Legătura indisolubilă dintre Biserică şi preoţie în relaţie cu misteriologia

Legătura indisolubilă dintre Biserică şi preoţie în relaţie cu misteriologia

Diac. Petrov George Daniel

Biserica este mediul sacerdotal prin excelenţă în care Hristos Arhiereul săvârşeşte prin Duhul Sfânt toate Sfintele Taine ce transmit harul divin mântuitor prin lucrarea văzută a preoţiei slujitoare. Începând cu actul pogorârii Sfântului Duh, în acest mediu eclesial, toate mădularele Trupului Tainic al Domnului sunt împărtăşite cu har, sunt sfinţite, fiind astfel pregătite pentru a deveni temple ale Duhului Sfânt (I Corinteni III, 16; II Corintenii VI, 16; Efeseni II, 22). Duhul Sfânt, în lucrarea Sfintelor Taine, Îl face accesibil pe Hristos omului, înălţându-l pe acesta până la starea în care Îl poate primi în inima sa pe Însuși Fiul lui Dumnezeu. Hristos este prezent în Biserica Sa în toate Sfintele Taine ce sunt administrate credincioșilor. Prin ele se realizează teandria Bisericii, căci Sfintele Taine unesc umanul cu divinul. Această unire se realizează în mod deosebit în cadrul Tainei Sfintei Euharistii, taină în care natura umană primește în sine însăși trupul și sângele Fiului lui Dumnezeu sub chipul văzut al pâinii și al vinului, prin mâna preoției slujitoare.

Relația dintre Biserică, preoție și misteriologie este clar evidențiată, căci lucrarea preoției se realizează în Biserică în calitatea ei de prelungire a Trupului Tainic al Domnului prin Sfintele Taine. Mai mult decât atât, aceste trei elemente se arată în interdependență din punct de vedere al scopului lor. Nu poate exista preoție slujitoare fără Biserică, iar o Biserică în care nu este împărtășit Hristos prin Duhul Sfânt în cadrul Sfintelor Taine nu poate fi validă, canonică și, în mod clar, nu este Biserica lui Hristos. Scopul Bisericii este acela de realiza teandria dintre divin și uman, scop ce este îndeplinit în Euharistie.

Această unire dintre divin și uman nu se poate realiza decât în cadrul Bisericii, căci în ea Hristos Însuși este extins de Duhul prin Sfintele Taine în toate mădularele ei, iar această unire își găsește apogeul în Taina Sfintei Euharistii. Mântuitorul Hristos arată această relație a unirii omului cu Dumnezeu atunci când spune: „dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi … Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el” (Ioan VI, 52-56).

În sensul celor exprimate mai sus, pr. Dumitru Radu spunea: ,,Articularea Sfintelor Taine în viaţa Bisericii şi a oamenilor o face credinţa Bisericii de care depinde însăşi lucrarea mântuitoare a acestora. Credinţa Bisericii, în conţinut şi mărturisire, ţine de fidelitatea acesteia faţă de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, adică Tradiţia apostolică, ca parte integrantă a Revelaţiei dumnezeieşti împreună cu Sfânta Scriptură”[1]. Biserica ca și comuniune a credincioșilor ce cred în Hristos ca Domn și Dumnezeu, ia ființă în chip văzut prin trăirea și credința reală a Sfinților Apostoli și a tuturor celor botezați de ei în Hristos: „Credinţa creştină ortodoxă este, deci, cunoaşterea dreaptă a lui Dumnezeu şi trăirea plenară a adevărului dumnezeiesc de către om ca mădular al Trupului lui Hristos, Biserica. Numai o astfel de credinţă susţine apartenenţa creştinului la Biserică şi creşterea lui în comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenii săi, în Hristos, Capul Bisericii”[2].

Scopul Bisericii nu este numai acela de a-L propovădui pe Hristos până la sfârșitul veacurilor, ci și acela al unirii oamenilor cu El prin harul Sfintelor Taine ce se pogoară asupra celor ce intră în Biserică, ca mădulare ale Trupului tainic al Domnului, prin Duhul Sfânt. Prin lucrarea neîncetată a Bisericii, Hristos se unește prin Duhul cu toți cei ce-L primesc prin Botez, Mirungere și Euharistie. „Cincizecimea deschide istoria Bisericii, inaugurează Parusia şi anticipează împărăţia. Duhul Sfânt ne încorporează în Trupul lui Hristos, Biserica, drept „împreună moştenitori cu Hristos ai lui Dumnezeu” (Romani VIII, 17); ne face „fii în Fiul” şi în Fiul noi aflăm pe Tatăl. Duhul Sfânt lucrează înfierea noastră divină, după har, şi ne ridică şi menţine în comuniune cu Tatăl, datorită Fiului Său întrupat”[3].

Intrarea omului în Biserică prin sfântul Botez (Ioan III, 5; Fapte XVI, 14-15, 33; I Corinteni I, 14-16), pecetluirea lui cu Duhul Sfânt în taina Mirungerii, sunt pașii de inițiere, pașii care îl apropie pe om de unirea reală cu Hristos în Euharistie. De aici nu reiese că Hristos nu ar fi prezent și în primele două Sfinte Taine care fac din om un membru al Sfintei Biserici, ci că unirea sensibilă, specială dintre om și Hristos se realizează prin cuminecarea cu Însuși Trupul și Sângele Fiului lui Dumnezeu.

Odată intrat în rândul membrilor Bisericii lui Hristos, omul lucrează mereu pentru ridicarea sa din robia patimilor cu ajutorul harului divin revărsat peste el și prin celelalte Sfinte Taine. Prin această lucrare omul își însușește roadele jertfei Fiului lui Dumnezeu, roade ce restaurează chipul lui Dumnezeu din om dăruit la creație. „După cum o monedă de aur, neavând imprimată pe ea efigia împărătească nu intră în circulaţie, … ci este aruncată; tot aşa şi sufletul care nu are chipul Duhului ceresc, pe Hristos întipărit în el, într-o lumină inefabilă, nu are nici o valoare, pentru tezaurele cele de sus”[4]. Începutul restaurării se realizează prin botez, urmând ca mai apoi prin celelalte Sfinte Taine să se realizeze evoluția omului către starea demnă de primire a lui Hristos cu trupul și sângele Său în taina sfintei Euharistii.

Unitatea impenetrabilă dintre Biserică, preoție și misteriologie stă în aceea că toate aceste elemente au o finalitate comună: mântuirea omului. Jertfa de bunăvoie a Arhiereului Hristos reprezintă liturghia prin excelență, liturghie prelungită de Duhul Sfânt în Biserica lui Hristos, în care preoția slujitoare aduce jertfa cea fără de sânge, jertfă sfințită de Duhul și administrată credincioșilor în vederea unirii cu Hristos, în vederea mântuirii. „În atmosfera spirituală a Sfintei Liturghii se prelungeşte atmosfera Noului Testament, trăită în preajma Mântuitorului de Sfinţii Apostoli. Cine rămâne în izolare şi nu trăieşte în comuniunea împărăţiei, care pe pământ are forma Bisericii şi se trăieşte în gradul suprem în Liturghie, nu are parte de mântuire. Liturghia înseamnă în greceşte slujire comună”[5].

În liturghie se realizează atât unirea dintre divin și uman, cât și unitatea mădularelor ce alcătuiesc Biserica. De asemenea, liturghia Bisericii evidențiază unitatea dintre preoția universală și cea sacramentală, căci preoția slujitoare prin acte văzute Îl transmite prin cuminecare pe Hristos membrilor preoției universale. Acest atribut, pe care îl dobândesc toți cei botezați și miruiți în Hristos, și anume acela de a fi membri ai preoției universale, reprezintă tocmai eligibilitatea pentru unirea cu Hristos în actul euharistic.

Îndemnul Mântuitorului dat Sfinților Apostoli și urmașilor acestora: ,,Aceasta s-o faceţi întru pomenirea Mea” (Luca XXII, 19; I Corinteni XI, 24), își găsește îndeplinirea în relația dintre Biserică, mediul sacerdotal prin excelență, și misteriologie, ca acte săvârșite în cadrul eclesiologic. Sfânta Euharistie, în calitate de Taină a tainelor, este piatra pe care s-a ridicat Biserica lui Hristos în calitate de comunitate și comuniune a celor ce se împărtășesc din același trup și sânge mântuitor. De aceea spune Sfântul Apostol Pavel: „o pâine, un trup suntem cei mulţi; căci toţi ne împărtăşim dintr-o pâine” (I Corinteni XX, 17).  „Hristos, prin actele Lui mântuitoare, între care un loc de frunte îl ocupă jertfa Euharistică, oferă maximum de unire cu El şi posibilitatea maximă a unităţii creştine aici pe pământ. Euharistia este o jertfă şi o taină unificatoare. Astfel comuniunea deplină cu Hristos, realizată prin euharistie, este şi o comuniune deplină a credincioşilor între ei. Toți se întâlnesc în acelaşi trup al lui  Hristos. Toţi formează împreună extinderea trupului lui Hristos. În acest sens Euharistia este prin excelenţă taina unităţii”[6].

În Biserică, prin mâna preoției speciale, în cadrul Sfintei Euharistii se dorește realizarea voii lui Dumnezeu de la creație: unirea dintre divin și uman. Această unire s-a realizat deplin, o dată pentru totdeauna, în întruparea Fiului lui Dumnezeu, iar Euharistia ne permite și nouă astăzi unirea cu Hristos prin harul Sfântului Duh.

[1] Pr. Prof. Dumitru Radu, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiţia apostolică, din punct de vedere ortodox,
în BOR. Nr. 11-12 (1980), p. 1129.

[2] Pr. Prof. Dumitru Radu, Păstrarea dreptei credinţe condiţie a dobândirii mântuirii, în BOR. Nr. 1-2,
(1983), p. 51-52.

[3] Pr. Prof. Dumitru Radu , Îndrumări misionare, ediţie colectivă, E.I.B.M.B.O.R. , Bucureşti 1987, p. 384

[4] Sfântul Macarie Egipteanul, Cele cinzeci de omilii duhovniceşti, XXX, în „Părinți și Scriitori Bisericești” vol. 34, trad. Pr. Prof. Constantin Cornițescu, E.I.B.M.B.O.R., p. 230-231.

[5]Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R.,
Bucureşti 2004, p. 9-10, 16.

[6] Drd. Vasile Bel, Biserică şi Euharistie, în „Studii Teologice”, nr. 3-4, anul XXXIV, 1982, p. 239.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *