O problemă delicată: creștinii și războiul

O problemă delicată: creștinii și războiul

Studiu de Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

  • Roma era înarmată până în dinți, iar Biserica nu avea nici o armă în afară de o credință arzătoare și de cuvântul însuflat. Roma a scos sabia împotriva creștinilor neînarmați, iar creștinii, înarmați numai cu Iisus Hristos și cu mâinile goale, au primit provocarea. Dușmanii se cunoșteau unul pe celălalt dintru început. Convingerea Romei era: mai bine să-și piardă sufletul decât imperiul; iar a creștinilor era: mai bine să-și mântuiască sufletul decât să dobândească un imperiu….Islamul a fost un alt fel de imperialism împotriva căruia a luptat Biserica. Dacă imperialismul roman era rece, calculat, lipsit de orice fanatism, Islamul era o formă unică de imperialism religios, fanatic, având în vedere cucerirea și stăpânirea lumii, ca Roma și totuși altfel decât Roma. Aici Biserica a luptat cu sabia împotriva sabiei. Înainte de căderea definitivă a Imperiului Roman, au început cruciadele creștinătății împotriva Islamului și nu s-au sfârșit până în ziua de astăzi” (Sfântul Nicolae Velimirovici)[1].

Privitor la război, Creștinismul s-a plasat întotdeauna împotriva sa, demascându-l ca proveniență a lumii întunericului. Din punct de vedere creștin războiul este continuarea în plan terestru a clocotului acelei dimensiuni duhovnicești cunoscute sub numele de iad. Războiul, învelișul politico-militar al crimei, este invenția diavolului, primul ucigaș al omului:  „Voi sunteţi din tatăl vostru diavolul şi vreţi să faceţi poftele tatălui vostru. El, de la început, a fost ucigător de oameni şi nu a stat întru adevăr, pentru că nu este adevăr întru el. Când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii” (Ioan 8, 44). Conflictul militar, indiferent sub ce formă de manifestare, atât prin origine cât și prin mijloace, rămâne în antiteză ontologică față de doctrina creștină[2]. Păstrând linia inițială a Creștinismului Biserica Ortodoxă a respins cu toată fermitatea, până în timpurile noastre, ideologia „războiului sfânt”.

Indentificând sursa războiului în plan spiritual, adică în uneltirile duhurilor necurate, Biserica își concentrează întreaga energie pentru a o stopa prin mijloacele adecvate, duhovnicești:  „Căci lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh” (Efeseni 6, 12).

În acest sens, războiul nevăzut se dovedește a fi unul a cărui încheiere – de care depinde, în mod cauzal, finalul oricărui conflict fizic – se prefigurează eshatologic în Cea de-a Doua Venire a Domnului Hristos și în primenirea necesară a stihiilor, odată cu întemeierea cerului nou și a pământului nou:  „După aceea sfârşitul, când Domnul va preda împărăţia lui Dumnezeu şi Tatălui, când va desfiinţa orice domnie şi orice stăpânire şi orice putere. Căci El trebuie să împărăţească până ce va pune pe toţi vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă care va fi nimicit este moartea” (I Corinteni 15, 24-26).

Ca parte integrantă a Trupului eclesial al lui Hristos întins în lume până la sfârșitul veacurilor, orice creștin își asumă atitudinea pașnică, înțelegând-o ca fundament al dezvoltării sale spirituale. Dar, în același timp, cu luciditate inspirată, el recunoaște că, până la Judecata Universală, conflictul, inclusiv cel armat, este inevitabil într-o lume care a rămas în cea mai mare parte a ei neconvertită, supusă păcatului și morții. „Conflictul aparține lumii imperfecte, nu celei desăvârșite. Superioară apare forma socială care ne duce la unitate făcându-ne să ne păstrăm individualitatea, personalitatea. În lumea spirituală există armonie între formele sociale, între prietenie, familie, grup profesional, națiune, rasă, umanitate religie. Însă armonia clară de pe treapta de sus, devine confuză pe cea de jos, și mai mult sau mai puțin completă în stările intermediare[3]. Biserica însăși, prin experiența ei multiseculară, a demascat ca naivități periculoase atât atitudinile „tolerante” (pacifist-pasive, împietrite în ceea ce își imaginează ele ca fiind „voia Domnului” și rămase – indiscutabil, din lașitate – fără nici o reacție de opoziție vie în calea propagării răului comun) cât și pe cele „zelote” (tulburate și nerăbdătoare, incapabile să întreprindă altceva decât expansionismul brutal și convertirea prin uzul forței), avertizând, în același timp, că în spatele tuturor acestor naivități, incompatibile cu duhul creștin, s-a aflat întotdeauna demonul câștigului material, Mamona (Matei 6, 24).

  • Nici un veșmânt destinat unei fapte nelegiuite nu este îngăduit” [Tertulian (+ 220)][4].

Deși unii scriitori bisericești timpurii și-au exprimat dezacordul față de război și față de satisfacerea serviciului militar, pe motivul incompatibilității dintre calitatea de creștin și cea de oștean al împăraților păgâni persecutori, Biserica nu a agreat un punct de vedere tranșant în această privință, permițând, cu multă înțelegere, convertirea soldaților, a magistraților și a ofițerilor de rang înalt din armata romană, cu păstrarea, ulterioară Botezului, a funcției deținute.  Convertirea sutașului Corneliu de către Sfântul Apostol Petru nu a implicat sub nici o formă părăsirea serviciului militar (Faptele Apostolilor 10, 1-48).

  • Iar în timp de război voi nu-i înrolați în armată pe preoții voștri. Or, dacă acest lucru e de înțeles la voi, cu cât mai firesc este el când ne gândim la creștini, pentru că în timp ce alții merg la armată ca soldați, creștinii participă la front ca preoți și slujitori ai Domnului! Își păzesc curată nu numai mâna dreaptă, ci luptă prin rugăciuni adresate lui Dumnezeu pentru cei ce luptă cu dreptate și pentru cel ce domnește cu cinste, pentru ca tot ce-i potrivnic și dușman celor care viețuiesc cu se cuvine să poată fi înfrânt” [Origen (+ 254)][5].

Calendarul Bisericii abundă de Sfinți Mucenici provenind din rândurile armatei, mulți dintre ei ridicați pe cele mai înalte trepte ale carierei militare: Gheorghe, Dimitrie, Mercurie, Procopie, Mina, Teodor Stratilat, Teodor Tiron, etc.

  • Deci, ieşind împăratul Deciu la război[6], a rămas în Roma Valerian[7] şi, făcându-se multă vreme război şi măcel mare între barbari şi romani, s-a arătat lui Mercurie îngerul Domnului în chip de om mare, îmbrăcat în haine albe, ţinând în mâna sa o sabie, şi a zis către dânsul: “Nu te teme, Mercurie, nici te înfricoşa, căci sunt trimis spre ajutor ţie, ca să te fac biruitor. Deci, primeşte această sabie şi porneşte asupra barbarilor şi, după ce-i vei birui, să nu uiţi pe Domnul Dumnezeul tău!” Iar el fiind înspăimântat, i se părea că cel ce i s-a arătat este unul din boierii Romei. Şi luând sabia pe care i-o dăduse, a pornit cu mare iuţeală asupra potrivnicilor, pe care-i tăia ca pe nişte iarbă. Şi trecând prin trupele barbarilor, până la împăratul lor[8], l-a ucis cu sabia şi împreună cu el mulţime mare de ostaşi viteji, încât i se lipise mâna cu sânge de mânerul săbiei. Şi aşa au fost biruiţi şi izgoniţi barbarii de către romani… Împăratul a zis: “Spune nouă neamul tău şi patria”. Sfântul a răspuns: “Dacă vrei să ştii neamul meu şi patria, îţi voi spune; pe tatăl meu l-a chemat Gordian, de neam scit şi a ostăşit în oastea martionilor; iar patria mea, către care merg cu sârguinţă, este Ierusalimul cel de sus, care este cetatea Împăratului Celui ceresc”…” (Viața Sfântului Mare Mucenic Mercurie – 25 noiembrie)[9].

În mod cert, toți acești Sfinți mari ai Creștinismului nu ar fi ajuns în locuri de cinste în aparatul de stat roman dacă nu ar fi fost buni oșteni, capabili să înfrângă în luptă pe dușmanii împărăției. Viețile lor, biografiile consacrate în cadrul cultului, atestă faptul că ei și-au făcut datoria pe câmpul de luptă, ucigând pe invadatorii barbari.

  • După aceste cuvinte, crucea s-a suit la cer şi îndată s-a auzit un glas din înălţimea cerului: “Cu semnul acesta pe care l-ai văzut, vei birui pe vrăjmaşii tăi şi pacea Mea va fi cu tine!” Astfel Neania, ca şi Pavel oarecînd, prin arătarea Domnului în cale, din prigonitor s-a făcut vas ales al numelui lui Iisus Hristos. Deci, din acea vedenie minunată şi din vorbirea cea dulce a Domnului cu el, i s-a umplut inima de negrăită bucurie şi de veselie duhovnicească. După vedenia aceea, Neania cu ostaşii lui au mers la Schitopol şi chemînd un argintar, i-a poruncit să-i facă o cruce după asemănarea aceleia pe care o văzuse noaptea … Neania, cunoscînd că în cruce este oarecare putere dumnezeiască, s-a închinat ei şi a sărutat-o şi, învelind-o, o purta cu el, păzind-o cu o deosebită cinste. El de atunci nu se mai înarma asupra creştinilor, ci asupra păgînilor şi îi biruia cu puterea lui Hristos, robind ţările lor… Pe cînd era el în cetatea sa, Ierusalim, care pe vremea aceea se numea Elia, l-au rugat cetăţenii ca să-i izbîndească de strîmbătatea făcută de agareni, pentru că au năvălit asupra acelei părţi şi prădau pe cei ce se aflau afară din cetate, mai ales partea femeiască. Asemenea făceau şi prin toate satele dimprejur. Viteazul ostaş al lui Hristos, cel înarmat cu puterea Sfintei Cruci, a ieşit cu îndrăzneală cu ostaşii săi şi a izgonit din urmă pe păgîni. El se ruga în sine, zicînd: “Iisuse Dumnezeule, fii spre ajutorul nădejdii mele!” Atunci a venit la el un glas de sus, zicîndu-i: “Nădăjduieşte, Neania, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sînt cu tine!” Auzind voievodul glasul acela, s-a umplut de atît de mare îndrăzneală, încît cu putere i-a biruit pe ei şi a liberat pe toţi cei robiţi. Agarenii ucişi în acel război au fost şase mii; iar din oastea lui, nici unul, nici măcar vreunul să fi fost rănit.” (Viața Sfântului Mare Mucenic Procopie – 8 iulie)[10].

Ostașii convertiți puteau să-și continue serviciul sub condiția respectării, în exercitarea misiunii lor, a celor trei reguli fixate de către Sfântul Ioan Botezătorul: să nu asuprească pe nimeni, să nu învinuiască pe nedrept și să fie mulțumiți cu solda lor (Luca 3, 14). Acestor precepte li se adăuga obligativitatea general-creștină fixată la Sinodul Apostolic de la Ierusalim de a nu jerfi și de a nu consuma cele jertfite idolilor, de a nu desfrâna, de a se feri de stropirea și de consumarea sângelui jertfelor animale păgâne, precum și de a nu consuma animale sugrumate (Faptele Apostolilor 15, 28-29). Soldatul era obligat să își afirme identitatea creștină la un eventual interogatoriu întreprins de autoritățile persecutoare și să își asume cu bărbăție misiunea sfântă de martir sau de mărturisitor.

Condiția oricărui om pe pământ, în lumina Sfintei Scripturi, este asimilată stării războinicului: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească şi zilele lui nu sunt ca zilele unui simbriaş?” (Iov 7, 1). Creștinului îi este aplicabilă această dispoziție generală, sub condiția ascultării prioritare față de Hristos Dumnezeu: „Suferă împreună cu mine, ca un bun ostaş al lui Hristos Iisus. Nici un ostaş nu se încurcă cu treburile vieţii, ca să fie pe plac celui care strânge oaste” (II Timotei 2, 3-4). Răspunzând acuzelor arhiereului cum că ar fi călcat interdicția de a predica pe Iisus cel Răstignit și Înviat, Petru și Apostolii mărturisesc plini de curaj: „Trebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni” (Faptele Apostolilor 5, 29).

Constatării pertinente i-a urmat, natural, o permanentă furtună a conștiinței, cu fluctuații între idealul păcii dumnezeiești și nevoia stringentă de a stăvili, inclusiv pe calea armelor,  presiunea din ce în ce mai apăsătoare a violenței. Din această furtuna de conștiință s-a născut pentru prima dată  întrebarea de al cărei răspuns depinde o bună înțelegere a fenomenului raportării creștinului la război: „În ce condiții este tolerată, potrivit Creștinismului, uciderea pe câmpul de luptă?

Bisericii i-a revenit dreptul și îndatorirea de a da răspuns și călăuzire, în fiecare generație, în așa fel încât fiii ei să se apropie cât mai mult de chemarea Mântuitorului lumii. Ea este în același timp Trup tainic al Domnului și adunare a oamenilor liberi. Iar forma adunării nu putea fi completă fără dispoziția de a lupta și de a se apăra după exemplul Martirilor, dintre care foarte mulți erau militari.

În dimensiunea luptătoare a Bisericii sunt incluse eforturile ei concentrate asupra limitării violenței, a agresiunii nejustificate, prin formarea unui zid de conștiințe vii, prin convertirea progresivă a propriilor ei membri și prin înzestrarea simultană, a tuturor în Hristos, cu înțelepciunea șarpelui și cu nevinovăția porumbelului (Matei 10, 16).

  • Desigur că, într-o oarecare formă, Creștinismul, mai ales cel ortodox, a propovăduit pacea și înțelegerea între categoriile sociale din diferitele orânduiri pe care le-a întâlnit, însă confruntat cu sclavia, personală sau națională, a luptat pe cât a putut de mult pentru eliminarea acesteia, în primul rând prin sădirea seminței adevărului și a libertății ce a rodit în timp faptul istoric al dezrobirii[11].

În paralel cu activitatea de fortificare interioară a corpului eclesial, prin metode spirituale (smerenie, rugăciune, non-violență, răbdare în fața persecuției, conștiință sacerdotală), la care contribuie, prin acțiunile sale concrete, fiecare membru al Bisericii, s-a dezvoltat în Creștinism încă de la început  solidaritatea, eroismul, jertfa de sine, apărarea, inclusiv marțială[12], a celui vulnerabil: „Izbăveşte pe cei ce sunt târâţi la moarte şi pe cei ce se duc clătinându-se la junghiere scapă-i!” (Pildele lui Solomon 24, 11); „Fiindcă scăpam de pieire pe cel sărman care striga după ajutor şi pe orfanul fără sprijin. Binecuvântările celui ce era gata să piară veneau asupră-mi şi umpleam de bucurie inima văduvei” (Iov 29, 12-13).

Pasivitatea, sustragerea de la apărarea celui nevinovat, a fost condamnată, în Creștinismul tuturor timpurilor, ca și complicitate efectivă cu fărădelegea comisă de agresor. „Dacă vrei să spui: “Iată n-am ştiut nimic!”, oare Cel ce cântăreşte inimile nu pătrunde cu privirea şi Cel ce veghează peste sufletul tău nu ştie şi nu va răsplăti omului după faptele lui?” (Pildele lui Solomon 24, 12).

Sfântul Ambrozie de Mediolanum (+ 397) introduce acest principiu moral într-unul dintre cele mai importante tratate ale sale, unind obligația de a apăra pe cel aflat în necaz cu virtutea curajului creștinesc: „Gloria bărbăției, așadar, nu se bizuie numai pe tăria trupului sau a brațelor cuiva. Și nici legea curajului nu este îndeplinită în scopul provocării ci al alungării oricărei răutăți.  Cel care nu combate nedreptatea ce se face aproapelui său, dacă îi stă în putere să facă aceasta, este la fel de vinovat ca acela care o provoacă[13].

Fiind nevoie să se clarifice din punct de vedere teologic limitele răbdării și cele ale curajului, în așa fel încât să poată fi ușor de observat și de combătut orice derapaj moral, unii Sfinți Părinți, precum Sfântul Atanasie cel Mare (+ 373) sau Sfântul Vasile cel Mare (+ 379),  s-au preocupat de tema participării creștinului în război, cu precădere în ce condiții aceasta nu afectează menirea de a se mântui în Hristos și în Biserică a creștinului participant la lupte.

  • Canonul I al Sfântului Atanasie cel Mare (+373): „…Fiindcă și între celelalte, care se întâmplă în viață, găsim că se fac în deosebite feluri: precum a ucide nu este îngăduit, dar în război a desființa pe vrăjmaș este și legiuit și vrednic de laudă. Astfel că, într-adevăr, chiar de cinste mai mare se învrednicesc cei ce s-au distins în război și acestora li se ridică monumente, care vestesc faptele lor curajoase; astfel, același lucru în unele împrejurări și la anumită vreme nu este îngăduit, iar în alte împrejurări și la vreme potrivită se îngăduie și se iartă…[14].
  • Canonul al XIII-lea al Sfântului Vasile cel Mare (+379): „Părinții noștri nu au socotit între ucideri uciderile din războaie; mi se pare că le dau iertare celor ce luptă pentru buna cuviință și pentru dreapta cinstire de Dumnezeu. Dar poate că este bine a-i sfătui ca trei ani să se rețină de la împărtășire, ca cei necurați cu mâinile[15].

Sfinții Părinți au acordat o atenție deosebită și fărădelegilor săvârșite pe timp de război, reglementând canonic raportarea Bisericii față de această categorie de răufăcători.

  • Canonul al VI-lea al Sfântului Grigorie, Făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Neocezareei (+ aprox. 270): „Ni s-a vestit însă nouă că în țara noastră se face un lucru de necrezut, negreșit de păgâni și de nelegiuiți, și de cei ce nu cunosc nici numele lui Dumnezeu; că adică unii la atâta cruzime și neomenie au ajuns, încât rețin cu sila pe unii din sclavii scăpați de la barbari. Trimiteți pe câțiva prin țară, ca să nu cadă fulgere peste cei ce fac unele ca acestea[16].

Astfel, specula, jefuirea celui lipsit de apărare, violul, tâlhăria, prădarea, trădarea, reținerea cu sila (pentru câștig urât) a prizonierilor evadați de la dușman, călăuzirea dușmanului, delațiunea, pretinderea de recompense sau de răscumpărări pentru denunț, pentru eliberarea unor persoane sau bunuri, sau de găsire, au fost condamnate cu toată asprimea, fiind asimilate, în general, cu crima.

  • Canonul al VII-lea al Sfântului Grigorie, Făcătorul de minuni, Arhiepiscopul Neocezareei (+ aprox. 270): „Deci cei ce s-au numărat între barbari și s-au dus cu ei în robie, uitând că au fost odată din Pont și creștini, și s-au sălbăticit într-atâta încât ucid chiar pe cei de neam cu dânșii, sau cu lemn, sau prin sugrumare, și arată barbarilor, care nu știau, căile sau casele, aceștia trebuie să se oprească și de la ascultare, până ce adunându-se sfinții, și Duhul Sfânt înaintea lor, ar hotărâ ceva de obște în privința lor[17].

Cu privire la implicarea clericilor și a călugărilor în război, fie ca executanți ai funcțiilor combatante, fie ai celor administrative, aceasta este interzisă cu desăvârșire de către canoane.

  • Canonul al LXXXIII-lea apostolic: „Episcopul sau prezbiterul sau diaconul, ocupându-se cu oastea (exercitând o funcție militară) și voind să le ție pe amândouă, dregătoria romană de stat și cârmuirea preoțească, să se caterisească, pentru că ale Cezarului sunt ale Cezarului, și ale lui Dumnezeu sunt ale lui Dumnezeu (Matei 22, 21)”[18].

Se înțelege că membrii clerului și monahii au putut îndeplini în toate timpurile serviciul față de popor și față de statul aflat în primejdie, dacă acest lucru era impus de o necesitate necondiționată. Sunt numeroase cazuri în care preoții și monahii care însoțeau trupele în vederea administrării serviciilor divine sau în calitate de personal sanitar, au comis uciderea inamicului, nefiind pentru aceasta dezbrăcați de straiele clericale ci dimpotrivă, elogiați de către Biserică. „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13). Unii clerici s-au oferit să lupte pentru a stăvili înaintarea dușmanului și pentru a asigura retragerea trupelor înfrânte din calea invadatorului mult prea puternic. Alții au preluat comanda oștirii atunci când toți ofițerii fuseseră uciși, risipiți sau prinși pe câmpul de luptă. În alte situații membrii clerului s-au implicat în lupta armată pentru eliberarea neamurilor păstorite de ei de sub jugul asupritorilor. Alții au murit pe zidurile cetății asediate de barbari și, în sfârșit, alții au condus operațiuni de urmărire și de ambuscare a convoaielor dușmane în vederea eliberării robilor creștini.

Toți aceștia, în vremuri de grea încercare pentru Biserică și pentru națiunile din care făceau parte, au înțeles că rolul lor era acela de păstori jertfelnici, întru totul părtași efortului depus de credincioșii lor. „Căci cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară” (Romani 5, 7). Lașitatea, pasivitatea sau trecerea de partea inamicului au fost asimilate complicității la crimă atât de către normele morale bisericești cât și laice.

  • Uneori încerc să explic prietenilor noștri catolici și protestanţi, în legătură cu faimoasa teologie a Revoluţiei sau a Eliberării, că noi, de exemplu, în Grecia am avut în timpul Revoluţiei contra turcilor preoţi și episcopi care au luat arme și s-au luptat alături de popor. Aceasta este conștiinţa eclesială, adică prioritatea apartenenţei la acest organism viu al Bisericii în care se realizează viaţa veșnică sau viaţa liberă de timp, de spaţiu, de moarte, de corupţie, și aceasta încă de aici de pe pământ. Numai în aceste condiţii vom ști să apreciem fiecare lucru la justa lui valoare[19].

Un bun exemplu din lumea ortodoxă îl constituie implicarea clerului în lupta de eliberare de sub jugul islamic tătar, respectiv turcesc. Atunci când oștile conduse de marele cneaz Dimitrie al Moscovei au înfruntat forțele Hoardei de Aur, pe câmpia Kulikovo, la data de 8 septembrie 1380, punând în mod victorios începutul rezistenței creștine față de atacurile islamice venite din stepele Asiei Centrale, ele au primit binecuvântarea celui mai mare ascet al Rusiei, Sfântul Serghie de Radonej (1314-1392). Este adevărat că „Sfântul Serghei din Radonej (secolul al XIV-lea) i-a dat binecuvântare Marelui Cneaz Dimitrie să poarte un război de apărare împotriva hanului tătar doar după ce s-a încredințat că toate mijloacele pașnice de soluționare a diferendului fuseseră epuizate[20]. Însă bătălia propriuzisă a fost inaugurată de lupta profetică între doi reprezentanți ai celor două tabere. Din tabăra mongolilor, viteazul călăreț Timur Mârza (Chelubei), iar din partea creștinilor ieroschimonahul[21] Alexandru Peresvet, însuși ucenicul Sfântului Serghie. În încleștare ambii războinici au reușit să-și răpună adversarul însă Alexandru Peresvet a supraviețuit mai mult decât cavalerul mongol. Această întâmplare profetică a fost interpretată ca un triumf al Creștinismului asupra năvălitorilor,  o preeminență a omului rugăciunii asupra omului lăncii.

Un preot ortodox, românul Stoica din Fărcaș, s-a înrolat în oastea lui Mihai Viteazul însoțindu-l pe marele voievod în toate biruințele întregitoare de neam și țară. Ridicat la rangul de comandant al întregii infanterii domnești, Popa Stoica (numit în rapoartele occidentale Abatele), își va lega numele de marea campanie de la sudul Dunării din 1594, de lupta de la Călugăreni (13 august 1595), de cucerirea Vidinului (1597), precum și de eliberarea Transilvaniei (1599), fiind numit de domnul Unirii în demnitatea de guvernator al cetății Făgăraș[22].

Împotriva tuturor clericilor care, pentru motive excepționale, legate de însăși supraviețuirea Bisericii și a popoarelor din care făceau parte, s-au dedicat temporar îndeletnicirii militare, niciodată nu s-au formulat obiecții de natură canonică, practica vieții eclesiale considerând aceste exemple chiar vrednice de laudă. „Biserica Ortodoxă din aceste regiuni s-a aflat în situația de a se apăra  de atacurile îndreptate împotriva existenței ei. În astfel de condiții Biserica Ortodoxă s-a identificat cu lupta pentru popoarelor pentru libertate împotriva stăpânitorilor colonialiști. Eliberarea poporului era condiția eliberării Bisericii Ortodoxe însăși. Apărarea Ortodoxiei făcea parte din lupta de eliberare a poporului[23].

Ținând cont de gravitatea actului uciderii dar în același timp și de necesitatea ca, din timp în timp, tot cel ce este în stare de a lua arma în mână să o facă în vederea combaterii pericolului general, prezența creștinului pe câmpul de luptă putea avea loc numai în anumite scopuri și condiții, licite din punct de vedere moral și îngăduite de Biserică.

  • Hristos, Dumnezeul nostru, Care ne-a poruncit să ne rugăm pentru cei care ne ocărăsc și să le facem bine, ne-a spus și că nimeni dintre noi nu poate arăta o iubire mai mare ca acela care-și pune viața pentru prietenii săi (Ioan 15, 3). De aceea, răbdăm indelung ocările pe care ni le aduc unii, dar în societate ne apărăm unul pe altul și ne punem sufletul în luptă pentru aproapele nostru, așa că voi, când luați prizonieri dintre ai noștri, nu le veți putea închide sufletele o dată cu trupurile și să-i siliți să se lepede de credința lor și la fapte fără Dumnezeu. Războinicii noștri iubitori de Hristos apără cu armele în mâini Sfânta Biserică, îl păzesc pe domnitorul lor, în a cărui persoană sacră cinstesc icoana stăpânirii Împăratului ceresc, își păzesc patria pentru că o dată cu căderea lui, va cădea fără îndoială și puterea patriei iar credința evanghelică va fi clătinată. Iată zălogurile prețioase pentru care războinicii trebuie să lupte până la sânge. Și dacă își dau sufletele pe câmpul de luptă, Biserica îi numără în rândul sfinților mucenici și îi numește rugători la Dumnezeu” (Sfântul Chiril, Apostolul slavilor, în dispută cu învățații musulmani)[24].

Din toate cele afirmate mai sus extragem concluzia că scopurile generale pentru care recurgerea la arme de către creștini devine licită (iar în anumite cazuri obligatorie), considerate valide de către Biserică, atunci când toate celelalte mijloace au fost deja încercate fără succes, sunt:

  1. Apărarea moralei și a doctrinei creștine.
  2. Apărarea patriei.
  3. Protejarea cauzei celor nevinovați și a drepturilor celor ce nu se pot apăra singuri.
  4. Neutralizarea sau măcar limitarea violenței, respectiv a agresiunii invadatorului.
  5. Eliminarea oprimării sociale.
  6. Refuzul de a executa dispoziții ale autorității de stat atunci când acestea sunt contrare moralei creștine, învățăturilor Domnului și drepturilor persoanei.
  7. Autoapărarea.

Scopurile acceptate, enumerate mai sus, se coroborează cu condițiile generale ale desfășurării unui război valid din punct de vedere moral-creștin, care sunt următoarele:

  1. Binecuvântarea ierarhiei Bisericii.
  2. Epuizarea tuturor mijloacelor pașnice de rezolvare a conflictului.
  3. Când lupta armată devine cea mai potrivită metodă de rezolvare a situației.
  4. Dovada clară a încălcării grave și îndelungate a drepturilor fundamentale.
  5. Când continuarea stării de fapt ar conduce la un pericol de mari proporții (vertical, prin acutizarea descreștinării și a dezumanizării societății; orizontal, prin exportarea descreștinării/dezumanizării sociale spre alte zone, inițial pașnice).
  6. Să nu declanșeze o dezordine și mai mare.
  7. Asigurarea și efectuarea temeinică a tuturor pregătirilor spirituale și materiale necesare dobândirii izbândei.

[1] Sfântul NICOLAE VELIMIROVICI, Pătimirea Bisericii, Ed. Sophia, București, Ed. Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2010, trad. Laura Mărcean, pp. 62-63.

[2] Pr. Dr. Mircea Cristian PRICOP, Tezaurul identitar românesc, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2013, p. 178.

[3] Prof. Marin ȘTEFĂNESCU, Filosofia creștină. Contribuție la înțelegerea filosofiei, Ed. Universul, București, 1943, p. 254.

[4] TERTULIAN, Despre idolatrie și alte srieri morale, Ed. Armacord, Timișoara, 2001, trad. Florentina Leucuția, p. 87.

[5] ORIGEN, Scrieri alese IV, PSB 9, Ed.IBMBOR, București, 1984, trad. Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, pp. 567-568.

[6] Împăratul Caius Messius Quintus Traianus Decius (249-251), originar din părțile Sirmiumului, fost guvernator al Moesiei Inferior și comandant al trupelor de la Dunăre, era un bun cunoscător al pericolelor de la hotarul dacic. Goții și aliații lor carpi (cel mai războinic trib al dacilor liberi, localizat în partea muntoasă a Moldovei), sub conducerea regelui Cniva,  întreprinseseră simultan atacuri masive asupra provinciiilor Dacia, Moesia și Tracia și deși fuseseră stopați pentru o vreme de guvernatorii romani, forțele romane provinciale nu puteau rezista multă vreme.  De aceea, imediat după urcarea sa pe tronul Romei, sesizând primejdia, Decius adună o mare armată pe care o conduce personal spre Istru, ajungând acolo în 250. Din această oaste făcea parte și tânărul ofițer Mercurie, de origine scită (daco-romană).  Martiriul Sfântului Mercurie a avut loc pe 25 noiembrie 250.

[7] Publius Licinius Valerianus, senator, cenzor (251) și, mai târziu, împărat roman (253-259), fusese lăsat să coordoneze administrația Imperiului în timpul campaniei militare conduse de însuși Decius împotriva federației carpo-gotice conduse de regele Cniva.

[8] Nu este vorba despre Cniva ci despre o căpetenie tribală (carpică, vandală, bastarnă, etc.) subordonată acestuia. Regele Cniva îl va înfrânge definitiv pe Decius în Dobrogea de Sud, la Abritus (în apropiere de Razgrad, Bulgaria) în iulie 251. Împăratul Decius împreună cu fiul său cel mare vor pieri în această confruntare.

[9] ***Viețile Sfinților pe luna noiembrie, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1993, pp. 480-481, 483.

[10] ***Viețile Sfinților pe luna iulie, ediție îngrijită de Arhim. Ioanichie Bălan, Editura Episcopiei Romanului și Hușilor, Roman, 1993, pp. 113-114.

[11] Pr. Dr. Mircea Cristian PRICOP, Ortodoxie, etnicitate, identitate europeană, Ed. Arhiepiscopiei Tomisului, Constanța, 2012, p. 160.

[12] Sfântul Mucenic Nestor, martirizat, împreună cu Sfântul Dimitrie Izvorâtorul de Mir, în jurul anului 306, din porunca împăratului Maximian, a provocat la luptă și a ucis pe gladiatorul vandal Lie, favoritul împratului, care ucidea pe creștini spre distracția patronului său. Sfântul Nestor este prăznuit în Biserica Ortodoxă pe 27 octombrie, eroismul și jertfa de sine de care a dat dovadă reprezentând un model pentru întreaga Creștinătate.

[13] Sfântul AMBROZIE de Mediolanum, De oficiis ministrorum, I, 36, 179, PL 16, 18.

[14] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, pp. 369-370.

[15] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 391.

[16] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 357.

[17] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, p. 357.

[18] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. FLOCA, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 2005, pp. 52-53.

[19] Christos YANNARAS,Conștiința eclesială, în Ortodoxia sub presiunea istoriei, volum editat de  Pr. Dr. Constantin Coman , Ed. Bizantină, București, 1995, p.51.

[20] Dragoș DÂSCĂ, Părinții Bisericii despre război și stagiul militar, Ed. Doxologia, Iași, 2015, p. 23.

[21] Preot sihastru.

[22] Pr. Prof. Niculae M. POPESCU, Preoți de mir adormiți în Domnul, Ed. Basilica, București, 2015, pp. 72-78.

[23] NICOLAE, mitropolitul Ardealului, Studii deTeologie Morală, Ed.Arhiepiscopiei, Sibiu, 1969, p. 98.

[24] Ioan I. ICĂ Jr., Germano MARANI, Gândirea socială a Bisericii. Fundamente, documente, analize, perspective, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, pp. 219-220.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *