Mântuitorul Iisus Hristos, Păstorul cel Bun

Mântuitorul Iisus Hristos, Păstorul cel Bun

Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron

Pentru atingerea scopului suprem al misiunii și slujirii noastre preoțești – mântuirea credincioșilor – nu trebuie să inventăm mijloace și metode noi de pastorație, ci trebuie să facem apel la experiența și tradiția bimilenară a Bisericii, pentru a învăța de aici cum trebuie să procedăm în orice împrejurare, de la caz la caz, cu fiecare categorie de credincioși, ținând cont de natura lor psihologică, de mediul și condițiile de viață din care provin și de fondul lor sufletesc.

Pentru viața religios-morală și activitatea pastorală a preotului, exemplul cel mai elocvent, mai grăitor și mai demn de urmat este Mântuitorul nostru Iisus Hristos „Păstorul cel Bun” (Ioan X, 11), Care Și-a definit rolul Său spiritual astfel: „Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci că El să slujească și să-Și dea sufletul răscumpărare pentru mulți” (Matei XX, 28). Acest imperativ l-a exprimat și prin alte cuvinte: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață și să aibă din belșug… Eu sunt Păstorul cel Bun și cunosc oile mele și ele Mă cunosc pe Mine. Precum Mă cunoaște Tatăl și Eu cunosc pe Tatăl. Și sufletul Îmi pun pentru oi” (Ioan X, 10, 14-15). El Însuși grăiește că a venit în lume pentru ca să izbăvească neamul omenesc din robia păcatului. „Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut” (Matei XVIII, 11), spunea El sfinților Săi ucenici și apostoli, căci „nu este vrere înaintea Tatălui, Cel din ceruri, ca să piară vreunul dintr-aceștia mici” (Matei XVIII, 14). Viața Mântuitorului, ca Păstor, nu a fost decât o punere în aplicare a acestor cuvinte. În timp ce propovăduia învățătura Sa evanghelică, vindeca toată boala și toată neputința în popor (Matei X, 1) și sătura mulțimile flămânde (Matei XIV, 13-21), iar la Cina cea de Taină a spălat picioarele ucenicilor, dându-le adevărată pildă de slujire și smerenie şi zicând: „Dacă Eu, Domnul și Învăţătorul, v-am spălat vouă picioarele, și voi sunteți datori să vă spălați picioarele unii altora. Că v-am dat vouă pildă, ca precum v-am făcut Eu vouă, să faceți și voi” (Ioan XIII, 14-15). Acest exemplu l-au urmat și Sfinții Apostoli. Traducând în faptă pilda Mântuitorului, Sfântul Apostol Pavel scrie astfel corintenilor: „Deși sunt liber față de toți, m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulți. Cu iudeii am fost ca un iudeu, ca să dobândesc pe iudei; cu cei de sub Lege ca unul de sub Lege, deși nu sunt sub Lege, ca să dobândesc pe cei de sub Lege. Cu cei ce n-au Legea, m-am făcut ca unul fără de Lege, deși nu sunt fără Legea lui Dumnezeu, ci având Legea lui  Hristos, ca să dobândesc pe cei ce nu au Legea. Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca în orice chip, să mântuiesc pe unii” (I Corinteni IX, 19-22).

Atitudinea Mântuitorului, ca și a Apostolilor, ca păstori, a fost determinată de valoarea mare a sufletelor pentru care S-a întrupat ca să le mântuiască. Valoarea incomensurabilă a sufletului a arătat-o Mântuitorul atunci când a prețuit un singur suflet mai mult decât toată lumea materială: „Ce-i va folosi omului, dacă va câștiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său? (Matei XVI, 21).

Ca păstor sufletesc, trebuie să întrunești și să cultivi în viața și slujirea ta pastoral-misionară următoarele calități: să ai dragoste sinceră și dezinteresată față de oameni, ca să-i poți sluji cu râvnă și cu zel; să te dăruieşti în slujba ajutorării lor cu toată jertfelnicia şi sârguinţa; să prețuiești sufletul omenesc mai mult decât toate bunurile materiale. Având în vedere valoarea sufletului, trebuie să ne îngrijim necontenit de mântuirea lui, ca să moştenim viața cea veșnică. „Pentru suflet alergăm, viața veșnică să o dobândim”, spune Sfântul Chiril al Ierusalimului.

Preoția este în primul rând o misiune. Ea este misiunea slujirii lui Dumnezeu și a slujirii oamenilor pentru apropierea lor la Dumnezeu. Exemplul cel mai practic și mai convingător al acestei slujiri ni l-a dat Mântuitorul, Care a spus despre Sine: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să-l pună pentru prietenii săi.”(Ioan XV, 13).

Prin slujirea preoției se continuă în lume lucrarea mântuitoare a Domnului Iisus Hristos în întreitul ei aspect. Preoții care transmit adevărurile de credință de la amvon și împărtășesc credincioșilor harul dumnezeiesc, sunt organe sfințitoare ale Duhului Sfânt și faruri călăuzitoare ale turmei cuvântătoare. Îndeplinirea cu sârg și devotament a misiunii preoțești pretinde fiecărui preot, calități și virtuți cu totul deosebite. Chiar și în Vechiul Testament se vorbea despre anumite însușiri morale ale preoților. Viața lor trebuia să fie curată și neprihănită, ca „să fie sfinți ai Dumnezeului lor și să nu pângărească numele Dumnezeului lor, pentru că ei aduc jertfă Domnului și pâine Dumnezeului lor, de aceea trebuia să fie sfinți” (Levitic XXI, 6). Atât Sfânta Scriptură, cât și Sfinții Părinți, și hotărârile sinoadelor, cer preotului să fie împodobit cu o vrednicie deosebită și cu deosebite calități morale. Sfântul Apostol Pavel scria astfel ucenicului său Timotei: „Nu-ți pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaș la păcatele altora. Păstrează-te curat.” (I Timotei V, 22). Referindu-se la calitățile morale ale clericilor (indiferent din ce treaptă preoțească sunt), apostolul neamurilor impune acestora „să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înțelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât, ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bine chivernisind casa lui, având copii ascultători cu toată buna-cuviință” (I Timotei III, 2-4).

Sfinții Trei Ierarhi, înţelegând cât este de înaltă și de sublimă misiunea preoțească, s-au sfiit și au fugit de ea, iar când au primit-o, deși aveau calități duhovnicești neîntrecute până astăzi, au îmbrăţişat-o cu mult fior sufletesc, apoi au izbutit să facă din ea cea mai rodnică lucrare pastorală, rămânând peste veacuri pilde inegalabile de slujitori, predicatori și păstori de suflete. Sfintele canoane, cuvintele și învățăturile dumnezeiești ale Sfintei Scripturi și operele Sfinților Părinți cer preotului credință dreaptă, nădejde neclintită, răbdare în necazuri și ispite și dragoste nefățarnică față de păstoriții săi și faţă de Dumnezeu, iar aceste virtuți trebuie să fie probate prin viața sa religioasă, prin faptele bune și curăția sa sufletească. Din acest motiv, nu sunt admiși la preoție cei de curând botezați sau botezați în cazuri de boală, cei imorali, cei indisciplinați și agresivi, cei divorțați sau căzuți de la dreapta credință. De asemenea, nu sunt primiți la preoție desfrânații, bețivii, hoții și tâlharii, bătăușii, scandalagiii și ucigașii (canoanele 9 și 10 ale Sinodului I Ecumenic). Chiar dacă acești candidați primesc preoția, în eventualitatea unei necunoștințe de cauză a stării lor morale decăzute, dacă nu dau semne de îndreptare și persistă în abaterile lor, trebuie canonisiţi şi depuşi din treaptă, în cazul în care vinovăția lor este dovedită.

Cel ce se pregătește pentru preoție este dator să se gândească cu seriozitate asupra înaltei chemări preoțești, cercetându-se pe sine tot timpul și, văzându-și neajunsurile și slăbiciunile, să se silească să le înlăture și să se împodobească cu virtuțile creștinești, potrivit îndemnului Sfântului Apostol Pavel, care spune: „Mai departe fraților, câte sunt adevărate, câte sunt de cinste, câte sunt de drepte, câte sunt curate, câte sunt vrednice de iubit, câte sunt cu nume bun, orice virtute și orice laudă, la acestea să vă fie gândul” (Filipeni IV, 8), iar „cele ce ați învățat și ați auzit și ați văzut la mine, acestea să le faceți, și Dumnezeul păcii va fi cu voi (Versetul 9). Din aceste cuvinte reiese limpede că apostolul a urmat cu fidelitate pilda Mântuitorului, iar acest fapt îl pretinde și ucenicilor Săi, zicându-le: „Deci, vă rog, să îmi fiți mie următori, precum și eu lui Hristos” (I Corinteni IV, 16). Cel ce nu se străduiește să transpună în practică acest exemplu, nu va izbuti niciodată să înfăptuiască un apostolat evanghelic la nivelul la care ne cheamă Biserica astăzi.

Dacă cineva constată că îi lipsesc calitățile și nu are nici un chip de îndreptare, mai demn și mai cinstit este să își caute altă profesie și îndeletnicire, pentru a nu produce sminteală în Biserică. Pentru preoția Noului Testament, pe lângă preceptele morale, din care am consemnat doar câteva, avem un model suprem și un ideal sublim de urmat: viața Mântuitorului, care a putut zice oricând despre Sine: „Cine dintre voi Mă vădește de păcat?” (Ioan VIII, 46). Taina biruinței Mântuitorului nostru Iisus Hristos și puterea extraordinară a Evangheliei au constat în viața Lui fără de prihană și în exemplul Său desăvârșit de virtute pe care l-a arătat pretutindeni. Exemplul faptei este esențial în preoție, pentru că acest exemplu zidește, învinge orice obstacol și cucerește sufletul: „Verba volant, exempla trahunt” spuneau vechii latini. De aceea, Mântuitorul nostru Iisus Hristos cere acest lucru în mod insistent și apostolilor, când le spune că trebuie să fie „sarea pământului” și „lumina lumii” (Matei V 13-14), atrăgându-le atenția că „mare se va chema în împărăția cerurilor, cel ce va face și va învăța așa pe oameni” (Matei V, 19).

Mântuitorul nostru Iisus Hristos a spus despre Sine că este „Lumina lumii” (Matei VIII, 12), iar Biserica noastră creștină Îl numește în cântările ei liturgice „Soarele dreptății” și „Răsăritul cel de sus”, Care a răspândit în lume lumina cunoștinței de Dumnezeu. El este lumină nu numai ca învățător, ci și ca model de desăvârșire morală pentru credincioși. Ca „Soare al dreptății”, El reprezintă Sfințenia însăți, Bunătatea absolută și Înțelepciunea divină din Care izvorăște bogăția tuturor virtuților creștine, pentru că în El sunt întruchipate toate virtuțile. Câtă lumină, și câtă căldură și mângâiere revarsă privirea, cuvântul și atitudinea lui Iisus, Care ne cuprinde și ne îmbrățișează pe toți cu iubirea Sa veșnică și nemărginită. Punctul culminant al iubirii Sale dumnezeiești l-a constituit Jertfa Sa de pe Golgota, în care Și-a vărsat sângele pentru viața și mântuirea lumii, adeverind aceasta și prin însăși cuvintele Sale, când a zis ucenicilor: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi” (Ioan XV, 13). Pentru preotul de astăzi, care slujește cele sfinte în numele și cu puterea lui Hristos, aceste cuvinte sunt un memento, o călăuză și un îndreptar al întregii Sale activități pastorale, la care trebuie să reflecteze neîncetat, pentru a le transpune în practică și a împărtăși oamenilor lumina lui Hristos. „Care om a strălucit vreodată mai mult decât Hristos…? Şi totuși, ce om s-a bucurat vreodată mai puțin de această strălucire, ca El? Ce parte a avut Hristos de această strălucire? Lumina Lui nu ne-a folosit decât nouă; El nu S-a bucurat de ea” spunea filozoful Blaise Pascal.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *