“SĂ ȘTIȚI C-AM MURIT CREȘTIN” – BRÂNCOVEANU CONSTANTIN

“SĂ ȘTIȚI C-AM MURIT CREȘTIN” – BRÂNCOVEANU CONSTANTIN

Dr. Dorin Popescu

˂“Să știți c-am murit creștin”. Brâncoveanu Constantin˃ – poate cea mai frumoasă (sigur cea mai sintetică) misivă literară (fictivă) din cultura română; așa se încheie și spectacolul de teatru religios “Brâncovenii”, pus în scenă recent de Compania Teatrală Zona, cu sprijinul susținut al Mănăstirii Dervent, al Arhiepiscopiei Tomisului, al Casei de Cultură a Sindicatelor Constanța și al Parohiei Sf. Pantelimon din București (Constanța, Casa de Cultură, 19 iunie a.c.).

Cele câteva sute de spectatori s-au bucurat miercuri de un spectacol desăvârșit, la care au concurat deopotrivă textul vizionar (preot dr. Bogdan Teleanu, preot slujitor la Parohia Sf. Pantelimon din București), scenariul îndrăzneț și regia (Ivona Boitan).

Textul, pendulând inspirat între teme mitice și patriotice, a reușit să re-creeze emoția întâlnirii noastre artistice cu povestea brâncovenilor. Câteva teme tari (rivalitatea Brâncoveni – Cantacuzini, intrigile veroase de la Curți, politicile versatile ale Țărilor Române, pendularea Lor strategică între alianțe tactice cu rușii – cu riscul instituirii în Europa a unui Bizanț rusesc și alianțe efemere cu Stambulul – cu riscul de-creștinării Europei) fac din textul acestei piese un spectacol suculent, original și atractiv.

Pare că textul ei curge impecabil, cu un ritm săltăreț, aproape în versuri și decorat doric cu împrumuturi stilistice deliberate din clasici (inclusiv Eminescu) și cu citate relevante atribuite unor figuri istorice de amplitudine (Vodă Brâncoveanu, mitropolitul Antim Ivireanul etc.).

Scenariul pune în valoare contratimpi și antiteze între narațiunea morții Brâncovenilor și comemorările subiective ale ororii în ultimele zile de viață ale Doamnei Marica, soția lui Vodă Brâncoveanu.

Contribuția scenică remarcabilă a actorilor, scenele sumbre și tari, decorurile simple, rudimentare și posomorâte redau impecabil povestea tragică a vieții și morții Brâncovenilor. Martiriul acestora, punctat regizoral în mod creativ, se produce pe scenă în mod verosimil, producând emoție și interogații simbolice.

Presimțind că ceva din martiriul Brâncovenesc (sau din lecțiile lui) stă să se piardă în noi, Vodă Brâncoveanu ne spune senin și sec, în epilogul dramei: “Să știți c-am murit creștin!”. Orice altceva vom fi știind noi din martiriul acestuia și al copiilor săi la Ialy-Kioşc, orice altceva ne vom fi închipuit imaginându-ne drama fără de rest a unui tată care își lasă copiii să moară în numele unor credințe superioare, oricâte povești am fi lăsat să moară în noi în aceste câteva sute de ani de la martiriul Brâncovenesc – toate rămân ferecate în slova aceasta simplă, pe care Brâncoveanu ne-o repetă în cumplite vremuri pentru creștinătate: “Să știți c-am murit creștin!”.

Spectacolul religios “Brâncovenii” pune totodată în discuție tema transmiterii memoriei actului sacrificial, tema moștenirii spiritului de sacrificiu și a credinței martirice.

Numeroase scene tari ale spectacolului valorifică tema moștenirii/memorizării, de la dialogurile intime dintre doamna Marica și Constantin Vodă Brâncoveanu la dialogurile tatălui cu fiii în fața morții. “Ce folos credințele și pildele dacă nimeni nu le urmează!” – acesta este pariul tematic, artistic și simbolic real al piesei.

Însă moartea martirică a lui Brâncoveanu și a fiilor săi își conține ea însăși ingredientele necesare supraviețuirii à jamais: Matei este întors de tatăl său de la ispita vieții fără de credință când Vodă îi spune vorbele din urmă în fața gâdelui din Stambul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o sută de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a mai trăi câțiva ani pe pământ”.

Lumea de astăzi s-a desacralizat, a rămas fără legăturile cu Dumnezeu care i-au asigurat perenitatea. Este o lume fără Dumnezeu și fără căutarea Lui, leneșă și desacralizată, în care orice iad este posibil. În această lume, glasul Brâncovenilor poate avea funcții taumaturgice. Vocea voievodală nu ne lasă să uităm și nu ne dă dreptul la narațiuni alterate.

Avem nevoie câteodată să țâșnească din rutina vieții noastre obișnuite înțelesul simbolic al unor povești martirice, fără de care ne-am fi prăpădit de mult la periferii. Iar în toată istoria românilor nu este poveste mai tragică și mai frumoasă decât moartea martirică a lui Vodă Brâncoveanu și a fiilor săi.

Un element artistic inedit suplimentar al piesei de teatru religios “Brâncovenii” îl reprezintă plasarea emblematică a mitropolitului Antim Ivireanul în cercul inițiatic din jurul lui Constantin Vodă Brâncoveanu, mai ales în raporturile Curții și Țării cu Poarta. Sunt de notorietate legăturile strânse ale mitropolitului cu Brîncoveanu în ultimii ani de domnie ai acestuia și este cert că Antim Ivireanul va fi fost unul dintre sfătuitorii de nădejde ai Voievodului inclusiv pe teme de diplomație și politică externă (nu numai în protejarea și promovarea valorilor ortodoxiei – în general, a proiectului ortodox al Țărilor Române).

Rolul mitropolitului Antim (jucat convingător, aici, de Mihai Coadă, actorul consacrat prin serialul “La bloc” – Nelu Curcă) devine, astfel, unul din “motoarele” tramei din “Brâncovenii”.

Metamorfoza artistică a lui Mihai Coadă de la “Nelu Curcă” la „Antim Ivireanul”, dublată de metamorfoza mult mai importantă, a acestuia (în viața sa reală), de la un om obișnuit la “mirean păcătos întors la Dumnezeu, care slujeşte la strană, la Mănăstirea Turnu” (confesiune autobiografică), este emblematică pentru chiar pariul artistic și spiritual al piesei: istoria românilor așteaptă să ne reluăm rolurile sacre pe care le-au “jucat”, în piese” nesfârșite, pe acest teritoriu al martiriului, voievozi ai Țării și ai credinței precum Brâncovenii. Cu sau fără martiriu. Încă cu speranța secretă că sacrul are încă șanse să reintre în viața noastră pe cărarea pe care i-o vom fi lăsat-o deschisă.

Cu “Brâncovenii”, autorul (preot dr. Bogdan Teleanu), cunoscut tomitanilor prin drama religioasă “Osânda Cărților” (jucată pe aceeași scenă în Anul Centenar), recidivează exemplar și promite să intre repede pe lista scurtă a dramaturgiei religioase contemporane

Foto: Ionuț Druche

 

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *