Izvoarele generale ale dreptului canonic

 Izvoarele generale ale dreptului canonic[1]

Pr. drd. Vasile Băltărețu

  1. a) Sfânta Scriptură

Biserica este instituția divino-umană, întemeiată de Fiul lui Dumnezeu prin jertfa de pe sfânta cruce și adusă la exsitență prin pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime. Fiind întemeiată de Dumnezeu din iubire, El continuă să lucreze permanent în ea, căci spune Mântuitorul „ … şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Matei 28, 20).

Prezența reală a lui Dumnezeu în Biserica Sa prin energiile divine necreate, dă un suflu viu acesteia, atât din perspective credinței cât și din perspective dreptului.

Necesitatea prezenței lui Dumnezeu în Biserică este de necontestat. Aceasta o devedește faptul că Hristos după ce a întemeiat-o, nu i-a lasăt o carte cu legi după care să se conducă, ci i-a trasat în linii foarte clare scopul ei și i-a pus la îndemână mijloacele necesare pentru a ajunge la împlinirea acestui scop. În afară de aceste mijloace, El, Fiul lui Dumnezeu promite Bisricii că va fi permanent în ea, că îi va oferi permanent ajutorul Său în toată activitatea sa pământească.

Primele legi ale Bisericii sunt cuprinse în poruncile lui Hristos. Acestea sunt principiile de bază ce au stat la desfășurarea vieții bisericești din lume. Pe aceste principii, s-a format și se întemeiază dreptul canonic. Aceste porunci sunt cuprinse în canonul cărților Noului Testament și reprezintă expresia voii divine pentru Biserica Sa și implicit pentru om în calitatea sa de mădular viu și activ al ei. Ele alcătuiesc legile fundamentale ale Bisericii printre care se numară și poruncile Mântuitorului ce stabilesc date referitoare la slujba Apostolilor „Adevărat grăiesc vouă: Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18), „ Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Luca 20, 22 – 23), date referitore la raporturile dintre Apostoli: „Iar ei tăceau, fiindcă pe cale se întrebaseră unii pe alţii cine dintre ei este mai mare, Şi şezând jos, a chemat pe cei doisprezece şi le-a zis: Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor” (Marcu 9, 34 – 35).

În afară de datele ce privesc strict pe Sfinții Apostoli, Mântuitorul Hristos lasă porunci cu privire la Taina Botezului și a Euharistiei „ Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi” (Marcu 16, 16); „ Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28, 19); „Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ţie: De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5); „Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (Luca 22, 19); „ Căci eu de la Domnul am primit ceea ce v-am dat şi vouă: Că Domnul Iisus, în noaptea în care a fost vândut, a luat pâine, Şi, mulţumind, a frânt şi a zis: Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu care se frânge pentru voi. Aceasta să faceţi spre pomenirea Mea” (I Cor. 11, 23 – 25).

În afară de acestea, din cadrul Sfintei Scripturi se mai pot extrage diferite rânduieli lăsate de Hristos cu privire la căsătorie: „S-a zis iarăşi: “Cine va lăsa pe femeia sa, să-i dea carte de despărţire” (Matei 5, 32); „Şi s-au apropiat de El fariseii, ispitindu-L şi zicând: Se cuvine, oare, omului să-şi lase femeia sa, pentru orice pricină? Răspunzând, El a zis: N-aţi citit că Cel ce i-a făcut de la început i-a făcut bărbat şi femeie? Şi a zis: Pentru aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va lipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup Aşa încât nu mai sunt doi, ci un trup. Deci, ce a împreunat Dumnezeu omul să nu despartă. Iar Eu zic vouă că oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de desfrânare, şi se va însura cu alta, săvârşeşte adulter; şi cine s-a însurat cu cea lăsată săvârşeşte adulter” (Matei 19, 3 – 8).

Alte legi fac referire directă la jurământ: „Eu însă vă spun vouă: Să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, Nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, Nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, de la cel rău este (Matei 5, 34 – 38); la judecata bisericească: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi, mustră-l pe el între tine şi el singur. Şi de te va asculta, ai câştigat pe fratele tău. Iar de nu te va asculta, ia cu tine încă unul sau doi, ca din gura a doi sau trei martori să se statornicească tot cuvântul. Şi de nu-i va asculta pe ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 15 – 17).

O altă categorie de porunci le-a lăsat Hristos cu referire la atitudinea pe care trebuie să o aibă omul față de Stat: „ Spune-ne deci nouă: Ce Ţi se pare? Se cuvine să dăm dajdie Cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând viclenia lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiţi, făţarnicilor? Arătaţi-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta şi inscripţia de pe el? Răspuns-au ei: Ale Cezarului. Atunci a zis lor: Daţi deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 17 – 22).

Pornind de la aceste reguli lăsate în mod oral de Fiul lui Dumnezeu întrupat, au fost alcătuite mai târziu canoane ce au ca principal izvor exact poruncile divine. Astfel canonul 49, 50, 75 apostolic tratează aceste problem definindu-le în scris ca pe niște legi peste care nu s epoate trece. În aceeași idée sunt alcătuite și canoanele 7, 13, 54, 83 de la Trulan.

În afară de poruncile directe ale lui Hristos, există în Sfânta Scriptură numeroase legi ce privesc în mod direct dreptul bisericesc, legi ce au fost date de Sfinții Apostoli având ca temei puterea cu care au fost investiți de Întemeietorul Bisericii. Aceste legi au diferite teme în funcție de necesitățile Bisericii de atunci.

Primele legi le găsim în cartea Faptele Apostolilor. Aici vedem prima lege privitoare la instituirea preoților în orice biserică: „Şi hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându-se cu postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în Care crezuseră” (Fapte 15, 23); „ Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” (Tit 1, 5).

O altă lege lăsată de Apostoli este cea privitoare la ascultarea față de preoți: „Tot aşa şi voi, fiilor duhovniceşti, supuneţi-vă preoţilor; şi toţi, unii faţă de alţii, îmbrăcaţi-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har” (I Petru 5, 5); „Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, care v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; priviţi cu luare aminte cum şi-au încheiat viaţa şi urmaţi-le credinţa. Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este acelaşi. Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră, nu cu mâncăruri, de la care n-au avut nici un folos cei ce au umblat cu ele” (Evrei 13, 7 – 10).

Epistola I Timotei evidențiază calitățile și îndatoririle pe care un conducător al Bisericii trebuie să le aibă: „ Vrednic de crezare, este cuvântul: de pofteşte cineva episcopie, bun lucru doreşte. Se cuvine, dar, ca episcopul să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, veghetor, înţelept, cuviincios, iubitor de străini, destoinic să înveţe pe alţii, Nebeţiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câştig urât, ci blând, paşnic, neiubitor de argint, Bine chivernisind casa lui, având copii ascultători, cu toată bună-cuviinţa; Episcopul să nu fie de curând botezat, ca nu cumva, trufindu-se, să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului” (I Tim. 1, 1 – 7); „Nu-ţi pune mâinile degrabă pe nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Păstrează-te curat” (I Tim. 5, 22); „Din această pricină, îţi amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea mâinilor mele” (II Tim. 1, 6); „ Pe preoţii cei dintre voi îi rog ca unul ce sunt împreună-preot şi martor al patimilor lui Hristos şi părtaş al slavei celei ce va să se descopere, Păstoriţi turma lui Dumnezeu, dată în paza voastră, cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câştig urât, ci din dragoste; Nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste Biserici, ci pilde făcându-vă turmei” (I Petru 5, 1 – 3).

Următoarele legi se referă strict la slujirea diaconiei cu toate aspectele ei: „Diaconii, de asemenea, trebuie să fie cucernici, nu vorbind în două feluri, nu dedaţi la vin mult, neagonisitori de câştig urât, Păstrând taina credinţei în cuget curat. Dar şi aceştia să fie mai întâi puşi la încercare, apoi, dacă se dovedesc fără prihană, să fie diaconiţi” (I Tim. 3, 8 – 10).

Plângerile care erau aduse episcopului împotriva preotului trebuiau luate în considerare de către acesta numai dacă existau mai mulți martori care să susțină plângerea: „ Pâră împotriva preotului să nu primeşti, fără numai de la doi sau trei martori” (I Tim. 5, 19).

Serviciul divin are numeroase legi lăsate de Sfinții Apostoli pentru ca urmașii lor să slujască lui Dumnezeu cu toată responsabilitatea: „ Dar voiesc ca voi să ştiţi că Hristos este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu. Orice bărbat care se roagă sau prooroceşte, având capul acoperit, necinsteşte capul său. Iar orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă. Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl. Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului. Judecaţi în voi înşivă: Este, oare, cuviincios ca o femeie să se roage lui Dumnezeu cu capul descoperit? Nu vă învaţă oare însăşi firea că necinste este pentru un bărbat să-şi lase părul lung?” (I Cor. 11, 3 – 8).

Tratarea celor ce fac fărădelegi este de asemenea menționată în legile lăsate de Apostoli. Astfel Sfântul apostol Pavel Spune corintenilor: „V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. Căci ce am eu ca să judec şi pe cei din afară? Însă pe cei dinăuntru, oare, nu-i judecaţi voi? Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău” (I Cor. 5, 9 – 13); „Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi” (II Tes. 3, 16); „Deci, unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău” (Iacov 5, 16).

O altă categorie de legi au fost date pentru stabilirea celor necesare în Taina Cununiei. Astfel în epistola către Romani se spune: „ Oare nu ştiţi, fraţilor – căci celor ce cunosc Legea vorbesc – că Legea are putere asupra omului, atâta timp cât el trăieşte? Căci femeia măritată e legată, prin lege, de bărbatul său atâta timp cât el trăieşte; iar dacă i-a murit bărbatul, este dezlegată de legea bărbatului. Deci, trăindu-i bărbatul, se va numi adulteră dacă va fi cu alt bărbat; iar dacă i-a murit bărbatul este liberă faţă de lege, ca să nu fie adulteră, luând un alt bărbat. Aşa că, fraţii mei, şi voi aţi murit Legii, prin trupul lui Hristos, spre a fi ai altuia, ai Celui ce a înviat din morţi, ca să aducem roade lui Dumnezeu” (Rom. 7, 1 – 4); „Îndeobşte se aude că la voi e desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său” (I Cor. 6, 1); Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Iar celor ce sunt căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat! Femeia este legată prin lege atâta vreme cât trăieşte bărbatul ei. Iar dacă bărbatul ei va muri, este liberă să se mărite cu cine vrea, numai întru Domnul” (I Cor. 7, 2; 10; 39).

Relațiile dintre Biserica lui Hristos și legea Statului este și ea menționată în legile lăsate de Apostoli. Astfel la Romani, Sfântul Apostol Pavel poruncește „Tot sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, căci nu este stăpânire decât de la Dumnezeu; iar cele ce sunt, de Dumnezeu sunt rânduite. Pentru aceea, cel ce se împotriveşte stăpânirii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu. Iar cel ce se împotrivesc îşi vor lua osândă. Căci dregătorii nu sunt frică pentru fapta bună, ci pentru cea rea. Voieşti, deci, să nu-ţi fie frică de stăpânire? Fă binele şi vei avea laudă de la ea. Căci ea este slujitoare a lui Dumnezeu spre binele tău. Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui, asupra celui ce săvârşeşte răul. De aceea este nevoie să vă supuneţi, nu numai pentru mânie, ci şi pentru conştiinţă” (Romani 13, 1 – 5).

Relațiile cu necreștinii sunt de asemenea luate în considerare de legile apostolic, leg ice mai târziu au fost formulate de Biserică în canoane. Textul reprezentativ este cel de la Corinteni unde se spune: „ V-am scris în epistolă să nu vă amestecaţi cu desfrânaţii; Dar nu am spus, desigur, despre desfrânaţii acestei lumi, sau despre lacomi, sau despre răpitori, sau despre închinătorii la idoli, căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărâtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă” (I Cor. 5, 9 – 11).

Aceste legi ce privesc comportamentul creștinilor față de păgâni este formulat de Biserică în canoane după cum urmează: canonul II de la primul Sinod Ecumenic și canoanele 12, 16, 61, 64 al sinodului Trulan.

Folosind aceste legi, Biserica se organizează și se conduce în bună armonie. Totalitatea acestor legi scoase din Scriptură sunt pentru Biserică adevăruri veșnice, ce nu pot suferi niciodată modificări. În afară de acestea, mai găsim în Sfânta Scriptură și alte povățuiri ce nu au caracter de legi, însă care sunt utilizate căci fac referire la diferite chestiuni legate de administrarea și organizarea bisericească. După ce le-a fixat în scris sub formă de canoane obligatorii, Biserica le-a pus în practică în funcție de nevoile bisericilor din toate locurile.

În afară de învățăturile dogmatice peste care nu se poate trece, mai descoperim în Scriptură multe prescripții de natură istorică, care nu sunt universal valabile, deoarece ele au fost folosite de Biserică doat în anumite perioade istorice. Această categorie de legi istorice, trebuie în mod necesar să fie diferențiată de adevărurile fundamentale. dacă această diferențiere nu se realizează, atunci există pericolul ca o lege care era de mare importanță în Biserica primară șă nu se mai poată aplica cerințelor contemporane. De aceea diferențieirea dintre legile fundamentale care sunt universal valabile și legile istorice este cerută în mod firesc chiar de elementul istoric.

Canoanele Bisericii au învățat mereu că izvoarele dreptului canonic se află în strânsă legătură și conlucrează pentru formularea unicului adevăr. Astfel Canonul 19 de la sinodul Trulan hotărăște: „Dacă se iscă vre- ceartă cu privire la Sfânta Scriptură, ea trebuie rezolvată de conducătorii Bisericii, numai după scrierile luminătorilor și învățătorilor Bisericii”[2].

De asemenea și canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare susține că: „astfel se calcă intenționat Evanghelia, în părțile cele mai însemnate ale ei, sau ceea ce se spune în ea, ajunge o vorbă goală”[3]. Apoi sinodul din Ierusalim (1672) stabilește: „Credem că dumnezeiasca și Sfânta Scriptură este vestită de Dumnezeu, din care pricină, trebuie să credem în ea, fără contrazicere, însă, nu așa cum i se pare fiecăruia, ci, după explicările și tradiția Bisericii universale”[4].

Trebuie menționat faptul că nu doar Noul Testament servește ca și izvor al dreptului canonic, ci și Vechiul testament în egală măsură. Vechiul Testament este pedagogul către Hristos, care mărturisește că nu a venit în lume ca să strice legea, ci să o împlinească (Matei 5, 17).

 

  1. b) Sfânta Tradiție

Sfânta Tradiție reprezintă un bogat izvor al dreptului canonic. Termenul de trediție nu înseamnă numai predarea pe cale orală aanumitor legi din generație în generație, ci păstrarea cu sfințenie a legilor fundamentale ale Bisericii, legi ce țin atât de credință cât și de administrarea bisericească, legi predate prin succesiune neîntreruptă. Aceste legi au fost hotărâte de Biserică ca urmare a unor necesități ale vremii.

Diferența fundamentală dintre Sfânta Scriptură și Tradiție constă în faptul că cea dintâi reprezintă liniile generale, fundamentale ale alcătuirii și desfășurării vieții bisericești, pe când Tradiția oferă și amănunte, detalii ce nu sunt scrise, însă ele dăinuie de secole prin glasul viu al Bisericii.

Toate aceste amănunte au fost predate de Sfinții Apostoli în calitate de organizatori ai Bisericii lui Hristos prin viu grai. Un temei în acest sens îl avem la Sfântul Apostol Pavel care îi spune lui Timotei: „Ţine dreptarul cuvintelor sănătoase pe care le-ai auzit de la mine, cu credinţa şi cu iubirea ce este în Hristos Iisus” (II Tim. 1, 13). Învățătura primită de la Sfântul Pavel a fost dată mai departe tot prin viu grai către alți credincioși care la rândul lor trebuiau să îi învțe și pe alții. „Şi cele ce ai auzit de la mine, cu mulţi martori de faţă, acestea le încredinţează la oameni credincioşi, care vor fi destoinici să înveţe şi pe alţii” (II Tim. 2, 2).

Un alt temei pentru buna lucrare după legile nescrise lăsate de Sfântul Apostol Pavel îl aflăm din cuvintele de laudă aduse corintenior și tesalonicenilor a căror viață bisericească lucra permanent potrivit învățăturii primite în mod dorect de la Apostolul lui Hristos. Astfel la I Cor. 11, 2 se spune: „Fraţilor, vă laud că în toate vă aduceţi aminte de mine şi ţineţi predaniile cum vi le-am dat”, iar la II Tes. 2, 15 spune: „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră”; „Fraţilor, vă poruncim în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi de orice frate care umblă fără rânduială şi nu după predania pe care aţi primit-o de la noi” (II Tes. 3, 6).

Prin textele epistolelor, Apostolii dădeau în scris numai regulile de bază pentru administrarea bisericilor întemeiate și îi determinau pe conducătorii locali să ia decizii la ce vor crede de trebuință „Iar dacă îi este cuiva foame, să mănânce acasă, ca să nu vă adunaţi spre osândă. Celelalte însă le voi rândui când voi veni” (I Cor. 11, 34). De multe ori păstorii acelor biserici erau lăsați să lucreze liber potrivit învățăturilor primite de la Apostoli pe cale orală. „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta, ca să îndreptezi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi, precum ţi-am rânduit” (Tit 1, 5).

Lucrarea efectivă, reală a Bisericii, se baza foarte mult pe învățăturile pe care Apostolii lui Hristos le dădeau prin viu grai. Cu alte cuvinte, instrucțiunile verbale date în mod direct primau în fața epistolelor „Îţi scriu aceasta nădăjduind că voi veni la tine fără întârziere; Ca să ştii, dacă zăbovesc, cum trebuie să petreci în casa lui Dumnezeu, care este Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului” (I Tim. 3, 14 – 15).

În acest mod, multe decizii importante cu privire la conducerea și administrarea Bisericii, au fost date prin poruncă directă și au intrat în lucrarea Bisericii fără să fie încă prinse în legi scrise. Mai mult decât atât, toate aceste reguli nescrise, s-au menținut în Biserică și s-au predat tot pe cale orală succesorilor.

Sfânta Tradiție privită ca și izvor al dreptului alături de Sfânta Scriptură, sunt de aceeași importanță. De aceea canonul 21 al sinodului din Granga decide: „În Biserică trebuie păstrat tot ce s-a predat prin Sfânta Scriptură și prin tradiția apostolică”[5]. Multe dintre canoanele Bisericii date în cadrul Sinoadelor Ecumenice poruncesc păstrarea învățăturilor din Tradiție fiind numite: „Vechea predanie”[6], „legea veche și canonică”[7], „Vechile obiceiuri care trebuiesc ținute în seamă”[8].

Toate canoanele date în Sinoadele Ecumenice mărturisesc importanța păstrării vechilor predanii, fiind considerate la fel de importante ca și legile scrise. Mai mult decât atât, privite din punct de vedere istoric, legile nescrise păstrate prin Tradiție sunt mai vechi decât cele scrise. Acestea erau deja rânduieli practicate cu strictețe în organizarea Bisericii și din acest motiv toate aceste legi nescrise trebuie să fie de aceeași cinste cu cele scrise.

Astfel canonul 91 al Sfântului Vasile cel Mare explică valoare Sfintei Tradiții zicând: „Dintre dogmale și descoperirile păstrate în Bisericăunele își au originea în învățătura scrisă, altele în tradiția apostolică, încredințată nouă prin Sfintele Taine. Amândouă au aceeași putere, pentru pietate. Acela, care e familiarizat, cât de puțin, cu instituțiile bisericești, nu va contesta lucrul acesta. Căci dacă negăm obiceiurile neconsemnate și autoritatea cea mare care rezidă din ele, atingem intenționat Evanghelia în elementele ei de căpetenie, sau înfățișăm ceea ce ni se descoperă în ea, ca vorbă goală”[9].

Bibliografie

  • Boboș, Gheorghe, Teoria generală a Statului şi Dreptului,  Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
  • Boroianu, Dr. D. G. Dreptul bisericesc,  II, Iaşi, 1899
  • Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în Teoria generală a Dreptului,  All, Bucureşti, 1993
  • Dicţionar Enciclopedic Român,  IV, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, pp. 590-593.
  • FLOCA, Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească,  I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990
  • DOGARU, D. C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000.
  • Krug, Kirchenrecht nach den Gründsätzen der Vernunft, Leipzig, 1826.
  • Milaș, Nicodem, Dreptul bisericesc oriental, trad. Vasile S. Radu, București, 1915
  • Speranția, Eugeniu, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946

[1] Articol preluat din teza mea de doctorat intitulată Sfânta Scriptură – fundament al legilor bisericești

[2] Can. 19 Trulan, apud. Ibidem p. 34.

[3] Can. 91 al Sf. Vasile cel Mare, apud. Ibidem.

[4] Apud. Ibidem.

[5] Canonul 21 al sin. Gangra, apud Ibidem. p. 36.

[6] Canonul 7, Sinodul I Ecumenic

[7] Canonul 18, Sinodul I Ecumenic; Canonul 2, 7 al Sinodului II Ecumenic.

[8] Canonul 7, Sinodul I Ecumenic

[9] Sint. At. Ivm 283, Apud. Ibidem

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *