O perspectiva misiologica privind contextul originii Crezului

O perspectiva misiologica privind contextul originii Crezului

Crezul sau simbolul credintei este opera Sfintilor Parinti de la primele doua sinoade ecumenice, care au elaborat pentru prima data in scris, intr-o formula completa, invatatura de credinta, sub inspiratia Duhului Sfant si sub obladuirea si practica Bisericii Universale. Crezul nu aducea ceva nou sau in plus fata de ceea Biserica a primit de la Hristos prin intermediul sfintilor apostoli si a urmasilor acestora. Dogmele cuprinse in crez nu reprezinta o noua interpretare sau o noua descoperire a adevarului, ci este ceea ce Biserica si fii sai au crezut si trait inca de la inceput: Dumnezeu-Tatal este Creatorul universului, Fiul lui Dumnezeu se intrupeaza, ia asupra Sa pacatele oamenilor, moare pe Cruce si inviaza a treia zi din morti, iar Duhul Sfant este Cel care calauzeste si sfinteste Biserica. Noutatea pentru lumea de atunci era viata noua, in Hristos, si mantuirea prin Biserica si prin Sfintele Taine, era chiar renuntarea la viata pentru credinta in Hristos a acelor crestini care ajungeau in mainile persecutorilor. Dogmele, transmise mai intai prin viu grai sau prin acele predanii de care amintesc apostolii lui Hristos, erau aplicate cu credinta si dragoste de cei credinciosi si nu erau contestate sau rastalmacite de acestia. Dupa Stefan Rossbach, Biserica nu s-a confruntat atunci cu paganismul, cel mai mare dusman al ei a fost gnosticismul. In fata curentului gnostic Biserica a fost nevoita sa ia atitudine si sa apere credinta ortodoxa: „Preocuparea majora a crestinismului in primele secole de formare a acestuia era gnosticismul si nu paganismul. Sistemele gnostice au fortat biserica sa-si clarifice misiunea si sa-si canonizeze textele. Nu avem suficient spatiu aici sa expunem interactiunea complexa dintre crestinism si gnosticism. Aparitia unei credinte drepte a fost intr-adevar un rezultat, nu o preconditie, a acestei interactiuni” .

Crezul sau Simbolul Credintei este de o valoare inestimabila, mai ales pentru faptul ca Biserica a reactionat rapid si a inlaturat confuziile create de cei care incercau interpretari care nu tineau cont de marturisirea Bisericii: „Atunci cand Biserica a marturisit si a precizat ceea ce credea, a facut-o ca raspuns la atacurile venite din interiorul si din afara crestinismului. Este paradoxal ca primele erezii hristologice – gnosticismul si dochetismul – au vizat umanitatea si nu divinitatea lui Hristos” . Erezia gnostica viza invatatura Bisericii despre Tatal si despre Fiul, Ii punea in contradictie. Astfel, Tatal nu era considerat Dumnezeul cel Bun, ci Demiurgul, iar despre Iisus Hristos gnosticii spuneau ca nu este Fiul lui Dumnezeu, nu a avut un trup real, nu a murit pe Cruce si nici nu a inviat. Este vorba de o viziune imaginara, fantezista a celor care se considerau „adevaratii” urmasi ai lui Hristos si detinatorii „adevarului” asupra ceea ce Sfanta Scriptura proclama prin Sfantul Apostol Pavel: „Dumnezeu S-a aratat in trup”(I Timotei 3,16) si „daca Hristos n-a inviat, zadarnica este credinta voastra”(I Corinteni 15, 17). Ceea ce prezinta si diaconul Ioan I. Ica jr. in impresionantul Canon al ortodoxiei, si anume ca „in contextul crizei doketiste, pentru a accentua faptul ca Iisus este si om real, a aparut prima formula doctrinara a credintei ca Iisus a venit in trup, formula care a fost ulterior dezvoltata dand nastere secventei hristologice aflate in secolul II la baza atat a regulii de credinta antignostice folosite in formule libere si valabile, in context catehetic si doctrinar polemic, cat si a crezurilor trinitare fixe pentru uz liturgic” .

De aceea, dupa aparitia acelor conceptii de origine gnostica, care puneau sub semnul intrebarii credinta si marturisirea Bisericii, a fost nevoie de o reactie prompta din partea Sfintilor Parinti pentru a sublinia linia neintrerupta a invataturii lui Hristos de la apostoli pana in acel moment. In acest sens, exista in scrierile apologetice ale Sfantului Irineu de Lyon o formulare a credintei – ea se gaseste intr-o carte scrisa in greaca si pastrata doar intr-o traducere armeana, dupa cum spune Diarmaid MacCulloch – care poate fi considerata o editie princeps a ceea avea sa stabileasca Biserica in secolul al IV-lea: „Dumnezeu Tatal, necreat, dincolo de intelegerea mintii, nevazut, un singur Dumnezeu atotfacator; acesta este cel dintai si cel mai insemnat articol al credintei noastre. Insa al doilea articol este Cuvantul lui Dumnezeu, Fiul lui Dumnezeu, Hristos Iisus Domnul nostru, care a fost aratat dinainte de profeti, potrivit planului profetiei lor si potrivit felului cum a hotarat Tatal; si prin El s-au facut toate lucrurile. Tot el, la plinirea timpurilor… s-a facut om printre oameni, putand fi vazut si atins, ca sa nimiceasca moartea si sa aduca viata la lumina si sa aduca la implinire comuniunea dintre Dumnezeu si om. Iar al treilea articol este Duhul Sfant, prin care au proorocit profetii si [prin care] patriarhii au fost invatati despre Dumnezeu… si care la plinirea timpurilor a fost revarsat intr-un chip nou peste omenirea de pe toata fata pamantului, innoindu-l pe om pentru Dumnezeu” . Despre acest crez al Sfantului Irineu de Lyon, chiar daca apare intr-o varianta destul de scurta, Diarmaid MacCulloch considera ca accentueaza identitatea Bisericii si elimina orice speculatie gnostica la adresa credintei in Sfanta Treime: „Acest crez contine mult mai putin material decat crezurile ulterioare, care erau preocupate sa excluda alte provocari la adresa identitatii Bisericii, dar practic, fiecare clauza din el loveste intr-o atitudine gnostica. Nici un gnostic nu ar fi afirmat ca Dumnezeu a creat totul sau ca Iisus putea fi atins sau ca Duhul Sfant i-a inspirat pe profetii evrei si i-a invatat pe evrei despre Dumnezeu” .

Pana la sinodul I, a fost formulat si a circulat in Occident, un asa-numit „Crez Roman”, care prezinta invatatura Bisericii despre Sfanta Treime, despre crearea lumii sau despre mantuirea lumii prin intruparea si jertfa lui Hristos. Acesta inseamna ca Biserica promova aceeasi invatatura pe toata intinderea sa geografica, dar scoate in evidenta si faptul ca provocarile la care era supus Adevarul, ereziile sau interpretarile absurde ale Scripturii puneau la incercare viata si marturisirea Bisericii: „Crezul Roman nu ofera idei abstracte despre divin, nu e o simpla lista de articole de credinta sau de doctrine, ci schiteaza etapele unei istorii in acelasi timp materiale si spirituale, care vorbeste despre creatia, mantuirea si transfigurarea unei lumi materiale si carnale prin pogorarea si inaltarea/umilirea si preamarirea Fiului unui Dumnezeu Tata si Creator si vivificarea ei de un Duh Sfant a Carui manifestare prin excelenta e o Biserica Sfanta” . Invataturile Bisericii cuprinse de marturisirea de credinta, au fost formulate pentru prima data in scris la sinodul I ecumenic de la Niceea, din anul 325 si la sinodul al doilea de la Constantinopol din anul 381, devenind o marturisire care se adresa intregii Bisericii. Ei au aratat in scris ceea ce Biserica a marturisit dintotdeauna si a fost valabil pentru intreaga lume crestina; ceea ce crestinii credeau si marturiseau prin cuvant si prin viata lor este fixat in scris o data pentru totdeauna: „In primele trei veacuri nu se simte nevoia stabilirii mai clare a elementelor obiective care sa asigure asemanarea vizibila si unitatea de viata a corpului Bisericii. Pentru crestini exista eventualitatea uzuala si continua a martiriului: aceasta le coordoneaza viata, reprezinta masura si criteriul marturiei mantuirii – marturie reala si revelare a modului de existenta ce diferentiaza noua creatie a crestinilor de viata lumii” .

Din prima afirmatie a Simbolului Credintei – Cred intru unul Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, Facatorul cerului si al pamantului, al tuturor celor vazute si nevazute – este prezentat Dumnezeu-Tatal, principiul care genereaza intreaga existenta, lumea nevazuta a ingerilor si lumea vazuta oamenilor. Este o afirmatie evident indreptata impotriva gnosticilor care nu acceptau ideea unui Dumnezeu Creator, prezent in Vechiul Testament. Lumea si toate cele vazute sunt creatia desavarsita a lui Dumnezeu Tatal, materia nu este rea, ceea ce se desprinde si din ultimul verset al Genezei, cand Dumnezeu „a privit toate cate a facut si erau bune foarte” (Facere 1, 31). Dupa cum spune si parintele conferentiar doctor Daniel Benga, ca „aceasta completare aduce asadar un plus de precizie, aratand ca prin cele vazute se intelege chiar pamantul, materia, care nu este rea, dupa cum sustinea dualismul gnostic maniheic, ci este creatia unui Dumnezeu Bun” . Pe Dumnezeu-Tatal Il numim Atottiitorul pentru ca tot ceea ce este creat isi ia existenta de la El, toate cele create sunt pastrate in buna randuiala prin faptul ca Dumnezeu poarta de grija neincetat tuturor celor vazute si nevazute. Pronia sau providenta divina arata lucrarea lui Dumnezeu in lume si finalizarea celor sase zile ale creatiei. Toate se fac dupa planul Sau, dupa intelepciunea Sa si dupa marea Sa iubire. Acest prim articol cu care incepe Crezul corespunde actului creatiei, dupa cum este relatat in cartea Facerii, numai ca Sfintii Parinti de la primul sinod ecumenic au pus inaintea celor nevazute, lumea vazuta ca raspuns la ideile vehiculate de adeptii gnosticismului si care contestau atat creatia care este rea cat si pe Creator. Raul existent in lume este opera Creatorului: „raul care este in lume trebuie asadar sa se datoreze Creatorului lumii: trebuie sa fie inerent lumii inca de la inceput – fiind rezultatul cel putin al unei slabiciuni sau al unei ignorante, daca nu al unei rele vointe care a contribuit la formarea initiala a acestuia” .

Aceasta perspectiva, pe care o consider esentiala, completeaza contextul sau motivele pentru care a fost generat Crezul. Pe plan dogmatic, lupta impotriva ereziei gnostice este una din partile cele mai importante din viata Bisericii Primare. Mai ales pentru faptul ca gnosticismul poate fi considerat pe buna dreptate deschizator de drumuri in privinta ereziei, al carui ecou s-a proliferat pana in zilele noastre in diferite forme, modeland minti umane, curente religioase sau culturale.

Autor: Gabriel Mitroi

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *