Psihoterapia laică și efectele ei

Psihoterapia laică și efectele ei

Autor: Ștefan Leocă

In sens larg, psihoterapia este veche de cand lumea. Dintotdeauna au existat persoane care sa se priceapa la vindecarea ranilor sufletesti ale oamenilor sau care sa lucreze la optimizarea personalitatii lor (1). Iar faptul ca psihoterapia nu este dedicata exclusiv unei categorii de profesionisti, ne-o confirma insasi manualele de psihoterapie, potrivit carora „psihoterapia este mai eterogena, putand fi practicata de mai multi profesionisti (psihologi, medici), dupa un program riguros de pregatire” (2), iar „dimensiunea psihoterapeutica apar-tine, in grade diferite, tuturor practicilor de vindecare” (3).

Termenul de psihoterapie – asa cum il intelegem noi astazi – a fost creat abia spre sfarsitul secolului al XIX-lea. Istoria psihoterapiei stiintifice pleaca de undeva din secolul al XVIII-lea, odata cu descoperirea puterilor extraordinare a sugestiilor hipnotice descoperite de Mesmer, bazate pe magnetismul animal, insa teoriile psihoterapeutice stiintifice au fost bine dezvoltate abia spre sfarsitul secolului al XIX-lea (4).

In domeniul psihologiei de astazi, psihoterapia este inteleasa ca o „interventie psihologica in situatii de sanatate si boala” (5). Ea implica elemente curative, vindicative, de optimizare si de profilaxie. Se impune insa sa precizam ca desi domeniul psihoterapiei stiintifice pare bine inchegat – ca urmare a faptului ca este bine institutionalizat – acesta cuprinde foarte multe divergente, teorii contradictorii, metode si practici uneori chiar diametral opuse. Spre exemplu, psihologul D’Assignies constata ca abordarile psihoterapeutice ale lui Lacan si cele ale lui Erickson sunt „doua stiluri de terapie fundamental opuse”(6) . Aceasta realitate rezida din faptul ca fiecare terapie pleaca atat de la asumptii stiintifice (chiar religioase, magice sau mitice in unele cazuri) diametral sau partial opuse, cat si de la teorii diferite ale fiecarei asumptii.

O alta problema a psihoterapiei si a abordarilor psihologice in general este identificarea si cuantificarea sanatatii psihice. Nu putem vorbi de psihoterapie fara a sti care este obiectivul acestei terapii. Deseori, obictivele celor care cer ajutor psihoterapeutic nu numai ca nu sunt realizabile, sau incalca anumite norme etice ori morale, dar, de multe ori, nici nu corespund idealului personal, ci sunt o influenta a starii patologice in care se afla individul. Or, intr-o astfel de situatie, rolul psihoterapeutului este sa identifice problemele reale de care sufera „pacientul” prin raportare la un barem al normalitatii. Dar, nu numai diagnosticarea este influentata de aceasta intelegere a realitatii, ci si interventiile ulterioare, indiferent de metoda aplicata. Astfel, scopul psihoterapiei in general este adaptarea „clientilor” la normele sociale impuse de societatea din care face parte fiecare individ. Cu toate acestea, exista diferite teorii in ceea ce priveste perceperea realitatii spre care trebuie indreptat clientul. Psihoterapeutul familial Mony Elkaim ne spune ca „in cazul lui Watzlawick si al scolii de la Palo Alto: o terapie reprezinta mai degraba o constructie mutuala a realitatii decat cautarea unui adevar exterior terapiei, dat o data pentru totdeauna. De unde si consecinta esentiala: daca relationari diferite determina emergenta unor constructii diferite, reusita unei terapii nu mai inseamna ca terapeutul “a avut dreptate”, ci doar tipul de constructie pe care el a dezvoltat-o cu familia a fost operatorie si fecunda. Terapeutul nu mai cauta “adevarul”, ci multiplicarea posibilitatilor pe care o familie le are la dispozitie” (7).

O interesanta abordare a „sanatatii psihice” o gasim la Maslow, care spunea ca „ceea ce putem fi = ceea ce trebuie sa fim” (8). De asemenea, el atragea atentia ca „satisfacerea sau frustrarea unei trebuinte nevrotice conteaza prea putin in atingerea sanatatii adevarate” (9). De aceea accentul trebuie pus pe satisfacerea doar a trebuintelor primare, pentru ca, dupa parerea lui, „gratificarea lor (a trebuintelor primare) aduce sanatate, potolirea lor este posibila, iar frustrarea lor duce la imbolnavire” (10). Consider ca acesta este un adevar fundamental de care trebuie sa tina seama in aplicarea tuturor metodelor terapeutice, inclusiv in psihoterapia ortodoxa. Rezolvarea problemelor nu sta in frustrarea trebuintelor primare, ci in satisfacerea, potolirea sau reorientarea lor spre scopul firesc (11).

Maslow a mai sesizat un lucru de care „societatea prosperitatii” nu tine seama, si anume, ca „a ne obisnui cu lucrurile bune din viata noastra este cel mai mare factor generator de rau, tragedie si suferinta pentru oameni, chiar daca nu e un factor rau in sine” (12).

Organizatia mondiala a sanatatii (World Health Organization) defineste sanatatea ca fiind „o stare de bine fizic, psihic si social” (13), iar boala este definita de „American Psychiatric Association” drept „o serie de modificari biologice si / sau psiho-comportamental care genereaza o stare de distres si/sau dizabilitate” (14).

Dupa parerea psihologului Daniel David boala cuprinde mai multe componente precum manifestari (semne – forme de manifestare a bolii care pot fi distinse de specialist sau alta persoana; simptome – manifestari ale bolii ce apar in primul rand in „sfera de perceptie a bolnavului si sunt simtite de acesta la nivel subiectiv”, cunoscute de clinician doar din descrierile bolnavului; sindroame – forma comuna de aparitie a semnelor si a simptomelor), anumiti „agenti/factori” etiologici (exogenici sau endogenici) si reactia organismului la actiunea agentilor etiologici (15).

Inca un lucru important in psihoterapie este alegerea formei de tratament. Astfel, „tulburarile care au un tablou clinic format din semne si simptome predominant psihologice si care implica mecanisme etiopatogenetice predominant psihologice necesita tratamente psiho-logice. In acest caz, tratamentele medica-mentoase sunt doar simptomatice si nu vizeaza cauza tabloului clinic. Tulburarile care au un tablou clinic dominat de semne si simptome psihologice, dar au mecanisme etiopatogenetice somatice, necesita in primul rand un tratament medical. Rolul diagnosticului diferential este foarte important si psihologii trebuie sa fie atenti la acesta categorie, care poate induce in eroare, sugerand ca este necesar in primul rand un tratament psihologic (in acesta situatie, tratamentul psihologic este simptomatic sau partial patogenetic, dar nu unul etiologic). Tulburarile care au un tablou clinic dominat de semne si simptome somatice si ale caror mecanisme etiopatogenetice sunt predominant soma-tice formeaza nucleul tare al medicinei traditionale; in acest caz, tratamentele psihologice sunt doar simptomatice, adjuvante celor medicale. Tulburarile al caror tablou clinic implica semne si simptome somatice, dar mecanismele etiopatogenetice sunt predominant psiholo-gice, sunt o provocare pentru psihologi si medici. Ele necesita in mare masura decat celelalte categorii de tulburari, munca in echipa si, eventual, un tratament psiho-logic si medical combinat. Pentru psiholog este adesea o provocare a face psihote-rapie cu aceasta categorie de bolnavi deoarece, avand simptomatologie soma-tica, ei nu inteleg clar si nu accepta usor rolul factorilor psihologici in generarea ei; acest lucru reflecta lipsa culturii psihologice si prezenta unui model biomedical ortodox si puternic nu doar la nivelul unui segment larg de profesionisti din domeniul sanatatii, ci si la nivelul simtului comun (16).

O componenta esentiala in multe metode psihoterapeutice este „transferul”, care insumeaza totalitatea trairilor afective si a paternurilor psiho-comportamentale experimentate de pacient fata de psiho-terapeut in cursul terapiei. Acestea sunt defapt retrairi afective si paternuri psiho-comportamentale pe care pacientul le-a avut fata de anumite persoane importante din trecutul sau. Cand relatia de transfer se inverseaza, adica daca vine de la psihoterapeut catre pacient avem de-a face cu o relatie de „contratransfer”. In cele mei multe cazuri, el nu este o situatie dorita insa apare frecvent ca reflex al transferului pacient-psihoterapeut.

Psihoterapiile pot fi individuale sau de grup, cateodata folosindu-se cu acelasi pacient ambele metode psihoterapeutice. In cele mai multe cazuri, in cadrul psihoterapiei de grup pacientul primeste si asistenta personala sub forma sedintelor individuale de psihoterapie.

Hipnoza, desi „nu este considerata astazi un domeniu major de interes in cercetarea stiintifica mondiala” (17), este prezenta in foarte multe metode psihoterapeutice si este considerata parte integranta a psihoterapiei in general. Se face uz de hipnoza pentru ca fascineaza si impresioneaza, mai ales daca este practicata de oameni harismatici, cum ar fi, spre exemplu, hipnoza practicata de Milton Erickson. Ea este insa de cele mai multe ori inutila, ori aduce un surplus nesemnificativ de eficienta in terapie, dupa cum au constatat deja unii psihoterapeuti. De pilda, pentru Dimitri Avdeev, hipnoza „reprezinta o violare a sufletului ome-nesc” intrucat „in al treilea stadiu de hipnoza subiectul se supune neconditionat “guru”-lui sau: poate vedea, poate auzi, poate pipai obiecte inexistente (are halucinatii induse); poate sa nu simta durere, dupa bunul plac al hipnotiza-torului; isi da in vileag gandurile, simtamintele, dorintele ascunse” (18).

Constatam asadar ca hipnoza poate presupune o incalcare a intimitatii si a libertatii „pacientului”. Una este sa-ti descoperi gandurile si sentimentele in mod constient si voit si alta a te lasa explorat pana in adancurile sufletului tau. Hipnoza are mai multe sanse sa fie patogenica decat vindecatoare. In acest sens, unii cercetatori au afirmat ca „hipnoza ajunge cu timpul sa creeze dependenta, la fel ca un narcotic. Sunt oameni care umbla din hipnotizator in hipnotizator nazuind sa incerce cat mai des stari “neobisnuite”. Ce pacat de acesti oameni! Si cat de criminal se comporta cei care ii aduc la o asemenea dependenta! … In ultimii ani, in literatura de specialitate au aparut multe publicatii care atesta dezorganizarea vietii psihice a omului in urma desei aplicari asupra lui a hipnozei profunde” (19).

In prezent, exista patru scoli principale de psihoterapie, si anume, scoala psihanalitica, scoala sistematica si famili-ala, scoala comportamentala si cognitiva si scoala umanista.

Terapiile din cadrul scolii psihana-litice se bazeaza in principal pe exploatarea inconstientului, insa modul in care este perceput si conditiile de interactiune cu acesta difera de la o abordare psihote-rapeutica psihanalitica la alta.

Psihanaliza terapeutica poate fi definita si „practica interpretarii conflictelor infantile refulate care sunt actualizate gratie transferului” (20). Scopul ei este cel comun metodelor psiho-terapeutice, si anume, adaptarea pacien-tului la viata sociala.

In psihoterapiile psihanalitice, ascultarea terapeutica este foarte impor-tanta, aceasta facand posibila interpretarea rezistentelor si dezvaluirea „fantasmelor constitutive ale psihicului”. Abordarea este una stiintifica, bazata in principal pe legea determinismului, insa intr-o forma putin modificata (psihicul se comporta diferit in situatii similare, ceea ce nu se intampla in abordarea determinista clasica).

Printre metodele terapeutice ale psihoterapiilor psihanalitice se numara si hipnoza, desi contestata de unii psihanalisti contemporani. De asemenea, psihanaliza terapeutica se foloseste si de practici mai noi ale celorlalte tipuri si metode terapeutice, cum ar fi, spre exemplu, psihodrama lui Moreno, care ajuta la descoperirea inconstientului, prin faptul ca pacientul este pus – in cadrul jocului – sa actualizeze momente trecute din viata sa si are libertatea de a se manifesta exact asa cum simte.

Desi psihoterapiile psihanalitice ar parea ca sunt rigide si dogmatiste, acest lucru nu este asa. Exista foarte multe metode de lucru psihoterapeutic psihana-litice. Astfel avem psihoterapii psihanalice: de grup (metoda introdusa de Bion in timpul celui de-al II-lea razboi mondial, cu o larga aplicare chiar si pe copii sau adolescenti), familiale, focale etc. De asemenea, multe scoli psihoterapeutice folosesc si psihanaliza ca metoda de lucru, cum ar fi, spre exemplu, psihoterapiile institutionale, psihoterapia de sustinere etc.

Ca si baza comuna, psihoterapiile psihanalitice „au drept principiu mentine-rea cadrului teoretic si a regulilor fundamentale ale psihanalizei, iar telul lor este, la fel ca si al psihanalizei, nu disparitia directa a simptomelor, ci insusirea de catre pacient a vietii lui psihice inconstiente. Acest obiectiv deter-mina si metoda: cat il priveste pe pacient, regula fundamentala de a spune orice, asociind ideile asa cum acestea ii vin in gand in cadrul sedintei; in privinta analistului (in afara celei de-a doua reguli fundamentale enuntate de Ferenczi, care este analiza personala a analistului), atentia flotanta, “neutralitatea binevo-itoare”, adica absenta gratificatiei directe, a consilierilor, a judecatilor, a sugestiei (exact inversul hipnozei)” (21). Pentru ca o psihoterapie sa fie psihanalitica ea trebuie sa fie dominata de: „absenta consilierilor si a judecatilor, abtinerea de la orice gratificatie reala, folosirea predominanta a cuvantului, solicitarea asocierii de idei, elaborarea si utilizarea contratransferului si, la momentul oportun, interpretarea evenimentelor care se refera la rezistenta si transfer” (22). In psiho-terapiile psihanalitice „totul depinde de organizarea psihopatologica punctuala si, intr-o anumita masura, de stilul si de personalitatea analistului” (23).

Dezavantajul acestor cure psihotera-peutice este intinderea lor pe o perioada foarte mare, iar rezultatele de multe ori sunt nesatisfacatoare pentru ca nu intotdeauna descoperirea cauzelor bolii duce si la vindecarea efectiva a acestora. Milton Erickson vindeca in cateva sedinte pacienti pe care terapeutii psihanalisti nu reusisera in ani buni de psihanaliza. Pacatul psihanalizei – contrar impresiei pe care o lasa la prima vedere – este acela ca analizeaza lucrurile de suprafata, ca vede doar partea exterioara a problemelor, adica doar ceea ce provine din frustrari ori gratificari patologice infantile, fara a tine seama si de cauzele spirituale ale problemelor „pacientului”. Prin urmare, problemele care nu intra sub incindenta determinismului freudian nu vor putea fi niciodata tratate eficient prin psihoterapie psihanalitica.

Cele mai importante psihoterapii psihanalitice sunt psihoterapia jungiana si psihoterapia freudiana. Psihoterapia psihanalitica jungiana priveste inconstientul ca parte a psihicului uman, atat ca proces cat si ca structura. Inconstientul este „considerat ca un proces in evolutie, care avanseaza si se impune, cu o consistenta si insistenta proprii, fara de stirea noastra, supunandu-se unei organizari ce-i este specifica” (24).

Se impune sa precizam ca scoala psihoterapeutica jungiana nu pune in aplicare principiile lui Jung, ci se foloseste doar de metodele descoperite de acesta, dublate si de unele descoperiri importante din domeniu ale urmasilor lui Jung. Spre exemplu, plecand de la abordarea duala a inconstientului propusa de Jung, pe langa inconstientul individual, psihanaliza jun-giana ia in calcul si inconstientul colectiv.

Practica psihoterapeutica psihanalitica jungiana cuprinde patru dimensiuni principale: „Cea dintai dintre aceste “dimensiuni” ale practicii analitice priveste copilaria. Regasirea copilului care am fost. O regasire care, desigur, cere, pentru a fi realizata cat de circumstantial si de emotional posibil, ca locurile, clipele, contextele, protagonistii scenelor sa se intoarca sau sa incercam sa le reconstituim in analiza, dar mai cu seama sa le retraim pretinzand sa fie recunoscute – mai intai in intelesul pe care exploratorii il dau acestui termen – sub aspectul lor cel mai senzorial, asa cum s-au intiparit in memoria corpului … Cea de-a doua “dimensiune” a analizei, pe care o observam mijind cu prilejul celei dintai, consta in faptul de a fi atenti la transformarile ce se petrec concomitent in viata fantasmatica si in viata simbolica a analizandului, incepand cu acelea inregis-trate de imago-urile sale … Cea de-a treia “dimensiune” a analizei, a treia cale pe care e bine si e recomandabil sa se angajeze atentia analistului, priveste hazardurile din viata analizandului, asa cum se infatiseaza aceasta, cu evenimentele, cu incidentele, accidentele si intalnirile sale, in vreme ce analiza isi urmeaza cursul, de la o sedinta la alta, de la o saptamana la alta, de la un an la altul. Aceasta dimensiune pare sa cedeze in fata intrebarii: cum am putea ignora ceea ce se traieste afectiv, concomitent cu modifi-carea si transformarea din viata profesionala, amoroasa si sexuala a unui analizandului intr-un interval foarte lung de timp? Si totusi, din unghiul de vedere al traditiei freudiene, au fost necesare numeroase interventii pentru ca in sfarsit sa consideram definitiv depasita regula “abstinentei” care, in vremea lui Freud, postula ca analizandul sa-si interzica orice satisfactie, zisa substitutiva, pe perioada travaliului analizei … In sfarsit, a patra “dimensiune” a travaliului analitic e reprezentata de istoria relatiei transferentiale, cu toate intam-plarile si mizele ce-i sunt proprii” (25).

O alta scoala psihoterapeutica psihanalitica este cea freudiana, care porneste de la metoda de lucru a lui Freud, intemeietorul psihanalizei. Din acest punct de vedere, am putea spune ca acesta forma psihoterapeutica este cea mai clasica forma de psihoterapie psihanalitica. Evident, in cadrul psihoterapiei psihanalitice freudiene accentul se pune pe exploatarea inconsti-entului si relationarea de tip transferential.

Psihoterapiile familiale pot fi folositoare pentru omul care nu se poate deschide spre o viata spiritual-religioasa, in conditiile in care aceste terapii nu pun accentul pe elementele patologice ale „pacientilor”, ci pe deschiderea de noi drumuri, de noi oportunitati pentru acestia. Efectele negative ar putea aparea in momentul in care aceste terapii incurajeaza „pacientii” sa practice unele metode individualiste cum ar fi, de exemplu, incurajarea relatiilor extraconjugale, a divortului pe motiv ca sotul sau sotia nu mai corespund nevoilor actuale de afirmare si progres ale partenerului etc. Multe dintre terapiile familiale, mai ales cele de cuplu, nu privesc familia sau cuplul ca pe o legatura a dragostei, ci pun accent pe faptul ca familia este un cadru social restrans de mare importanta pentru o persoana si care trebuie sa-i inlesneasca dezvoltarea personala. Asadar, familia este privita ca un mijloc de exploatare si nicidecum ca o unitate indestructibila, inviolabila, bazata pe jertfa, asa cum se intampla in psihoterapia crestina, ortodoxa.

Psihoterapiile familiale folosesc dife-rite metode de debarasare a psihicului de influentele exterioare patologice: „In ce masura pacientul poarta fara de stirea lui “lanturile credintelor si ale mostenirilor invizibile”, adica injonctiunile sau poruncile provenite de la alti membri ai familiei sau de la generatiile precedente, aspecte de care trebuie sa fie eliberat pentru a putea sa-si “paraseasca comportamentele simptomatice si sa exploreze noi optiuni”, iata sarcina terapiei intemeiate de Boszormenyi-Nagy” (26). Aceste practici pot avea si efecte negative, chiar daca nu sunt vizibile pe moment. In general astfel de practici de purificare, de eliberare a psihicului de asa numitele influente patologice – numite de multe ori patogene – pot smulge din sufletul omului si bunele invataminte sau obiceiuri. In viitor, astfel de oameni vor fi dezradacinati si debusolati, avand un risc ridicat de a cadea in depresie.

Psihoterapiile familiale inglobeaza tehnici terapeutice diverse, precum cele psihanalitice, cele cognitiv-comportamen-tale, hipnoza ericksoniana, gestalt-terapia etc., precum si abordari culturaliste sau feministe. Specificitatea acestor terapii este aceea ca sunt pragmatice si ca urmaresc rezolvarea problemelor imediate, urmarind si progresul pe termenul lung.

Terapiile cognitiv-comportamentale „sunt bazate pe psihopatologia experimentală și pe o abordare pragmatică și empirică a psihoterapiei. Ele aplică cunoștințele de psihologia științifică, respectiv psihologia experimentală, în scopul înțelegerii și rezolvării problemelor psihologice. Ele se interesează de aporturile teoretice ale psihiatriei, psihobiologiei și neuroștiințelor, ca și de cele ale multor altor discipline suspectabile să determine evoluția cunoștințelor și practicilor pe care le dețin” (27). Aceste terapii sunt practicate sub forma terapiilor individuale, de cuplu, familiale sau chiar de grup. Se adresează tuturor categoriilor de vârstă și se practică atât în spitale și clinici de psihiatrie, cât și sub alte forme, sau în alte locuri.

În ultimii ani, terapiile cognitiv-comportamentale „s-au deschis intervențiilor clinice provenite din alte curente terapeutice în măsura în care tehnicile împrumutate de la aceste curente se integrează abordării lor empirice, sporindu-le eficiența. Ele evoluează astfel spre un „electism metodologic sau tehnic”, dar fără a-și pierde caracterul specific esențial: evaluarea eficienței intervențiilor terapeutice” (28).

În ceea ce privește principiile fundamentale ale terapiilor cognitiv-comportamentale, „problemele psihologice sunt, în mare parte „comportamente învățate”, inadaptate, care reprezintă surse de suferință pentru persoana pe care o consultă și/sau pentru anturajul acesteia … Această concepție „enviromentalistă” despre comportamentul omenesc nu exclude realitatea potrivit căreia comportamentele noastre, adaptate și inadaptate, sunt și ele determinate de biologia trupului nostru …. Pentru terapeuții cognitiv-comportamentaliști, comportamentele problematice sunt următoarele:

  1. acțiuni, respectiv comportamentele observabile ca inadecvate – precum crizele de bulimie sau ritualurile de spălare, de pildă;
  2. emoții, adică reacții emoționale negative – ca tristețea sau disperarea în depresie sau crizele de angoasă în anxietatea patologică;
  3. „cogniții”, respectiv moduri de gândire sau tratamente ale informațiilor inadaptate – așa cm sunt anticipările anxioase, amintirile recurente cu privire la un eveniment traumatizant, atenția selectivă asupra simptomelor jenante …” (29).

Spre deosebire de multe alte orientări psihoterapeutice, psihoterapiile cognitiv-comportamentale folosesc doar mijloace științifice de tratare a problemelor. Cu alte cuvinte, în psihoterapiile cognitiv comportamentale nu se folosesc practici sau tehnici împrumutate din religiile orientale, sau ale diferitelor curente filosofice, dacă eficiența lor nu este demonstrată științific (30).

Gestaltterapia este o abordare psihoterapeutică umanistă și fenomenologică, apărută ca reacție la determinismul istoric promovat de Freud. „Gestalt-ul valorizează partea noastră de liber arbitru și de responsabilitate. În loc să repetăm, putem să creăm, să imaginăm noi conduite, să experimentăm sentimente uitate, interzise de educația primită sau de contextul nostru social” (31).

Gestaltterapia urmărește să ofere individului independență și autonomie, și permite depășirea empatiei dincolo de limitele impuse în general de psihoterapia laică. Ea înglobează uneori tehnici de analiză tranzacțională, psihosinteză, terapie rogersiană (centrată pe persoană), hipnoză ericksoniană, analiză jungiană și kleiniană. Gestaltterapia are un caracter individualist și libertin, chiar hedonist. Această metodă psihoterapeutică are multe lucruri în comun cu zen-budismul, cu practicile religioase orientale în general.

Psihoterapiile bazate pe teoriile analizei tranzacționale pun accentul pe comunicare și personalitate. Ele vizează schimbarea și autonomia persoanei, bazându-se pe o filozofie umanistă. În urma unei astfel de terapii în mod ideal pacientul ar trebui: „să adopte decizii privind fără contaminare realitatea așa cum este aceasta; să întrețină relații deschise și directe cu ceilalți; să-și asume responsabilitatea proprie existențe” (32). O astfel de metodă psihoterapeutică este fascinantă prin modul în care întrebuințează comunicarea. Principiile analizei tranzacționale pot fi folosite cu succes în orice formă psihoterapeutică, chiar și în cea religioasă.

Psihoterapiile bazate pe programare neurolingvistică (PNL) folosesc principiile psihologice descoperite de John Grinder și Richard Bandler, Alfred Korzybski, ș.a., potrivit cărora imaginea sau realitatea pe care ne-o creăm vis-a-vis de anumite persoane sau evenimente este generatoarea problemelor psihice. Aceste teorii pun accentul pe capacitatea omului de a alege și oferă clientului „alegerea potrivită”.

În cadrul terapiilor PNL, relația psihoterapeut-pacient este deosebit de importantă, întrucât pacientul, cu ajutorul terapeutului, își reconstruiește harta lumii proprii.

Psihiatrul rus Avdeev ne atrage însă atenția asupra faptului că aceste practici PNL au influențe magico-oculte putând fi periculoase: „esența PNL poate fi reprezentată în felul următor: la început are loc „conectarea” la om (cu ajutorul vocii, poziției, respirației), apoi omului îi este indusă o stare de transă, în continuare începând programarea sau reprogamarea psihică prin intermediul introducerii unei anumite informații indispensabile. Ceva asemănător găsim și în practica magică ocultă. Iar omul cu care se petrec toate acestea, nici nu realizează ce i se face de fapt” (33).

O altă practică psihoterapeutică de foarte largă circulație este psihodrama. Aceasta a fost inventată de Jacob Levy Moreno, născut în România, la București, pe a cărui piatra de mormânt s-au scris următoarele cuvinte: „aici odihnește bărbatul care a introdus bucuria și râsul în psihiatrie” (34).

Psihodrama este o terapie de grup, dar care poate fi practicată uneori și individual. Ea pune în joc persoanele sub diferite ipostaze, însă nu în modul obișnuit de la teatru – pe care Moreno îl numea „conservă culturală” (35) – ci folosindu-se de spontaneitate. Spontaneitatea poate fi normală sau patologică.

Instrumentele psihodramei sunt scena, protagonistul, psihodramatistul, terapeuții auxiliari și grupul, jocul fiind un element de bază în psihoterapie. Psihodrama cucerește prin practicile sale și poate ajuta mult persoanele care suferă de timiditate patologică ori sunt prea introvertite.

O psihoterapie deosebit de importantă – despre care am putea spune că a marcat cercetarea psihoterapeutică – este Psihoterapia centrată pe persoană, a lui Carl Rogers. „Numele lui Rogers este permanent citat drept o referință, încă din clipa în care dorim să evocăm o concepție despre „persoană” ca posedând demnitate umană, de îndată ce năzuim să evocăm ideea încrederii în individ sau în omenire, încă din clipa când se pune problema respectului, a libertății lăsate celuilalt să fie ceea ce este, indiferent că „celălalt” este clientul unei terapii sau vecinul de etaj” (36).

Psihoterapia rogersiană a fost influențată – ca și Rogers – de religiile orientale. Ea este eminamente umanistă punând omul în centrul universului. Potrivit teoriilor rogersiene, omul deține în sine toate mijloacele necesare pentru a se vindeca de orice neputință psihică, rolul psihoterapeutului fiind doar acela de a-l ajuta pe pacient să le descopere. Nu problema pacientului este în atenția psihoterapeutului, ci persoana lui, modul cum el interacționează cu tot ce-l înconjoară. Terapia este considerată o artă, nicidecum o tehnică.

Cea mai nouă orientare a psihoterapiei este psihoterapia transpersonală. Această orientare psihoterapeutică are la bază premisele psihologiei lui Abraham Maslow, însă pune un accent deosebit pe partea spirituală a psihicului. Este un fel de sincretism religios cu caracter științific, care se folosește de orice mijloace religioase, magice sau mitice pentru a vindeca pacientul.

Conform afirmațiilor psihiatrului rus Avdeev, „Stanislav Groff, fondatorul psihoterapiei transpersonale – ce reprezintă un șamanism fățiș -, a propus metoda respirației cu frecvență crescută pe fond muzical ritmic. Urmarea este o stare de transă asemenea celei șamanice. Elaborând metodele așa-numitei „hipnoze non-directive”, Milton Erickson descrie mijloace eficace de „zombificare”. Călăuza de bază a adepților programării neurolingvistice este cartea Structura magiei” (37).

Apariția unei astfel de orientări psihologice arată atât nevoia oamenilor de spiritualitate, cât și incapacitatea psihologiei științifice de a rezolva probleme sufletești ale omului contemporan. Indiferent ce ar afirma unii psihoterapeuți, psihoterapia laică, ca și metodă de vindecare a sufletului este deficitară.

Este demonstrat faptul că reușita terapiilor în general nu este urmarea abordărilor teoretice și nici măcar a metodelor folosite în psihoterapie, ci este rezultatul relației personale psihoterapeut client. Or, cercetările în domeniu cuprinse în peste douăzeci de studii „arată că diferența între psihoterapie și terapia autoadministrată este minimă și nesemnificativă” (38). Prin urmare, nu relația psihoterapeut-client aduce vindecarea, ci ea vine ca urmare a conștientizării stării patologice în care se află o persoană și luarea cu responsabilitate a măsurilor de îndreptare disponibile. În acest context, metoda psihoterapeutică creștină propusă de părintele Filothei Faros bazată pe responsabilitate își găsește justificarea.

Note bibliografice:

  1. Din acest punct de vedere, cea mai veche forma de psihoterapie este cea cu caracter religios, preotii si conducatorii spirituali ai diferitelor religii fiind cei care au oferit dintotdeauna tratament pentru suflet.
  2. Daniel David, Psihologie clinica si psihoterapie: fundamente, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 87.
  3. Bernard Brusset, Psihoterapiile psihanalitice, in Mony Elkaim ( coord. ), Ce psihoterapie sa alegem: psihanalize, psihoterapii: cele mai importante abordari, Editura Trei, Bucuresti, 2007, p. 115.
  4. Pentru mai multe detalii, a se vedea Bernard Brusset, Psihoterapiile psihanalitice, …, p. 115-116.
  5. Daniel David, Psihologie clinica si psihoterapie, …, p. 87.
  6. Hubert D’Assignies, Psihanalize si psihoterapii. Divergente si convergente, in Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie sa alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 401.
  7. Mony Elkaim, Terapiile familiale, in Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie sa alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 162.
  8. Abraham Maslow, Motivatie si personalitate, Ed. Trei, Bucuresti, 2009, p. 277.
  9. Ibidem, p. 280.
  10. Ibidem.
  11. Se impune sa precizam ca aceasta abordare a „sanatatii psihice” nu a fost descoperita pentru prima data de Abraham Maslow, ci se gaseste evidentiata in majoritatea scrierilor Sfintilor Parinti.
  12. Abraham Maslow, Motivatie si personalitate, …, p. 277.
  13. Daniel David, Psihologie clinica si psihoterapie, …, p. 23.
  14. Ibidem.
  15. Ibidem, p. 23-25.
  16. Ibidem, p. 26-27.
  17. Ibidem, p. 130.
  18. Dimitri Aleksandrovici Avdeev, Cand sufletul este bolnav, Ed. Sophia, Bucuresti, 2005, p. 113-114.
  19. Ibidem, p. 114.
  20. Bernard Brusset, Psihoterapiile psihanalitice, …, p. 116.
  21. Ibidem, p. 124.
  22. Ibidem, p. 125.
  23. Ibidem, p. 126.
  24. Christian Gaillard, Psihanaliza jungiana, in Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie sa alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 47.
  25. Ibidem, p. 80, 82-83.
  26. Mony Elkaim, Terapiile familiale, …, p. 145.
  27. François Nef, Terapiile cognitiv-comportamentale, în Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie să alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 169.
  28. Ibidem.
  29. Ibidem. p. 174-175.
  30. În aceste condiții, colaborarea duhovnicului cu un psihoterapeut specializat în psihoterapie cognitiv-comportamentală ar putea fi una eficientă.
  31. Serge Ginger, Gestaltterapia astăzi, în Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie să alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 204.
  32. Isabelle Crespelle, Analiza tranzacțională, în Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie să alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 260.
  33. Dimitri Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este bolnav, …, p. 117.
  34. Pierre Fontaine, Psihodrama, în Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie să alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 332.
  35. Ibidem, p. 336.
  36. Berenice Dertevelle, Psihoterapia centrată pe persoană (Abordarea terapeutică a lui Rogers), în Mony Elkaim (coord.), Ce psihoterapie să alegem: psihanalize, psihoterapii, …, p. 368.
  37. Aleksandrovici Avdeev, Când sufletul este bolnav, …, p. 120.
  38. Daniel David, Psihologie clinică și psihoterapie, …, p. 196.
Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *