Sinodul din Creta și ideile exprimate de acesta cu privire la neamuri/națiuni

Sinodul din Creta și ideile exprimate de acesta cu privire la neamuri/națiuni

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

Creștinism și națiune.

Este cunoscut faptul că Biserica Ortodoxă este organizată pe națiuni. Temeiul acestei rânduieli se găsește atât în Sfânta Scriptură cât și în experiența practică, istorică, a Ortodoxiei și a lumii.

Ultima poruncă încredințată de către Mântuitor Bisericii Sale include o referire clară la renașterea spirituală a națiunilor (prin convertire și primirea Sfântului Botez) și la creșterea acestora (prin educație continuă) în Duhul Sfânt, până la sfârșitul veacurilor: „Drept aceea, mergând, învăţaţi (μαθητεύσατε) toate neamurile (πάντα τὰ ἔθνη), botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Învăţându-le (διδάσκοντες αὐτοὺς) să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20). În această poruncă sunt incluse două principii distincte de învățare, puse de Hristos la îndemâna ierarhiei bisericești, notate ca atare în originalul grecesc al Sfintei Scripturi.

Primul termen își are rădăcina în semnificația verbului μαθητεύω (pronunțat matitevo). El definește acțiunea de a lua o persoană sau un grup de persoane sub ascultare, în ucenicie, până când acestea își însușesc deplin învățătura predată, adică până la maturizarea lor completă (desăvârșirea). Cu alt prilej, Domnul exprimă acest mod de maturizare prin ucenicire continuă astfel: „Nu este ucenic mai presus decât învăţătorul său; dar orice ucenic desăvârşit va fi ca învăţătorul său” (Luca 6, 40). Din lipsa unui termen mai adecvat în limba română, traducerea cuvântului μαθητεύσατε (pronunțat matitevsate) a fost „învățați”.

Spre deosebire de cel dintâi „învățați” (μαθητεύσατε) al pasajului evanghelic, verbul διδάσκω (pronunțat didasko) desemnează acțiunea de a preda o lecție, ori de a susține un discurs.  Sensul său este apropiat aceluia de a instrui, însă cu sublinierea că, în acest caz, pedagogul nu mai urmărește  dacă elevul și-a însușit sau nu ceea ce s-a predat. Înțelegem că „a preda” (διδάσκω) este circumscris, fără a se confunda totuși, noțiunii de „a ucenici/cultiva” (μαθητεύω). Pentru că διδάσκοντες (pronunțat didascontes)  a fost tradus în limba română tot prin apelare la verbul „a învăța”, s-a produs cumva o fuziune a sensurilor celor doi termeni utilizați separat de către Domnul Hristos. Ideea de a preda (διδάσκω) este circumscrisă, fără a fi dizolvată, noțiunii de „a cultiva” pe cineva până la dimensiunea rodniciei/desăvârșirii sale (μαθητεύω).

Cu privire la neamuri/națiuni, Apostolii și urmașii lor  – episcopii, preoții și diaconii – au fost învestiți cu misiunea fundamentală de a le cultiva, generație după generație, cizelându-le prin ucenicie/convertire continuă spre obținerea roadelor nemuririi și ale sfințeniei în Hristos – Sensul ultim al întregii creații, întru Care, prin Care și pentru Care toate s-au făcut (Coloseni 1, 15-18).

Idealul convertirii continue sau al „ucenicirii” – dacă e să luăm sensul exact al cuvântului divin – este obținerea maturizării complete, în Hristos și în Biserică (Efeseni 5, 32), a tuturor familiilor umane (neamul ca rudenie și neamul ca seminție), prin rodirea sfințeniei: „Şi  v-am scris, fraţilor, mai cu îndrăzneală, în parte, ca să vă amintesc despre harul ce mi-a fost dat de Dumnezeu,  Ca să fiu slujitor al lui Iisus Hristos la neamuri, slujind Evanghelia lui Dumnezeu, pentru ca prinosul neamurilor, fiind sfinţit în Duhul Sfânt, să fie bine primit.  Aşadar, în Hristos Iisus am laudă, în cele către Dumnezeu” (Romani 15, 15-17).

Se înțelege că porunca Domnului exclude selectarea din mijlocul națiunilor și suprapunerea nefirească a unei „elite” de indivizi smulși din contextul existenței. Realitatea creației probează că nimeni nu se poate sustrage la modul real „cetei sale” (I Corinteni 15, 23). „Se spune că homo logicus, filosoful sever, trebuie să fie obiectiv, să se dezbare de orice simpatie și antipatie, să uite de propria sa persoană și de propria sa naționalitate. Experiența ar fi interesantă, cu condiția să fie posibilă. Știu că mulți au spus-o și chiar au încercat-o. Dar dacă priviți mai în adânc, veți vedea că n-au reușit. Personalitatea, sentimentele, naționalitatea se află acolo, implicite, dar nu mai puțin prezente. E mai bine să le mărturisești deschis, decât să le ascunzi sub promisiunea unor amputări imaginare[1]. Realitatea însăși obligă ființa să-și accepte condiția dată de Domnul și, în cazul rătăcirii prin meandrele imaginarului, să se reîntoarcă mereu la aceasta, ca resort sigur al unei noi primeniri. „Ucenicirea” omului în Hristos se face, așadar, în contextul în care Domnul i-a dat viață și manifestare, ținându-se cont cu deferență față de persoana, familia și naționalitatea sa, în care se vede lucrarea inteligenței multivariate a Dumnezeului Triunitar. În acest fel îmbogățirea spirituală a individului se împărtășește la modul intim – pe baza legăturilor de credință, sânge și limbă  – tuturor celorlalți membri. La rândul lor, familia și națiunea, în care s-a lucrat neîntrerupt, prin preot, fenomenul îmbisericirii, capătă puterea de a integra, fără desfigurarea individualității, și de a apăra, fără să limiteze, comuniunea sfințeniei creștine în care omul se naște și decide să existe.

Dreptul națiunilor de a-și orândui singure viața bisericească, nu în izolare etnică ci în raport natural cu celelalte neamuri ortodoxe, este consfințit de cele mai vechi norme creștine. Canonul 34 apostolic, de pildă, reglementează modul de organizare bisericească a unei națiuni: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cel dintâi dintre dânşii şi să-1 socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă (în­semnat) să nu facă fără încuviinţarea acestuia; şi fiecare să facă numai acelea care privesc (se referă la) parohia (eparhia) sa şi satele de sub stă­pânirea ei. Dar nici acela (cel dintâi) să nu facă ceva fără încuviinţarea tu­turor, căci numai astfel va fi înţelegere şi se va mări Dumnezeu prin Dom­nul în Duhul Sfânt: Tatăl şi Fiul şi Sfântul Duh”.

Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe.

Sinodul de la Creta, desfășurat în 16-26 iunie 2016, reprezintă cel mai important eveniment ortodox al timpurilor noastre, pregătit de Sfintele Biserici autocefale încă din anul 1902. În ciuda absenței a patru Biserici (Rusia, Bulgaria, Georgia și Antiohia) din cele paisprezece existente, care a umbrit, pentru moment, bucuria frățească atât de necesară Ortodoxiei astăzi, Sfântul și Marele Sinod  a reușit să ofere lumii o mărturisire de credință unitară.

Fără să formuleze dogme și canoane noi, Sfântul și Marele Sinod a arătat încă o dată că Ortodoxia nu se raportează în mod imperialist (ca o supra/super natură dizolvantă) la națiunile pământului și nici nu încurajează tendința de idolatrizare a neamului și a rasei (filetismul) înăuntrul  Trupului Eclesial al lui Hristos. Autocefalia bisericească nu exclude, ci dimpotrivă, trebuie să exprime comuniunea „ca unitate și libertate a Bisericilor în relațiile dintre ele[2]. Ea „implică și responsabilitatea de a păstra unitatea de credință, aceeași viață sacramentală și ordine comună de a respecta celelalte Biserici surori și de a se interesa de viața și de mărturia întregii Ortodoxii[3]. Popoarele păstorite de către Bisericile autocefale sunt rânduite spre „a se pregăti în mod lăuntric pentru instaurarea împărăției cerurilor” prin „compasiunea, frățietatea și împărtășirea reciprocă a harismelor istorice cu care au fost înzestrate, centrate pe conștiința comună euharistică și pe ierarhia bisericească, ca mijloc de transfigurare, de integrare și de participare la viața dumnezeiască[4].  Încă din stadiul de pregătire a Sfântului și Marelui Sinod al Ortodoxiei, delegații participanți la Conferințele Panortodoxe Presinodale au decis ca în catalogul dezbaterilor să fie incluse subiecte precum participarea Bisericilor Ortodoxe autocefale la promovarea și împlinirea dezideratelor creştine de pace, libertate, fraternitate şi dragoste între popoare şi eliminarea discriminării rasiale[5].

Întrucât Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei rămâne cea mai puternică voce a Bisericii Universale din ultimii 150 de ani este deosebit de important să studiem și să înțelegem problema neamurilor/națiunilor așa cum se reflectă aceasta în teologia sinodală precum și multiplele sale aplicații în viața persoanei, a familiei, a societății, a statelor și popoarelor, însă mai ales în viața Bisericii.

 Un lucru bun l-a realizat, deci, Sinodul de la Creta (și asupra acestuia nimeni nu a formulat nici o obiecție), anume reafirmarea sintetică, în contemporaneitate și la cel mai înalt nivel, a unor principii teologice de maximă însemnătate referitoare la națiuni și la raportul lor cu Dumnezeu, Sfânta Biserică, între ele și cu persoana umană.

Voi pune la dispoziția cititorilor o sinteză a ideilor de interes privind subiectul acestui articol selectate din documentele oficiale ale Sfântului și Marelui Sinod așa cum apar ele în forma publicată de Sfântul și Marele Sinod al Bisericii Ortodoxe[6] și de Patriarhia Română[7].

A) Mesajul Sfântului și Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe :

  1. Ortodoxia opune standardizării egalizante și impersonale respectul pentru caracteristicile personale ale popoarelor (alineatul 9 ).
  2. Biserica Ortodoxă, păstrându-și intact caracterul sacramental și soteriologic (mântuitor), este sensibilă la durerea, necazurile și strigătul pentru dreptate și pace al popoarelor. Ea „binevestește din zi în zi mântuirea Lui. Veștește între neamuri slava Lui, între toate popoarele minunile Lui” (Psalmul 95, 2-3)”. (alineatul 12 ).

B) Enciclica Sfântului și Marelui Sinod:

  1. Faptul că „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni3, 20), nu contestă, ci întăreşte mărturia noastră în lume” (Preambul).
  2. Lucrarea apostolicăși propovăduirea Evangheliei, cunoscută ca misiune, stau la baza identității Bisericii, ca păstrare și respectare a poruncii Domnului: „Mergând învățați toate neamurile” (Matei 28, 19). Această misiune trebuie să fie îndeplinită nu agresiv, ci în mod liber, cu iubire și respect față de identitatea culturală a oamenilor și popoarelor” (II, 6).
  3. Conştiinţa identităţii popoarelor creştine poartă amprenta de neşters a contribuţiei diacronice a Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării sănătoase a civilizaţiei seculare în general, de vreme ce Dumnezeu l-a aşezat pe om ca administrator (iconom) al creaţiei divine şi colaborator al Său în lume” (V, 10).
  4. Conştiinţa identităţii popoarelor creştine poartă amprenta de neşters a contribuţiei diacronice a Bisericii, nu doar asupra moştenirii lor culturale, ci şi asupra dezvoltării sănătoase a civilizaţiei seculare în general, de vreme ce Dumnezeu l-a aşezat pe om ca administrator (iconom) al creaţiei divine şi colaborator al Său în lume” (V, 10).
  5. Împotriva omogenizării nivelatoare şi impersonale promovată de globalizare, precum şi împotriva extremelor naţionalismului Biserica Ortodoxă propune protejarea identităţii popoarelor şi întărirea identităţii locale” (VI, 15).

C) Documentul Misiunea Bisericii Ortodoxe în lumea contemporană:

  1. Misiunea Bisericii se desfășoară cu dragoste, smerenie și respect față de identitatea fiecărui popor. (Preambul)
  2. Ortodoxia contribuie la coexistența pașnică a popoarelor. (A,3).
  3. Ortodoxia contribuie la conviețuirea socială a popoarelor. (A,3).
  4. Neascultarea față de Dumnezeu este sursa oprimării popoarelor. (B,1-2).
  5. Rodirea iubirii creștine între popoarele lumii este recapitulată în Hristos. (C,1)
  6. Toate popoarele constituie familia umană. (C,5).
  7. Biserica susține existența între popoare a următoarele legături puse în slujba păcii: dreptatea, fraternitatea, adevărata libertate și dragostea reciprocă. (C,5).
  8. Biserica condamnă războaiele provocate de naționalism dar și pe cele provocatoare de epurări etnice, ocupare de teritorii și schimbări ale granițelor. (D, 3).
  9. Națiunile participă la bunurile creației divine. Inegalitatea și nedreptatea uzurpă această participare. (F, 2).
  10. Biserica lui Hristos unește în trupul ei multe popoare. Modul de viață al popoarelor în Biserică este sobornicesc. (F, 6).
  11. Popoarele au rădăcini spirituale, memorie istorică și tradiții. (F, 7).
  12. Consumismul și globalizarea secularizată afectează popoarele prin: pierderea rădăcinilor spirituale, ștergerea memoriei istorice și uitarea tradițiilor. (F, 7 ).
  13. Popoarele pot fi corupte, prin mass media, în direcția ideologiilor globalismului liberal, a consumismului și a imoralității. (F, 8).
  14. Domnul Hristos este ultima măsură a popoarelor și a oamenilor. Iubirea jertfelnică a lui Hristos este singura cale spre pace, dreptate, libertate și solidaritate între popoare. (F, 15).

Concluzii necesare.

Unii intelectuali ai timpului nostru consideră – fie în lucrările, fie în luările lor de cuvânt –  că respectul Bisericii Ortodoxe față de identitatea națională a credincioșilor săi ar fi, în cel mai bun caz, o „slăbiciune” recentă, inspirată din revoluțiile romantice ale anilor 1848. Înțelegerea identității etnice în calitatea sa de dar al lui Dumnezeu este considerată periculoasă pentru presupusele ei abateri de la acel Creștinism standardizat, internaționalist, suprematist, „mineralizat” în formule convenabile modei, dorit și promovat în spiritul molatec al unei false toleranțe. Se omite intenționat faptul că rupturile cele mai grave, distorsiunile cele mai hidoase ale adevărurilor nu au avut loc datorită identității ci a introducerii suprematismului în identitate, fie că a fost vorba de Biserică, de etnic, de credință ori de familie. Neamurile își trag rădăcina din Dumnezeu: „Pentru aceasta, îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Iisus Hristos, din Care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ” (Efeseni 3, 14-15). Acest lucru, ce-i drept, încurcă, ba chiar deranjează, astăzi gândirea unor „strategi” ai lumii, precum și pe aceea a ortacilor acestora, atrași de mirajul internaționalismului „eliberator” de orice „constrângere”. „Internaționalismul e un pretext cu ajutorul căruia insul scapă de datoriile către comunitatea imediată, ca să servească, zice-se, comunității mai largi. E ca și cu aceia care nu se căsătoresc pe motiv că familia îi împiedică de-a-și întinde dragostea și ajutorul la un cerc mai larg de oameni. E o mască la adăpostul căreia neamurile mai abile, în urma unei mai fericite dezvoltări istorice, exploatează până la exterminare pe altele, cum e cazul nostru. E o nesocotire a voii dumnezeiești care vrea ca însăși creația Lui să fie variată și, prin aceasta, cu atât mai minunată; dar e și o utopie care nesocotește realitatea atât de palpabilă a națiunilor[8].

Lipsa de echilibru în abordarea tainei neamurilor ca taină a lui Hristos duce în mod evident la neînțelegerea și/sau la nerespectarea, cu rea voință, a lucrării multivariate a lui Dumnezeu, manifestată în tradițiile ortodoxe naționale. „Că prin descoperire mi s-a dat la cunoştinţă această taină, precum v-am scris înainte pe scurt. De unde, citind, puteţi să cunoaşteţi înţelegerea mea în taina lui Hristos, Care, în alte veacuri, nu s-a făcut cunoscută fiilor oamenilor, cum s-a descoperit acum sfinţilor Săi apostoli şi prooroci prin Duhul: Anume că neamurile sunt împreună moştenitoare şi mădulare ale aceluiaşi trup şi împreună părtaşi ai făgăduinţei, în Hristos Iisus, prin Evanghelie” (Efeseni 3, 3-6). „Internaționaliștii” caută suprimarea tradițiilor naționale și impunerea unui Creștinism artificial, creat în laborator (patul lui Procust) după chipul și asemănarea lor. La rândul lor, „filetiștii” (adoratori ai propriului sânge), condamnați ca eretici încă din 1872, încearcă să combată „internaționalismul” precum și orice altă tradiție locală care nu coincide cu propria rânduială (ridicată pentru ei la rang de dogmă). Textul Sinodului local de la Constantinopol (1872) identifică filetismul ca o gravă abatere de la credința dreptslăvitoare: „Am comparat filetismul cu învățătura Evangheliei și cu ordinea Bisericii lui Dumnezeu care există de secole și am recunoscut faptul că acesta nu este doar străin Evangheliei și ordinii bisericești, ci se împotrivește acestora în mod categoric…Noi respingem, condamnăm și afurisim filetismul, acesta însemnând diferențierea după rasă, disputa etnică, certurile și separările în Biserica lui Hristos ca o negare a învățăturii Evangheliei și a sfintelor canoane ale dumnezeieștilor noștri Sfinți Părinți care sprijină Sfânta Biserică, care pun ordine în întreaga creștinătate și o conduc spre slăvirea lui Dumnezeu[9].

Unii vor nivelarea Bisericii și  înlocuirea experienței ei cu „creștinismul de budoar”, ceilalți urmăresc aceeași nivelare a Trupului Domnului însă pe baza egoismului etnic. Nu mai amintesc de admiratorii panelenismului, panslavismului, latinismului, dacismului, etc. De exemplu filogrecii din Biserica Română nu respectă nimic din ceea ce nu e „cu prosforă de Țarigrad” iar filoslavii se dezic de orice nu are binecuvântarea Moscovei…Orice inovație liturgică este receptată cu maximum de interes și proclamată cu aplomb „veche tradiție bisericească” (deși nu are nici măcar 50 de ani) doar pentru ca e „de la greci” sau „de la ruși”. Toți uită că Biserica însăși „se hrănește cu experiențele locale[10] și că Evanghelia s-a înrădăcinat în spiritualitatea unică a popoarelor convertite, înnobilând-o în dragostea Sfintei Treimi, nu desfigurând-o sau chiar suprimând-o în chip nebunesc.

Principiile folosite de documentele sinodale recapitulează doctrina creștină despre națiuni astfel încât aceasta să poată fi înțeleasă astăzi de toți, fără echivoc, pentru binele comun al Bisericii și al neamului din care fac parte. Subliniind importanța națiunii în planul etern al lui Dumnezeu, textele Sinodului de la Creta capătă cea mai aleasă însemnătate în vederea cultivării ei la nivelul cetății familiei creștine, singura capabilă să primenească autentic viitorul Bisericii și al poporului ei: „Totdeauna în relaţia dintre părinte şi copil, în relaţia dintre generaţia înaintaşă şi cea următoare, se joacă tot destinul neamului. Această relaţie trebuie să poarte de aceea accentul unei nesfârşite seriozităţi. Aici se asigură sau se primejduieşte existenţa neamului, după cum se produce sau nu legarea noii generaţii de tradiţia ce vine din negură de veacuri”[11].

[1] Giovanni PAPINI, Amurgul filozofilor, Ed. Uranus, București, 1991, trad. Rodica Locusteanu, p. 12.

[2] DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, Ed. Trinitas, Iași, 2007, p. 104.

[3] DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale Ortodoxiei, p. 106.

[4] Pr. Dr. Mircea Cristian PRICOP, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2012, pp. 175-176.

[5] Dr. Damaskinos PAPANDREOU, mitropolitul Elveției, Sfântul și Marele Sinod al Ortodoxiei: Tematică și lucrări pregătitoare, Ed. Trinitas, Iași, 1998, trad. Pr.Nicolae Dascălu, p.11.

[6] Pe site-ul oficial al Sfântului și Marelui Sinod: https://www.holycouncil.org/official-documents, accesat 6.02.2018.

[7] Pe site-ul Agenției de știri Basilica: http://basilica.ro/documentele-oficiale-ale-sfantului-si-marelui-sinod-in-limba-romana/, accesat: 6.02.2018.

[8] Pr.Prof.Dr. Dumitru STĂNILOAE, Un atlet al naționalismului creștin, în Telegraful Român, nr.14, 1934, p.1.

[9] Mihai SĂSĂUJAN, Gândirea națională și Bisericile Ortodoxe în contemporaneitate, în vol. Ortodoxie și globalizare. Relevanța relației local-universal în Europa de astăzi, Pr.Prof.Dr. Ioan TULCAN, Pr.Prof.Dr. Constantin RUS, Lect. Drd. Cristinel IOJA (coord.), Universitatea ”Aurel Vlaicu”, Centrul de Studii Teologice-Istorice și de Prognoză Pastoral-Misionară al Facultății de Teologie Ortodoxă, Arad, 2006. p.275.

[10] Christos YANNARAS, Ortodoxie și Occident, în vol. Ortodoxia sub presiunea istoriei, Pr.Dr. Constantin COMAN (ed.), Ed.Bizantină, București, 1995, p.50.

[11] Pr. Prof. Dr. Dumitru STĂNILOAE, Creştinism şi tradiţie în viaţa naţională, în Luceafărul, nr.2, 1941, p.43.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *