pe de altă parte, să dividă o episcopie bogată și să le unească pe cele sărace (Quod illi soli licet pro temporis necessitate novas leges condere, novas plebes congregare, de canonica abbatiam facere et e contra, divitem episcopatum dividere et inopes unire).
  8. Că numai el singur poate folosi însemnele imperiale (Quod solus possit uti imperialibus insigniis).
  9. Că numai papei îi sunt datori toți principii să-i sărute picioarele (Quod solius papae pedes omnes principes deosculentur).
  10. Că numai numele lui va fi pomenit în biserici (Quod illius solius nomen in ecclesiis recitetur).
  11. Că acest nume este unic în lume (Quod hoc unicum est nomen in mundo).
  12. Că are dreptul să demită împărați (Quod illi liceat imperatores deponere).
  13. Că are dreptul să mute episcopii dintr-un scaun în altul dacă nevoia o cere (Quod illi liceat de sede ad sedem necessitate cogente episcopos transmutare).
  14. Că are puterea să ordineze un cleric din orice biserică oriunde ar dori (Quod de omni ecclesia quocunque voluerit clericum valeat ordinare).
  15. Că acela rânduit[11] de către el poate să cârmuiască peste altă biserică, însă nu în calitate de supus al cuiva[12]; și că (acela investit de papă) nu are voie să primească un grad superior din parte nici unui episcop (Quod ab illo ordinatus alii ecclesiae preesse potest, sed non militare; et quod ab aliquo episcopo non debet superiorem gradum accipere).
  16. Că nici un sinod nu poate fi numit general fără de porunca lui (Quod nulla synodus absque precepto eius debet generalis vocari).
  17. Că nici un capitol și nici o carte nu pot fi considerate canonice în afara autorității sale (Quod nullum capitulum nullusque liber canonicus habeatur absque illius auctoritate).
  18. Că sentința pronunțată de el nu poate fi retractată de către nimeni și că el însuși, singurul din toți, poate să o retracteze (Quod sententia illius a nullo debeat retractari et ipse omnium solus retractare possit).
  19. Că el însuși nu poate fi judecat de către nimeni (Quod a nemine ipse iudicari debeat).
  20. Că nimeni să nu îndrăznească să condamne pe cel care a făcut apel la Sfântul Scaun (Quod nullus audeat condemnare apostolicam sedem apellantem).
  21. Că la el trebuie să fie raportate cauzele cele mai mari ale oricărei biserici (Quod maiores causae cuiuscunque ecclesiae ad eam referri debeant).
  22. Că Biserica Romană nu a greșit niciodată și nici nu va greși în veci, după cum mărturisește Scriptura (Quod Romana ecclesia nunquam erravit nec imperpetuum scriptura testante errabit).
  23. Că Pontiful Roman, dacă va fi fost investit canonic, este făcut sfânt, fără de îndoială, prin meritele Fericitului Petru, după cum mărturisește Sfântul Ennodius, episcopul Paviei, și fiind de acord cu el mulți Sfinți Părinți, așa cum este prevăzut în decretele Fericitului Papă Simah[13] (Quod Romanus pontifex, si canonicae [sic] fuerit ordinatus, meritis beati Petri indubitanter efficitur sanctus testante sancto Ennodio Papiensi episcopo ei multis sanctis patribus faventibus, sicut in decretis beati Symachi pape continetur).
  24. Că la porunca și cu aprobarea acestuia supușii au dreptul de a face acuzații (Quod illius precepto et licentia subiectis liceat accusare).
  25. Că poate depune și reconcilia episcopii fără (să mai convoace) adunarea sinodală (Quod absque synodali conventu possit episcopos deponere et reconciliare).
  26. Că nu va fi considerat catolic cel ce nu se află în înțelegere cu Biserica Romană (Quod catholicus non habeatur, qui non concordat Romanae ecclesiae).
  27. Că poate să scutească supușii de jurământul de fidelitate față de (suveranii) cei nedrepți (Quod a fidelitate iniquorum subiectos potest absolvere).

[1] Dictatul papei Grigorie reprezintă documentul programatic al absolutismului papal și al suprematismului Bisericii Apusene, emis de către papa Grigorie VII Hildebrand (1073-1085). Traducerea s-a efectuat după originalul latin, editat de Karl HOFMANN, Der “Dictatus papae” Gregors VII. Eine rechtsgeschichtliche Erklärung von Dr. Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1933, pp. 202-208. Pentru comparație am utilizat ediția Ernest F. HENDERSON, Select Historical Documents of the Middle Ages, Ed. George Bell and Sons, London, 1910, pp. 366-367.

[2] Cumpărarea și vinderea demnităților eclesiale.

[3] Erezie a cărei doctrină permitea imoralitatea și luxul oficianților și adepților ei.

[4] Earle E. CAIRNS, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, Ed. BEE International, Chișinău, 1992, trad. Doris Laurențiu și John F. Tipei, p. 206.

[5] Earle E. CAIRNS, Creștinismul de-a lungul secolelor. O istorie a Bisericii Creștine, p. 206.

[6] Ana COMNENA, Alexiada, vol. I, Ed. Minerva, București, 1977, trad. Marina Marinescu, prefață, tabel cronologic și note de Nicolae Șerban Tanașoca,  pp. 52-54.

[7] C. A. SPULBER, Ecloga isaurienilor, Cernăuți, 1929, p. 3.

[8] Karl HOFMANN, Der “Dictatus papae” Gregors VII. Eine rechtsgeschichtliche Erklärung von Dr. Theol. Karl Hofmann, Ed. Ferdinand Schöningh, Paderborn, 1933, pp. 202-208. Traducerea integrală a documentului se găsește în anexa II a prezentei lucrări.

[9] În sens bisericesc depunerea înseamnă înlăturarea din funcție.

[10] Canonica (echivalentul medieval al unei case parohiale) reprezintă unul din mijloacele prin care papii secolului al XI-lea i-au convins sau constrâns pe preoții de mir să renunțe la orice fel de proprietate personală. Clerul de parohie, obligat la celibat, „despovărat” de toate grijile lumești, era obligat să aibă rezidența în aceste case aparținând Bisericii, fiind asimilat aproape în totalitate clerului de mănăstire.

[11] Ordinatus poate să însemne și hirotonit, și numit sau investit.

[12] Termenul militare indică o subordonare față de o autoritate laică, fie civilă fie militară.

[13] Emise la 1 martie 499, de către papa Simah, în urma sinodului ținut în basilica Sfântului Petru din Roma, la care au participat 72 de episcopi din toată Italia, așa numitele „decrete” proclamă, în special,  interdicția de a se face vreo alegere sau vreo înțelegere anticipată cu privire la noul pontif atâta timp cât papa este în viață și dreptul papei de a-și numi un succesor. Dacă un papă murea fără a-și fi numit succesorul atunci clerul bisericesc avea obligația să-l aleagă pe noul pontif. Participarea laicilor la alegerea și investirea unui nou papă era strict interzisă. Prevederile cu pricina au fost folosite cu mare pricepere de către papii reformatori ai secolului al XI-lea pentru a respinge și în cele din urmă pentru a exclude intervențiile puterii seculare în stabilirea candidaților la preoție, episcopat și papalitate, respectiv în alegerea efectivă a acestora.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *