Sfinții Apostoli, continuatori ai activității Mântuitorului. Mijloacele pastorale folosite de ei

Sfinții Apostoli, continuatori ai activității Mântuitorului. Mijloacele pastorale folosite de ei

Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron

În pastorația creștină, exemplul faptelor are un rol esențial și determinant, învingând orice piedică și ostilitate și cucerind sufletul, pentru că faptele bune sunt expresia trăirii interioare și pecetea credinței și a dragostei creștinești.

Urmând exemplul Mântuitorului, Sfinții Apostoli s-au arătat lucrători preacinstiți ai faptelor bune. Ei aveau conştiinţa clară, că „Dumnezeu toate le lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu” (Romani VIII,28). Ei au fost oameni harismatici și virtuoși,  caractere nobile și tari care au învins vitregiile vremii lor, făcând cunoscută învățătura Mântuitorului în tot cuprinsul Imperiului Roman și chiar dincolo de granițele lui. Mijlocul cel mai important de care s-au folosit ei în pastorație a fost forța cuvântului, acest mare dar pe care Dumnezeu l-a înzestrat pe om pentru a comunica și promova binele moral. „Vai mie dacă nu voi binevesti” (I Corinteni IX, 16), exclamă entuziasmat Sfântul Apostol Pavel, iar Sfântul Apostol Petru, conștient de efectul pe care îl are sămânța cuvântului aruncată în ogorul sufletului, îndeamnă pe ucenicii săi să fie destoinici în arta mânuirii cuvântului: „Fiți gata  – spune el – să răspundeți totdeauna oricui va cere socoteală despre nădejdea voastră” (I Petru III, 15). Acest text poate servi ca temei pentru îndatorirea preotului de a se pregăti permanent, spre a se instrui și a iniția pe credincioșii săi în cunoașterea învățăturilor de credință. Asupra acestui aspect stăruie și Sfântul Apostol Pavel, când îndeamnă astfel pe fiii săi duhovnicești: „Vorba voastră să fie întotdeauna plăcută, dreasă cu sare, ca să știți cum trebuie să răspundeți fiecăruia” (Coloseni IV, 6).

Prin cuvânt s-a descoperit adevărul, s-a altoit cu credința, s-a întărit nădejdea, s-au alinat suferințele, s-au înviorat și încălzit sufletele și s-au oțelit voinţele. Acest lucru nu a scăpat Apostolilor, care s-au consacrat cu toată ardoarea și jerfelnicia în slujba propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. „Privegheați –spune Sfântul Apostol Pavel preoților din Efes – aducându-vă aminte că timp de trei ani, n-am încetat ziua și noaptea să vă îndemn cu lacrimi, pe fiecare dintre voi” (Fapte XX, 31). Ei s-au folosit de arma și puterea cuvântului, dar aceasta depinde în mare măsură de omul care-l folosește, de certitudinea și autoritatea pe care se sprijină, de credința care îl însuflețește și de râvna care-l călăuzește și îl încălzește. Fiind luminat de Duhul Sfânt și având o viață neprihănită și o minte sănătoasă, nebătătorită de gânduri pătimașe și de învățături greșite, ei au pătruns esența adevărurilor de credință, au fost profund convinşi de aceste adevăruri și au trăit în conformitate cu ele, încât Sfântul Apostol Pavel, pentru a evita orice suspiciune și contradicție, făcea adeseori referire la persoana sa, zicând: „Voi sunteți martori, și Dumnezeu de asemenea, cât de sfânt și cât de drept și fără de prihană ne-am purtat între voi, credincioșii” (I Tesaloniceni II, 10). De aceea și mesajul predicii lor a avut rezonanță și ecou în sufletele ascultătorilor, pentru că izvora în clocotul inimii lor, din toată convingerea și simțirea lor lăuntrică, iar elocința lor era neîntrecută, cu toate că vorbeau într-un limbaj simplu, măreț, atractiv și pe înțelesul fiecăruia.

Funcția învățătorească a Apostolilor a început să se exercite după Înviere, când Mântuitorul le trasează porunca expresă: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit eu vouă…” (Matei XXVIII, 19-20). Ei au considerat această dregătorie învățătorească ca o datorie fundamentală și au îndeplinit-o cu sârguință, ca niște adevărați slujitori ai Cuvântului întrupat și săvârșitori ai misiunii Lui, așa cum reiese din îndemnul pe care Sfântul Apostol Pavel îl trasează ucenicului său Timotei: „Propovăduiește cuvântul, stăruiește cu timp și fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare și învățătura” (II Timotei IV, 2). Când a început să se înmulțească numărul creștinilor, Sfinții Apostoli au ales pe cei șapte diaconi ca să se ocupe cu problemele gospodărești, pentru ca ei să stăruiască în rugăciune și în slujirea cuvântului (Fapte VI, 4). Atâta importanță a acordat Sfântul Apostol Pavel predicării cuvântului dumnezeiesc, încât a cutezat să spună comunității din Corint, că Hristos nu l-a trimis să boteze, ci să binevestească (I Corinteni I, 17), deși slujirea sacramentală, după cum se știe, prevalează în fața celei învățătorești. El era conștient de faptul că flacăra credinței se aprinde la auzul cuvântului lui Dumnezeu, iar eficiența lucrării harului depinde de puterea credinței care este stimulată prin ascultarea și însușirea cuvântului. De aceea, a fost îndreptățit să spună: „Cum vor chema numele Aceluia în Care încă n-au crezut? Și cum vor crede în Acela în Care n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor? Și cum vor propovădui de nu vor fi trimiși?” (Romani X, 14-15). În aceste cuvinte rezidă temeiul propovăduirii Apostolilor, precum și faptul că ei aveau conștiința trimiterii. Predica lor a avut răsunet și putere de convingere, pentru că ei nu se bazau numai pe argumente raționale, ci pornea dintr-o inimă curată, sinceră și iubitoare, în care nu exista nici o urmă de repulsie și de aversiune. De aceea, ei nu răspundeau răului cu rău, nu se răzbunau și nu urau niciodată pe cei ce îi defăimau și îi persecutau, ci, ocărâți fiind, binecuvântau, prigoniți fiind, răbdau, huliți fiind, se rugau, ajungând să devină gunoiul lumii (I Corinteni IV, 12-13). Generozitatea, răbdarea și iertarea de care dădeau dovadă, arătau cu prisosință faptul că ei puneau în aplicare porunca iubirii (Ioan XIII, 34) lăsată ca testament de Mântuitorul, și de aceea, nu exista nici o contradicție la ei între cuvânt și faptă. Ei trăiau adânc ceea ce propovăduiau și de aceea, predica lor avea duh, mișcând chiar și cele mai împietrite inimi. Pentru că pornea dintr-o inimă curată, cladă și plină de convingere, cuvântul lor străbătea la inimă și producea convingeri religioase, încolțind gânduri curate și intenții bune.

Un alt mijloc pastoral utilizat de Sfinții Apostoli, în special de Sfântul Apostol Pavel a fost cultul divin, la care participau frecvent, atât la slujbele de la templul iudaic cât și în sinagogi. Sfântul Evanghelist Luca ne spune că, după înălțarea Mântuitorului la cer, Apostolii zăboveau „în toată vremea în templu, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu” (Luca XXIV, 53). Aici își făceau rugăciunile (Fapte III, 1) şi tot aici propovăduiau cuvântul lui Dumnezeu (Fapte V, 24, 42) și săvârșeau ritul frângerii pâinii (Fapte II, 46), adică oficiau jertfa euharistică a Sfintei Liturghii. Sfântul Apostol Pavel își începe activitatea sa misionară în sinagogă (Fapte XVIII, 4), unde vorbea poporului în fiecare sâmbătă, aducând la noua credință creștină numeroși iudei și păgâni. La Corint „a stat un an și șapte luni, învățând între ei cuvântul lui Dumnezeu” (Fapte XVIII, 11), iar la Efes a vorbit cu îndrăzneală în sinagogă timp de trei luni (Fapte XIX, 8).

Alt mijloc pastoral întrebuințat de Sfinții Apostoli în timpul activității lor misionare a fost rugăciunea. „Toți stăruiau, într-un cuget, în rugăciune împreună cu femeile și cu Maria mama lui Iisus și cu frații Lui” (Fapte I, 14). Rugăciunea era oxigenul vieții lor spirituale. Sfântul Apostol Pavel se ruga permanent pentru sporirea vieții duhovnicești a noilor convertiți la creștinism: „Martor îmi este Dumnezeu, Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său, că neîncetat fac pomenire despre voi…, în rugăciunile mele” (Romani I, 9-10), spunea el credincioșilor din Roma, iar pe cei din Corint îi încredințează astfel: „Aceasta și cerem în rugăciunea noastră: desăvârșirea voastră” (II Corinteni XIII, 9). Sfinții Apostoli au fost maeștrii rugăciunii. Ei au făcut din rugăciune preocuparea lor primordială, îndemnând pe credincioși să se roage zilnic pentru a se învrednici de darul și ajutorul lui Dumnezeu, Care se pogoară de la „Părintele luminii lor”(Iavoc I, 17) numai prin rugăciune. „Rugați-vă neîncetat. Dați mulțumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus pentru voi” (I Tesaloniceni V, 17), spune Sfântul Apostol Pavel tesalonicenilor, iar Sfântul Apostol Petru recomandă practica rugăciunii ca o armă și pavăză împotriva ispitelor și uneltirilor diavolești: „Fiți treji, privegheați. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8).

Conștient de faptul că rugăciunea întărește spiritul comuniunii frățești, adâncește credința și clădește temelia spirituală a vieții celei noi, apostolul neamurilor îndeamnă comunitățile creștine să se roage unul pentru altul și pentru progresul apostolatului său (Efeseni VI, 19; I Tesaloniceni V,25). El subliniază adeseori valoarea rugăciunii obștești, însă nu ignoră nici importanța rugăciunii particulare (Fapte XX, 7-11; Efeseni V, 19-20). Cu ambele genuri de rugăciune, Apostolii au modelat pe omul cel nou (Galateni VI,15), izbutind să închege în mijlocul unei lumi corupte, o comunitate de sfinți. Cu ajutorul rugăciunii, ei au șlefuit și cizelat pietrele cu care au înălțat zi de zi Biserica lui Hristos, în înțelesul ei de organism spiritual și așezământ divino-uman. Din acest motiv, ei se aplecau întotdeauna cu grijă și compasiune asupra credincioșilor pe care îi renăscuse la viața cea nouă întru Hristos. „O, copiii mei, pentru care sufăr iarăși durerile nașterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” (Galateni IV, 19). Exclamația aceasta denotă râvna neistovită a apostolului care vibra de dorința întoarcerii pe calea mântuirii a celor rătăciți, pentru care se ruga ziua și noaptea. „Noaptea și ziua ne rugăm cu prisosință, ca să vedem fața voastră și să împlinim lipsurile credinței voastre.” (I Tesaloniceni III, 10), spunea marele apostol al neamurilor fiilor săi sufletești, convertiți la noua credință creștină, iar când aceștia sporeau în cunoașterea și trăirea faptelor și virtuților evanghelice, simțea în sufletul său o adâncă mulțumire și bucurie duhovnicească (I Tesaloniceni II, 18-20; Filipeni IV, 1), asemenea unei mame care se îngrijește neîncetat de fiii ei. Cuprinzându-i cu gândul și cu mintea sa pe cei de aproape și pe cei de departe, el se străduia să fie cât mai prezent în mijlocul comunităților de credincioși, pentru a iniția, îndruma și îmbunătăți sufletește, iar acest fapt îi dădea cea mai deplină satisfacție. În acest sens au lucrat și ceilalți Apostoli, însă Sfântul Apostol Pavel a excelat cel mai mult în această privință, împlinindu-și exemplar vocația sa de îndrumător duhovnicesc, care i-a fost sădită încă „din pântecele maicii sale” (Galateni I, 15).

Predica Sfinților Apostoli era fundamentată pe Sfânta Scriptură pe care o cunoșteau din citările și interpretările ce se făceau regulat în templu și în sinagogă. Ei trebuiau să găsească cele mai potrivite argumente pentru a justifica credința pe care o propovăduiau, însă mai înainte de toate, ei înșiși au trăit ceea ce trebuiau să învețe pe alții. Viețuirea în lumina adevărului revelat și a perceptelor evanghelice îi obliga însăși condiția lor de păstori și chemarea lor înaltă de împreună lucrători cu Dumnezeu, la opera de restaurare și înnoire fiinţială a făpturii umane (I Corinteni III, 9). Consolidarea credinței și canalizarea voinței credincioșilor în deplin acord cu principiile învățăturii creștine a constituit grija și preocuparea asiduă și permanentă a Sfinților Apostoli (Fapte XIV, 22; XV, 41; XVIII, 23, 27).

În activitatea lor pastorală și catehetică, ei au ținut seama de organul aperceptiv, adică de individualitatea ascultătorilor, adaptând învățătura și metodele de lucru la specificul diferitelor categorii de oamenii cărora li se adresau, având în vedere vârsta, temperamentul și nivelul de pregătire al acestora, pentru că darurile sunt felurite, și nu toți ascultătorii sunt înzestrați la fel. Într-un anumit mod se adresa păgânilor și într-alt mod iudeilor sau celor mai mult sau mai puțin inițiați. De asemenea, ei procedau în mod pedagogic în expunerea sistematică a învățăturii de credință, pornind de la simplu la complex, de la concret la abstract, urmărind cu atenție evoluția procesului de însușire și trăire a adevărurilor de credință și a regulilor de viață morală. „Cu lapte v-am hrănit, nu cu bucate, căci încă nu puteți mânca și încă nici acum nu puteți” (I Corinteni III, 2), spunea Sfântul Apostol Pavel noilor convertiți la creștinism. Spre deosebire de ceilalți Apostoli, Sfântul Apostol Pavel a explorat și cultura profană, ilustrând predica cu exemple și citate din literatura clasică păgână, din dreptul public și din istoriografia și filozofia vremii sale pe care le-a cercetat cu acrivie. Toate aceste elemente retorice împrumutate din cultura laică, dădeau predicii voiciune, naturalețe, spontaneitate, erudiție și patetism oratoric. Succesul predicii lor nu îl puneau niciodată pe seama măiestriei cuvintelor lor, ci îl atribuiau harului lui Dumnezeu care lucra prin ei. Ei erau conștienți că, „nici cel ce sădește nu e ceva, nici cel ce udă, ci numai Dumnezeu, Care face să crească” (I Corinteni III, 7). Toată strădania lor de modelare și îndrumare spirituală era animată și încălzită de flacăra iubirii, căreia îi închină imnuri celebre (I Corinteni XIII) și pe care o definește magistral în paradigme, sintagme și apelative.

Modalitățile complexe de lucru, măiestria, cunoștința, înțelepciunea, tactul pedagogic și devotamentul Sfinților Apostoli rămân peste veacuri puncte de reper și coordonate majore ale activității pastorale și misionare a preoților sfintelor noastre altare, iar viața lor curată și sfântă, trăită autentic în duhul Evangheliei lui Hristos rămâne pentru noi ghidul normativ după care ne orientăm pașii vieții în lucrarea mântuirii.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *