Întruparea, premiză a răscumpărării și îndumnezeirii omului

Întruparea, premiză a răscumpărării și îndumnezeirii omului

Teolog Nicolae Manea

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este una dintre cele mai mari taine ale creştinătăţii. Despre aceasta Sfântul Apostol Pavel spune: „Cu adevărat mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în duhul, a fost văzut de îngeri, s-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălţat întru slavă” (I Timotei III,16). Sfinţii Părinţi au dat o mare importanţă faptului întrupării pe care l-au înţeles ca fiind nedespărţit de actul creaţiei şi al mântuirii. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că pentru Hristos a primit creaţia începutul existenţei ei. Tot Sfinții Părinți au arătat că Iisus a mântuit ceea ce şi-a asumat prin întruparea Sa, astfel încât, dacă Hristos n-a luat firea omenească în mod real şi deplin, atunci nici mântuirea noastră nu s-a înfăptuit. Aşadar, numai dacă Iisus Hristos este deofiinţă cu Tatăl şi deofiinţă cu noi este posibilă mântuirea noastră.[1]

Prin întruparea Sa, Cuvântul lui Dumnezeu Şi-a asumat în ipostasul Său firea omenească desăvârşită din Sfânta Fecioară, rămânând ceea ce a fost înainte de întrupare. Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut în sens propriu ipostas al trupului uman, devenind deofiinţă cu noi. Sfinţii Părinţi au pus un accent deosebit pe deofiinţimea Fiului cu Tatăl şi pe integritatea firii Sale omeneşti. El şi-a făcut al Său tot ceea ce era al nostru, curăţind în acelaşi timp firea noastră[2]. Naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Sfânta Fecioară, este începutul şi condiţia primă a ridicării omului din întunericul păcatului şi a înălţării lui în lumina lui Dumnezeu prin jertfă şi înviere.[3] În iconomia mântuirii, Fiului întrupat I-au fost date lucrarea de răscumpărare şi judecata viitoare. Părintele Stăniloae, pe linia gândirii patristice, explică faptul acesta și arătă că există o legătură atât între actul creaţiei şi întrupare, cât şi între întrupare şi mântuire. Dumnezeu-Cuvântul vine să mântuiască lumea deoarece prin El şi pentru El a fost creată (Ioan 1,3). El este centrul spre care converge întreaga creaţie: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel dintâi şi Cel de pe urmă, începutul şi sfârşitul.” (Apocalipsa XXII, 13).

Răscumpărarea avea în vedere omul întreg, trup şi suflet, partea lui văzută şi cea nevăzută, interiorul şi exteriorul omului. Dumnezeu crease omul în întregul lui şi tot aşa trebuia să-l şi re-creeze. „Fiul Iui Dumnezeu a vrut să cultive planta pe care a sădit-o Tatăl Său prin creaţie, adică omenescul. Căci aceasta este planta Lui.”[4]

El fiind pârga omenirii, prin trupul Său a adus întregii firi bunătăţile nepătimirii şi nestricăciunii. Dar aceasta presupune urmarea lui Hristos. „Căci precum am urmat nu numai prin moarte, ci şi prin toate pătimirile trupului, pe primul om, … în acelaşi mod socotesc că vom urma lui Hristos, Care ne-a mântuit şi sfinţit firea trupului în Sine”[5] – spune Sf. Chiril al Alexandriei, care vede scopul asumării trupului de către Fiul lui Dumnezeu în necesitatea de a osândi păcatul în trup. Acelaşi Sfânt Părinte consideră că „Dumnezeu-Cuvântul Şi-a alcătuit cortul mai adevărat, adică templul din Fecioară şi S-a pogorât în El”[6], iar cortul este firea omenească.

Părintele Stăniloae, preluând această imagine plastică, consideră că Fiul lui Dumnezeu S-a pogorât în cort ca să înalţe mai mult pe oameni spre Dumnezeu, slăbind, prin puterea curăţiei umanităţii Sale, patimile din oamenii ce se unesc cu El, sau umplându-i de lumina şi căldura cunoştinţei şi iubirii lui Dumnezeu, ca să lumineze şi să lucreze cu ei în slujba lui Dumnezeu.[7] Astfel, trupul este mijlocul văzut şi palpabil de care se foloseşte Fiul lui Dumnezeu pentru a extinde asupra întregii naturi lucrarea mântuirii. Prin trupul Său, Hristos transmite puterea Lui curăţitoare şi luminătoare asupra întregii firi omeneşti, în baza recapitulării tuturor în El, „ca toate să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri şi cele de pe pământ” (Efeseni 1,10).

Îndumnezeirea firii umane nu se face prin schimbarea sau prefacerea acesteia. Fiul lui Dumnezeu prin întrupare nu și-a pierdut caracteristicile dumnezeirii, dar nu a schimbat nici însușirile firii omenești, ci a înnoit firea omenească, a înduhovnicit-o, ridicându-o la adevărata stare sau menire pentru care ea a fost creată la început de către Dumnezeu. Rămâne, așadar, ca fiecare credincios să-și însușească la nivel personal tot ceea ce a restaurat și îndumnezeit Hristos la nivelul firii umane.

[1] Pr. conf. Ion Bria, Iisus Hristos Dumnezeu adevărat și om adevărat, în Ortodoxia, XXV (1973), nr. 2, p.248.

[2] Ibidem, p. 249.

[3] Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Anastasia, București, 1993, p. 89.

[4] Idem, nota 433, PSB, VOL. 81, p. 206.

[5] Sf. Chiril Alexandrinul, Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, PSB, vol. 41, EIBMBOR, București, 2000, p. 890.

[6] Ibidem, p. 436.

[7] Idem, nota 80, PSB, vol. 41, p. 436.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *