Premisele biblice, istorice şi teologice ale cântării bisericeşti

Premisele biblice, istorice şi teologice ale cântării bisericeşti

Studiu de pr. dr. Mircea Cristian Pricop

Moştenirea bizantină a culturii şi civilizaţiei româneşti a făcut, mai ales în secolul XX, obiectul de cercetare a unor studii de mare valoare ştiinţifică. Nicolae Iorga[1], Vasile Pârvan[2] şi Gheorghe Brătianu[3] au participat cu astfel de studii la cercetarea componentei bizantine a culturii româneşti. Contribuţia românească la bogatul patrimoniu care a rezultat în urma răspândirii comorilor de artă bizantină în întreaga lume ortodoxă, iar prin extensie, în întreaga lume creştină, îndeosebi după tragicele cuceriri ale Constantinopolului ( 1204 şi 1453), s-a bucurat şi ea de atenţia savanţilor, cu o prioritate deosebită pusă pe continuitate, ca factor principal al dezvoltării culturii de origine constantinopolitană.

Explicabil, dreptul, literatura şi arhitectura au primit, încă de la început, atenţia mai multor cercetători decât pictura, sculptura şi muzica de sorginte bizantină, însă, în ultima jumătate a secolului al XX-lea şi în secolul nostru s-a putut înregistra o creştere cantitativă şi calitativă  a studiilor şi analizelor ştiinţifice efectuate asupra muzicii bisericeşti, cu aportul şi sub inspiraţia unor cercetători şi profesori universitari dedicaţi, dintre care putem aminti pe Egon Wellesz (1885 – 1974), Lycourgos Angelopoulos (1941-2014), Gregorios Th.Stathis (n.1939), iar de la noi Nicolae Lungu (1900 – 1993), Sebastian Barbu Bucur (1930-2015), Nicu Moldoveanu (n. 1940), Alexie Buzera (1934 – 2011), Titus Moisescu (1922-2002), Gheorghe Ciobanu (1909-2000) ş.a.  Desigur, au existat personalităţi ştiinţifice, în afară de cele menţionate mai sus, care s-au preocupat în studiile lor, dincolo de partea de partitură, exclusiv tehnică, şi de analizarea caracterului poetic, sau a laturii imnografice a cântărilor Bisericii Ortodoxe: Pr. Prof.Dr. Dumitru Stăniloae(1903-1993)[4], Pr.Prof.Dr.Ene Branişte (1913 – 1984)[5], Pr.Prof.Dr.Petre Vintilescu (1887 – 1974)[6]. Mai nou, o voluminoasă lucrare de cercetare în domeniul imnografiei ortodoxe a întreprins Pr.Prof.Dr.Vasile Grăjdian (n.1953).[7] De asemenea, de studii referitoare la disciplina ştiinţifică, metodologia şi istoria  muzicologiei ca obiect distinct, s-au preocupat mai mulţi cercetători renumiţi printre care putem pomeni pe Oliver Strunk (1901 – 1980)[8], Miloš Velimirovič (1922-2008)[9],Diane Touliatos-Banker[10], şi alţii.

Deschizătorul de drum în ceea ce priveşte studierea sistematică a moştenirii muzicale bizantine, sub ambele aspecte, practic şi imnografic, este Pr.Prof. Ioan D.Petrescu (n.1884 – d.1970), care, după cum afirmă chiar Nicolae Lungu: ” s-a străduit toată viaţa sa să elucideze pe cât posibil aceste probleme. El are marele merit de a fi depăşit stadiul abordat al teoriilor muzicale, dând în lucrările sale de paleografie muzicală, apărute, fie în limba română, fie într-una din limbile de circulaţie mondială, în special cea franceză, pe care o stăpânea cel mai bine, numeroase transcrieri comparative, deschizând astfel un drum sigur celor de după el în ceea ce priveşte reînvierea vechiului cânt liturgic, devenit însă inaccesibil cu vremea, fie din cauza evoluţiei fireşti în muzica bizantină, ca în toate celelalte arte, fie din cauza influenţelor străine târzii, pătrunse în cântarea bizantină. Dar părintele Petrescu nu s-a ocupat de manuscrisele muzicale care se află în ţara noastră şi aceasta poate că din motive întemeiate, căci într-adevăr, la noi nu există manuscrise muzicale din secolele X-XIII, aşa cum se găsesc în bibliotecile mari din Paris, Londra, Roma, Grottaferrata,etc. Or, tocmai acestea l-au ajutat foarte mult pe el şi pe unii muzicologi apuseni să dezlege semnificaţia semnelor neumatice şi a modurilor bizantine. Fără rezultatele obţinute de aceşti vrednici muzicologi nu s-ar fi putut merge mai departe la studierea manuscriselor dinRomânia, decât cu mare greutate”[11].

Cercetarea sistematică a muzicii bizantine şi a documentelor acesteia reprezintă, după cum am afirmat anterior, o preocupare relativ recentă a învăţaţilor români, spre deosebire de studiul altor arte şi ştiinţe[12]. Se cuvenea, astfel, să menţionăm pe cei cărora li se datorează dezvoltarea la care a ajuns astăzi studiul muzicii psaltice, muzicologi dar şi teologi, o însemnată parte dintre ei membri ai clerului, pentru a putea lega acest studiu de latura teologică, istorică şi mai ales biblică a cântării bisericeşti.

Rugăciunea liturgică şi întreaga imnografie bisericească dezvăluie prin conţinutul lor expresiv un tezaur de doctrină şi pietate creştină, o adevărată mărturisire de credinţă expusă într-o formă literară, patetică şi elevată, încărcată de aforisme, epitete şi expresii metaforice pentru a captiva atenţia, pentru a sensibiliza inimile şi înălţa sufletele către Dumnezeu şi pentru a prezenta adevărurile revelate într-un limbaj poetic accesibil tuturor nivelurilor de vărstă şi de înţelegere”[13].

Cultul divin public al Bisericii Ortodoxe a identificat în cântare “modul cel mai propriu de a vorbi despre Dumnezeu, sau lui Dumnezeu, ca despre şi Celui cu neputinţă de cuprins în noţiuni precise, limitate, şi exprimat în cuvinte corespunzătoare acestor noţiuni.”[14]

Trăirea interioară şi sentimentul religios, înălţate duhovniceşte, s-au exprimat cel mai bine, la oficierea slujbelor bisericeşti, în cântare, deoarece, prin intermediul ei se produce legătura sau relaţia afectivă dintre persoana care rosteşte şi persoana sfântă căreia îi este adresată cântarea. Ea naşte în cel care cântă o bucurie care se manifestă prin valuri de entuziasm, prin accente de duioşie, în dragoste vie şi  în “hotărârea de a rămâne ataşat persoanei căreia i se adresează cântarea şi voii ei, cu orice preţ”[15].

Relaţia fiinţială dintre cântare şi cultul divin a putut fi remarcată pe parcursul istoriei Bisericii Universale, în toată istoria bizantină[16]  fiind parte constitutivă a primelor ritualuri creştine, începând chiar de pe timpul în care Mântuitorul nostru propovăduia în lume venirea împărăţiei lui Dumnezeu. “Prezenţa cântării în slujba ortodoxă şi relaţia sa intimă cu aceasta se constată de asemenea de-a lungul întregii istorii bizantine, când s-a structurat cultul actual al Bisericii Ortodoxe, dar şi atunci când urmărim rădăcinile cântării liturgice creştine, într-o succesiune neîntreruptă, până în primele secole de după venirea Mântuitorului Iisus Hristos – unde aflăm numeroase mărturii indirecte (literare), atunci când documentele muzicale lipsesc.”[17]

 În acest sens, ni se oferă mărturii scripturistice care dovedesc faptul că Însuşi Hristos a cântat laude împreună cu Apostolii Săi, în afara templului iudaic, la câtva timp după ce a săvârşit Euharistia în foişorul Cinei celei de Taină: “Şi după ce au cântat laude, au ieşit la Muntele Măslinilor”( Mat.26, 30; Mc. 14, 26). Legătura pe care Hristos a făcut-o între cântare şi Taina Sfintei Împărtăşanii, comoara cea mai de preţ a Ortodoxiei, va continua şi după Sfânta Înălţare, dar avântul cel mai de seamă îl va primi această relaţie odată cu Pogorârea Sfântului Duh, când se întemeiază în chip vizibil prima comunitate creştină în jurul Sfinţilor Apostoli: ” Deci cei ce au primit cuvântul lui s-au botezat, şi în ziua aceea s-au adăugat ca la trei mii de suflete. Şi stăruiau în învăţătura Apostolilor şi în împărtăşire şi în frângerea pâinii şi în rugăciuni…Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în  templu şi, frângând pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii, lăudând pe Dumnezeu şi având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau” (F.Ap.2, 41-42, 46-47).

Deşi primii creştini au fost în mare parte evrei, între cultul Bisericii şi ritualurile templului din Ierusalim se distinge o diferenţă clară încă de la început, iar această diferenţă fundamentală este dogma Sfintei Treimi, după cum afirmă Sfântul Niceta de Remesiana : ” Şi aceasta este mărturisirea pioasă în Dumnezeu ca să-L ştii nu numai ca Dumnezeu, precum iudeii, ci să-L cunoşti şi ca Tată, “Tată al Cuvântului Celui viu, al virtuţii ( puterii) şi înţelepciunii proprii”, Care înainte de toţi vecii (ante omnia saecula), înainte de orice început (ante omne principium), înainte cu totul de orice vreme ( ante omne omnino tempus), a născut din Sine pe Fiul, Duhul Duh a născut [Spiritus Spiritum (genuit)], Dumnezeu a născut pe Dumnezeu, în Care sunt cuprinse toate cele ce sunt zidite, toate cele ce sunt în cer şi pe pământ, cele văzute şi cele nevăzute, precum învaţă Pavel şi pecetluieşte Ioan: ” Toate, zice, prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din cele ce s-au făcut”(In.1,3)”[18].

Acest fapt nu a împiedicat însă pe credincioşii primei comunităţi să întrebuinţeze din plin psalmii şi alte texte aparţinând revelaţiei vechi testamentare, alături de cântări biblice preluate din Noul Testament şi de poezia imnografică nescripturistică[19].

O parte dintre primele cântări ale Bisericii au fost inspirate din scriptura vechi testamentară, fiind axate în mod special pe profeţiile mesianice cu referire la viaţa, activitatea pământească, Jertfa şi Învierea Domnului, dar şi la Parusie, pe care primii creştini o aşteptau cu mare intensitate[20], dintre aceste texte profetice psalmii fiind cei mai mult utilizaţi în cult până astăzi[21].

“Aşa au făcut şi creştinii de la început urmând exemplul evreilor şi cântând psalmii acelora, pentru că se adresau lui Dumnezeu, Care a trimis pe Fiul Său făgăduit prin prooroci, dar apoi adăugând şi cântările lor proprii, adresate Fiului întrupat şi lăudând pe Tatăl pentru trimiterea Lui şi a Duhului Sfânt, prin Care Fiul vine în inimile lor”[22].

Sfântul Apostol Pavel, adresându-se în epistolele sale către creştinii din Asia Mică, face referire la cântările pe care prima comunitate creştină le practica – psalmii, laudele şi cântările duhovniceşti: ” Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti” (Colos. 3, 16).

Tot în acest sens, Apostolul neamurilor aminteşte despre rolul curăţitor al cântărilor bisericeşti şi despre însemnătatea lor în cultul Bisericii: “Şi nu vă îmbătaţi de vin, în care este pierzare, ci vă umpleţi de Duhul. Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude şi în cântări duhovniceşti, lăudând şi cântând Domnului, în inimile voastre. Mulţumind totdeauna pentru toate întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, lui Dumnezeu (şi) Tatăl” (Efes.5, 18-20).

Cu privire la folosirea psalmilor în cadrul slujbelor bisericeşti de la început, se recunoaşte faptul că aceştia erau cântaţi la diversele servicii religioase, într-un număr variabil de la o zonă la alta, rânduirea făcându-se de fiecare dată prin episcopul locului sau prin proistosul adunărilor de cult.[23] “Cu timpul, s-a introdus o rânduială reglementându-se câţi sau care anume psalmi trebuie să se cânte su să se citească la fiecare slujbă, cum arată până azi regulile din Tipic sau din Psaltire”[24]. Se ţinea cont de alternanţa dintre diferitele tipuri de cântări, psalmii intercalându-se cu lecturile biblice, cu ectenii şi diverse cântări şi rugăciuni. Această tradiţie veche a fost fixată canonic de către sinodul de la Laodiceea (363): “Nu se cuvine a se împreuna cântarea psalmilor în adunările slujbelor dumnezeieşti, ci în intervalul de după fiecare psalm să se facă citire.”[25]

Iar în canonul 15 al aceluiaşi sinod se întăreşte faptul că existau cărţi după care se executa cântarea în Biserică şi un personal special rânduit să cânte din carte, secondat de popor: “Afară de cântăreţii canonici, care se urcă în amvon şi cântă din carte, altora nu li se permite să cânte în biserică.”[26]

Tot sinodul local de la Laodiceea (363) interzicea, prin canonul 59, utilizarea în cult a imnurilor necanonice, permiţând numai cântările inspirate din Sfânta Scriptură, fapt ce denotă, pe de o parte, că exista un corpus de cântări deja format în secolul IV, iar pe de alta, rigurozitatea cu care era supravegheată, din punct de vedere dogmatic şi canonic, pătrunderea noilor inovaţii imnografice în săvârşirea slujbelor :

“Nu se cuvine să se citească în biserică cântări speciale, nici cărţi necanonice, ci numai cele canonice ale Testamentul Vechi şi Nou”[27].

Despre felul cântării, aceasta era responsorială, executată de către cântăreţ acompaniat la refrene de către popor (ex. Polieleul, cu hemistihul: “Că în veac e mila Lui.Aliluia.”), sau antifonică, atunci când toţi credincioşii din biserică, împărţiţi în două grupe, una formată din bărbaţi iar celaltă din femei şi copii,[28] interpretau pe rând câte un stih, iar la sfârşitul cântării, vocile se reuneau pentru a intona împreună un refren, care putea fi ori un verset din psalm, ori o formulă doxologică (ex.”Aliluia”), ori un imn cum ar fi Doxologia mare.[29] Cu certitudine putem afirma că “slăvirea lui Dumnezeu cu o singură gură”[30] sau cântarea comună, în calitatea sa de caracteristică esenţială a muzicii bisericeşti ortodoxe “a fost în uzul comunităţilor creştine de la începuturile lor…numai prin ea se arată deplin lucrarea Duhului, Care duce până la capăt unirea dintre suflete în aceeaşi credinţă şi dragoste de Hristos, ţinându-i ca un trup comun al Lui”[31].

Mai mulţi părinţi şi scriitori bisericeşti semnalează în scris despre modul în care a fost percepută şi utilizată cântarea bisericească. Astfel, Sfântul Vasile cel Mare, în Omilii la Psalmi, afirmă că muzica bisericească este o necesitate pentru întărirea credincioşilor în credinţa cea adevărată şi în practicarea virtuţilor: “Duhul Sfânt a văzut că neamul omenesc este greu de îndrumat spre virtute şi că noi, din pricina înclinării spre plăcere, neglijăm cu totul vieţuirea cea dreaptă şi de aceea a unit dogmele cu plăcerea cântatului, ca odată cu dulceaţa melodiei să primim pe nesimţite şi folosul cuvintelor de învăţătură. Psalmul este liniştea sufletelor, conducător al păcii; el leagă prietenii, uneşte pe cei de departe, împacă pe cei învrăjbiţi, căci cine se mai poate socoti vrăjmaş cu cel cu care a înălţat acelaşi glas spre Dumnezeu? Cântatul psalmilor aduce deci, cel mai mare bun: dragostea.”[32]

Sfântul Vasile cel Mare consemnează că ambele moduri de cântare, antifonic şi responsorial, erau întrebuinţate în cadrul slujbei de dimineaţă, în Capadocia creştină a secolului IV[33].  Iar despre cântarea de obşte, Sfântul Părinte foloseşte o definiţie concretă, plină de plasticitate: “Cântatul împreună este ca un lanţ care duce la unire; uneşte poporul în simfonia unui singur cor.”[34]

Cântarea în comun s-a dovedit un mijloc de a atrage oamenii la credinţă, dar şi ca instrument apologetic, încă din primele veacuri. ” Începând din secolul III, cântarea în comun a fost folosită într-o largă măsură în activitatea misionară a Bisericii ca armă de luptă împotriva ereziilor şi ca mijloc de explicare, de întărire şi de apărare a doctrinei ortodoxe. Întrucât mai toţi ereziarhii au căutat să strecoare şi să popularizeze în masele credincioşilor învăţăturile lor greşite, folosindu-se de acelaşi mijloc al imnelor cântate în adunările lor de cult ( cum au făcut de exemplu gnosticii Marcion şi Valentin în Roma, secolul III; Bardesane şi Armoniu în Siria, secolele II-III; antitrinitarianul Pavel în Samosata, secolul III; Arie în Alexandria, secolul IV), Ortodoxia a reacţionat la această propagandă eretică folosind aceleaşi mijloace, adică opunând imnelor eretice alte imne cu caracter ortodox…Aşa a făcut, de exemplu, Efrem Sirul în Edessa, spre a contracara efectele imnelor eretice ale lui Bardesane, Armoniu şi Manes (Sozomen, Ist.Bis.,III,16). Cam în aceeaşi vreme, în Constantinopol, Sfântul Ioan Gură de Aur (+407) organizează procesiuni cu coruri ale ortodocşilor, pentru a cânta imne despre “consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl” pentru că şi arienii se foloseau de imne pentru răspândirea credinţei lor.(Socrate, Ist.Bis.VIII,8).”[35]

Sfântul Ciprian al Cartaginei (210-258), aminteşte despre cântarea psalmilor de la slujba de seară,  în epistola către Donatus, în care laudă calităţile muzicale ale acestuia din urmă: “Despre acestea ţi-am vorbit deocamdată, preaiubite Donatus, în puţine cuvinte. Deşi îţi încântă auzul şi asculţi fără să te oboseşti cele ce ţi se spun despre bunătatea divină, ca unul care eşti întărit şi sigur în credinţa ta, fiind plăcut urechilor tale numai ceea ce e plăcut şi Domnului, va trebui să nu mă extind prea mult, întrucât ca prieteni vom vorbi destul de des, mai ales că ne găsim în concediu şi avem destul timp. Acum soarele e gata să apună şi e bine să dedicăm repaosului ceea ce ne-a mai rămas din zi. Pentru ca ora cinei să nu fie lipsită de graţia cerească, să cântăm din psalmi înainte de a ne aşeza la masă. Tu ai bună memorie şi voce frumoasă; începe aşadar tu, ca de obicei. Pentru cei dragi ai tăi masa va fi şi mai plăcută, dacă i se adaugă imnuri religioase, care încântă urechile.”[36]

În  tratatul său “Despre Rugăciunea Domnească” Sfântul Ciprian precizează, redând pasaje din psalmii care se intonau, corespunzător fiecărui moment în parte, anumite amănunte legate de ritualul de dimineaţă şi de cel de seară, care se adaugă rânduielii străvechi a ceasurilor:

“Dar nouă, fraţi preaiubiţi ( fratres dilectissimi), pe lângă orele observate din vechime ni s-au adăugat şi alte momente de rugăciune. Trebuie să ne rugăm dimineaţa, ca prin ruga de dimineaţă să cinstim Învierea Domnului. Acest moment a fost indicat şi de Duhul Sfânt, Care zice în psalmi: “Împăratul meu şi Dumnezeul meu, dimineaţa Te voi ruga, Doamne, şi vei auzi glasul meu, dimineaţa voi sta înaintea Ta şi Te voi vedea.”(Ps.5, 3-5)…De asemenea, la apusul soarelui, când ziua se sfârşeşte, iarăşi trebuie să ne rugăm, fiindcă Hristos este Soarele cel adevărat şi ziua cea adevărată, în faţa Căruia soarele şi zilele lumii acesteia se vor retrage. Iar când ne rugăm şi cerem ca asupra noastră să vină iarăşi lumina, atunci implorăm venirea lui Hristos, Care va aduce harul luminii veşnice. Sfântul Duh numeşte pe Hristos “Zi” în psalmi:” Piatra pe care n-au luat-o în seamă lucrătorii – zice El – a ajuns în capul unghiului. Acest fapt s-a săvârşit de Domnul şi minunat este în ochii noştri. Aceasta este Ziua pe care a făcut-o Domnul; să ne bucurăm şi să ne veselim întru dânsa.( Ps. 117, 22-24)”[37]

Un alt Sfânt Părinte al secolului IV, drag sufletului nostru românesc, Sfântul Niceta de Remesiana, din care am citat mai înainte, a scris o cuvântare intitulată De Psalmodiae Bono (Despre folosul cântării), în care aminteşte indirect de un set de reguli ale cântării bisericeşti:

“Chiar sunetul ori melodia să se cânte potrivit sfintei credinţe ( consentiens sanctae religioni psallatur), nu ca una ce redă suferinţe de tragedie, ci exprimă în voi adevărata creştinătate; nu ca una ce miroase a ceva teatral, ci produce căinţa păcătoşilor.”[38]

Formula “să se cânte potrivit sfintei credinţe”trimite la o rânduială precisă, care să se delimiteze de accentele sentimentaliste ale ereticilor ( “suferinţe de tragedie”), dar şi de actele de cult pe care păgânismul greco-roman le transformase în propagandă idolatră.

Sfântul Niceta de Remesiana dovedeşte nu numai un spirit de predicator, ci şi o inconfundablă  experienţă “de strană”, care nu are cum să fie înlocuită de vreo pregătire teoretică, acest lucru fiind argumentat  de indicaţiile precise, încărcate de figuri de stil descriptive, pe care numai un bun conducător de cor le poate prescrie ucenicilor săi:

“Iar glasurile voastre, ale tuturor, nu trebuie să fie  stridente, ci la unison. Nu unul să tragă înainte prosteşte ori unul să se smerească, iar altul să ridice glasul; ci fiecre să se străduiască cu smerenie a-şi potrivi vocea la sunetul corului aflat în armonie, fără a o scoate în evidenţă  ori a o prelungi, ca pentru a o arăta dintr-o prostească şi nepotrivită fală ori pentru a dori să placă oamenilor. Căci noi trebuie să împlinim totul ca înaintea lui Dumnezeu, nu din dorinţa de a plăcea oamenilor.”

Un alt argument în favoarea celor afirmate mai sus îl constituie însuşi faptul că Sfântului Niceta îi aparţine imnul “Pre Tine Dumnezeule Te lăudăm…”(Te Deum laudamus), ceea ce îl prezintă şi ca imnograf al Bisericii. [39]

Luând ca pildă cântarea celor trei tineri din cartea proorocului Daniel[40], Sfântul Niceta încercă să explice utilitatea ordinii şi a cuviinţei în cadrul cântării bisericeşti: “Vedeţi dar că se dă drept pildă faptul că cei trei tineri au lăudat deopotrivă pe Dumnezeu, într-un glas, cu smerenie şi sfinţenie. Desigur şi noi toţi să scoatem ca dintr-un glas aceeaşi cântare a psalmilor, aceeaşi mlădiere a vocii; însă pentru cel care nu se poate potrivi celorlalţi, mai bine este să tacă ori să cânte cu voce scăzută decât să-i tulbure pe toţi cu glas ţipător; căci astfel va împlini şi slujirea şi nu va face supărare fraţilor care cântă cu smerenie.”[41]

Imperativul cântării de obşte este reluat de către sfântul Niceta, alături de sfatul practic, valabil şi astăzi, ca după începerea slujbei să înceteze orice altă rugăciune particulară,  în paragraful al XIII-lea al cuvântării sale: “Dacă şi glasul nostru, al tuturor, va fi fost netulburat ori potrivit cu chimvalul buzelor bine răsunător, ne va desfăta şi pe noi, îi va înălţa şi pe ascultători. Şi toată lauda va fi plăcută Dumnezeului nostru, Care în casa Lui, precum se citeşte, “ne face să locuim într-un cuget”(Ps.67,7).

Iar atunci când se cântă, să se cânte de toţi, când se face rugăciunea, să se facă de toţi. Când se face citirea, să fie ascultată în linişte, de asemenea, de toţi, pentru ca, în timp ce citeţul citeşte, vreun altul, rugându-se să nu facă tulburare cu glas strigător. Iar dacă ai întârziat când se săvârşeşte citirea, doar închină-te lui Dumnezeu şi, cu semnul Crucii pe frunte, pleacă-ţi cu atenţie urechea.”[42]

Am putea face o sumă a fundamentelor biblice, istorice şi teologice, care au stat la baza muzicii bisericeşti, concluzionând că Biserica primară vedea cântarea izvorâtă din credinţă curată, din dragoste şi nefăţărnicie, o vedea, totodată, ca pe o legătură a unităţii în Hristos a credincioşilor, în stare să mlădieze caracterul sălbăticit al omului şi să-l readucă la firea cea dintâi, convertindu-l la singura credinţă care avea să-i dea linişte sufletească şi împăcare cu Dumnezeu. Această afirmaţie rezultă de la Fericitul Augustin, care  mărturiseşte că la convertirea sa au contribuit, în mare măsură, cântările de obşte ale creştinilor conduşi de către Sfântul Ambrozie de Mediolanum:  ” De câte ori n-am plâns la imnele şi cântările tale, profund mişcat de glasurile credincioşilor tăi, care sunau până departe. Ele pătrundeau în urechile mele şi odată cu ele adevărul lor în inima mea. Mă cuprindea un sentiment de evlavie, îmi picurau lacrimi, mă simţeam împăcat.”[43]

[1] Nicolae Iorga, Bizanţ după Bizanţ, Ed. 100+1 Gramar, Bucureşti,2002.

[2] Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria Creştinismului Daco-Roman, Ed.Libra, Bucureşti, 2000.

[3] Gheorghe I.Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: Poporul Român, Ed.Corint, Bucureşti, 2000.

[4] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae,Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Ed.Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986.

[5] Pr.Prof.Dr.Ene Branişte, Liturgica generală, Ed.Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 2002.

[6] Pr.Prof.Dr.Petre Vintilescu, Poezia imnografică în cărţile de ritual şi cântare bisericească, Ed.Pace, Bucureşti, 1937.

[7] Pr.Vasile Grăjdian, Studii de Teologie Imnografică, Ed.Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu,2008.

[8] O.Strunk, Byzantine Music in the Light of Recent Research and Publication, în Proceedings of the XIII’th International Congress of Byzantine Studies, Oxford, 5-10 September 1966, London, 1967, pp.245-254.

[9] M.Velimirovič, Present Status of Research in Byzantine Music, în Acta Musicologica, vol.43, fasc.1-2, published by International Musicological Society, Basel, 1971, pp.1-20; Idem, The Present Status of Research in Slavic Chant, în Acta Musicologica…Op.cit., vol.44, fasc.2, 1972,pp.235-265.

[10] Diane Touliatos-Banker, State of the Discipline of Byzantine Music, în Acta Musicologica…Op.cit., vol.50, fasc.1-2, 1978,pp.181-192.

[11] N.Lungu, Prefaţă la teza de doctorat a Diac.Asist. Nicu Moldoveanu, în BOR, Bucureşti, 1974, nr.1-2, pp.131-132.

[12] O viziune critică asupra acestui aspect se găseşte în studiul Pr.Prof.Dr.Vasile Grăjdian, Probleme actuale ale cântării în Biserica Ortodoxă Română, în Anuarul Academic al Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Andrei Şaguna”, serie nouă VII (XXXII), 2006-2007,  Ed.Universităţii “Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, pp.47-59.

[13] Arhim.Lect.Dr. Vasile Miron, Studii de Teologie Liturgică şi de educaţie religioasă, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2005,p.225.

[14] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Op.cit., p.421.

[15] Ibidem, p.420.

[16] Egon Wellesz, A History of Byzantine Music and Hymnography, ed.II, Oxford, 1961,p.26. A se vedea şi James W. McKinnon, Music In Early Christian Literature. Ed.Cambridge University Press. New York, 1987; Kariophiles Metsakes, Βυζαντινὴ ὑμνογραφία: ἀπὸ τὴν Καινὴ Διαθήκη ὡς τὴν εἰκονομαχία. Ed.Ἐκδόσεις Γρηγόρη, Ἀθήνα, 1986.

[17] Pr.Vasile Grăjdian, Op.cit., p.49.

[18]  Sf. Niceta de Remesiana, Catechismus sive libelli instructionis sex, Libellus quintus: De Symbolo, cap.II, în I.I.Bujor şi Fr. Chiriac, Scriitori bisericeşti latini, Ed.Renaşterea, Cluj, 2005, p.148.

[19] Pr.Prof.Dr.Ene Branişte, Op.cit., p.315.

[20] Cf. II Petru 3,1-18; 1,19.

[21] Pr.Prof.Dr.Ene Branişte, Op.cit., p.315.

[22]Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Op.cit., p.421.

[23] Pr.Prof.Ene Branişte, Op.cit., pp.315-316.

[24] Ibidem, p.316.

[25] Can.17 Laod., în Canoanele Bisericii Ortodoxe, cu note şi comentarii de Arhid.Prof.Dr. Ioan N. Floca, Sibiu, 2005, p.243.

[26] Can.15 Laod., în Canoanele…,Op.cit., p.242.

[27]Can.59 Laod., în  Canoanele… Op.cit,  p.254.

[28] Pr.Prof.Ene Branişte, Op.cit., p. 316.

[29] Ibidem.

[30] Rom.15, 5-6.

[31] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae, Op.cit., p.424.

[32] Sf.Vasile cel Mare, Omilie la Psalmul I, col. PSB, vol. XVII, Omilii la Psalmi şi la Hexaemeron, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 1986, trad. Pr. Dumitru Fecioru, pp. 182-183.

[33] Idem, Epistola 207 către clerul din Biserica Neocezareii, trad.Pr.Prof.Teodor Bodogae, în MB, 1979, nr.4-6, p.318.

[34] Idem, Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, Ed.IBMBOR, Bucureşti, 2000, trad.Pr.Prof.Dumitru Fecioru, p.8.

[35] Pr.Prof.Ene Branişte,Temeiuri biblice şi tradiţionale pentru cântarea comună a credincioşilor, în ST, nr.1-2, Bucureşti,1954, pp.21-22.

[36] Sf.Ciprian, Către Donatus, Apologeţi de limbă latină, colecţia PSB.,vol 3, Ed.IBMBOR,Bucureşti 1981, trad. Prof. N. Chiţescu, pp 424-425.

[37] Idem, Despre rugăciunea domnească, Op.cit., pp.484 – 485.

[38] Sf.Niceta de Remesiana, Sermones, De Psalmodiae Bono, 13, în Opere, trad.lect.dr.Ovidiu Pop, Ed.Sophia, Bucureşti, 2009,pp.152-153.

[39] Pentru o viziune mai detaliată se poate cerceta A.E.Burn, Niceta of Remesiana. His Life and Works, Cambridge University Press, London, 1905.

[40] Daniel 3, 51-52.

[41] Sf.Niceta de Remesiana, Op.cit.,pp.153-155.

[42] Ibidem, pp.155-157.

[43]Fer.Augustin, Confesiuni,IX,6,7;comp.X,33, apud Pr.Prof.Ene Branişte,Temeiuri biblice şi tradiţionale…, rev.cit., p.24.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *