Prohodul Domnului

Prohodul Domnului

Pr. Zisu Iulian

Această Vinere Mare nu este doar o pagină tristă din istoria umanităţii, ci o filă sfântă a Evangheliilor  care vorbesc lumii despre ce a fost în stare să facă omul Fiului Lui Dumnezeu. O Săptămână Mare cu evenimente dramatice: ,,Cerul și pământul vor trece dar Cuvintele Mele vor rămâne”. Sf. Epitaf scos în mijlocul Bisericii este pururea icoana îngropării Mântuitorului Iisus Hristos înconjurat de îngerii, Maica Domnului şi de sfinţi: ,,Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat Trupul Tau, cu giulgiu curat înfășurându-L și cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus”. Cei interesaţi  au crezut chiar că pot încheia socotelile și pot scăpa de judecată, Au pus  lespede grea, au pecetluit mormântul ca să nu fie: „rătăcirea de pe urmă mai rea decât cea dintâi”. Totul a fost în grabă și am lipsit. Am rămas datori şi trebuie măcar acum să fim la Înmormântare, la Prohodul Domnului. Aducem ca miresme de îngropare lacrimile noastre, tămâie, lumânări, flori şi multă rugăciune. Doamne, iartă-ne ! Te au părăsit de frică, dar de ce oare te lăsăm iarăşi singur? Ce semne şi minuni mai trebuie să faci ca toţi să creadă că Tu eşti Începutul şi Sfârşitul? E prima înmormântare la care bat clopotele a Înviere! Trecem pe sub sfântul Epitaf ca în mormăntul Tău, fără să ne mai fie teamă de moarte, deoarece ştim că Tu eşti Dumnezeu: ,,În mormânt, Viaţă, Pus ai fost, Hristoase, și s-au spăimântat oştirile îngereşti”. Purtăm în mâini făclii aprinse ca să nu mai rătăcim prin întunericul nopţii şi să găsim drumul: ,,Tu eşti Calea, Adevărul şi Viaţa”. Dacă nu ne ajungeai din urmă era totul neant. Avem flori în braţele noastre, dar lacrimile s-au uscat şi nu mai putem picura lângă epitaf un rod al pocăinţei. Îţi mulţumim  că ne-ai lăsat Biserica şi sfintele Taine. Avem identitate şi suntem ai Tăi: ,,si n-a pierit nici unul dintre ei, decat fiul pierzarii,” Această cântare pe glas tânguit atât de dragă ortodoxiei este ca o pulbere de aur poleită pe altarul străbun al credinţei Vechilor Cazanii. Cântat de toată suflarea ortodoxă vrem să prohodim în spaţiu şi peste timp cu nădejdea că este: ,,o credinţă, un Domn, un botez.” Măcar acum să plângem cu Maica Domnului care încremenită de gestul omului: ,,stabat mater dolorosa” împlineşte profeţia. Alături de ea mergând pe locuri sfinte vom scrie şi noi un rând pe epitaf, fiindcă suntem rod al lacrimilor sale. Cântul răzbate ca un ecou din sufletul creştinilor. Clipă de jale în univers. Pământul primeşte pe Cel ce l-a zidit, iar muritorii îngroapă nemurirea: ,,În mormânt cu trupul, în rai cu tâlharul, pe scaun şezător, ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel Ce eşti necuprins.” Totul este o teologie, adică o vorbă sfântă despre Dumnezeu, care ne înţelepţeşte cu fiecare vers: „Neamurile toate Laudă-ngropării Ţi-aduc, Hristoase-al meu”.  Soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, morţii au ieşit prin cetate, catapeteasma în două s-a despicat, iar sutaşul a strigat: ,,Cu adevărat, Omul acesta, Fiul lui Dumnezeu a fost”.  Mereu aceeaşi chemare, „Adame, unde eşti?”. Şi un răspuns aşteptat…Doamne, iată-mă!

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *