Ieromonahul Macarie, înnoitorul muzicii bisericești românești

Ieromonahul Macarie, înnoitorul muzicii bisericești românești

Preot asist. univ. dr. Petre Ilie

Ucenicul protopsaltului Constantin al Țării Românești[1], aflat sub oblăduirea mitropolitului Dositei Filitti al Ungrovlahiei, cel care „a lăsat o bogată moștenire culturală” poporului român[2], mai târziu inovatorul ieromonah Macarie, s-a născut în jurul anului 1770 într-o familie de țărani din satul Perieți, pe Ialomița. Încă „din mica sa copilărie” a învățat muzica, fiind un maestru al sistemului vechi de notație, „sistima veche”[3].

Traducător și totodată compozitor, cu un renume de foarte bun muzician, Macarie s-a ridicat la nivelul la care „doritorii de învățătura meșteșugului Psaltichiei” au solicitat din partea mitropoliei permisiunea ca monahul să le fie dascăl. Dorința inițială a fost aceea de a-i înființa psaltului propria lui școală de muzică. Conjunctura creată în urma discuției referitoare la donațiile necesare pentru existența respectivei școli a făcut ca deschiderea acesteia să nu mai aibă loc[4].

Macarie se număra, în ciuda obstacolelor întâlnite, printre primii elevi ai școlii lui Petre Efesiu de la Sfântul Nicolae din Șelari, proaspăt inaugurată. Absolvenții instituției respective aveau să fie cunoscătorii muzicii bisericești scrisă după noul sistem de notație, „sistima nouă”. Ieromonahul își însușește cu sârguință acest alfabet, iar scopul său începe de acum să primească atenția cuvenită.[5] Devine, așadar, unul dintre cunoscătorii ambelor sisteme, cel vechi și cel nou, fiind unul dintre pilonii reprezentativi pe care s-a bazat tranziția dintre acestea.

Anul în care este înscăunat mitropolitul Dionisie Lupu, 1819, reprezintă începutul schimbărilor. Macarie este așezat la conducerea școlii de muzică, în limba română, înființată în mitropolie și este însărcinat cu administrarea și extinderea acesteia. Actualul mitropolit îl desemnează și îl încurajează pe smeritul monah să realizeze cât mai repede traduceri ale partiturilor grecești, desemnându-l ca ajutor pe Anton Pann.[6] Așadar, începe de acum, la nivel oficial, metamorfozarea muzicii bisericești.

Deci, Preasfinția sa știindu-mă pre mine smeritul între ieromonahi desăvârșitu întru amândoao sistimile, îndestulatu cu iscusința cea de mulți ani și cu dreaptă socoteală de a preface și a le aduce pre acestea în graiul patriei […] chiemându-mă mi-au poruncitu ca toate cărțile sistimii ceii noao să le prefac românește”.[7]

Entuziasmul cântăreților tineri cu privire la partiturile simplificate de noua metodă a condus la interpretarea în biserica românească a textelor exclusiv în limba greacă, după modelul elin. Poporul nu mai înțelegea mesajul, ci doar asculta frumusețea armoniei muzicale[8]. Se simte nevoia de o concretizare a idealurilor ieromonahului.

În contextul eșecului de a înființa o tipografie la București, Macarie se deplasează împreună cu manuscrisele sale la Viena. Aici reușește să tipărească primele trei cărți traduse în limba română. În înștiințarea din anul 1822 sunt anunțate de către ieromonah cărțile date spre tipar: „Cartea cea dintâi care am să tipăresc iaste Gramatica (Teoreticonul) […] a doua carte care se cheamă Anastasimatarul sau Octoihul, cuprinde în sine cele opt glasuri bisericești…, iar a treia carte, care se cheamă Irmologhion, adecă Catavasieriu […] îndată fără zăbavă sunt gata să puiu și a patra carte în tipar, care iaste Tomul al patrulea al Antologhionului…” Cea din urmă, împreună cu Tomul al doilea al Antologiei le va fi tipărit Macarie la București, în anul 1827.[9]

Mitropolitul Grigorie al IV-lea Dascălul pune bazele unei tipografii la Căldărușani, al cărei director a fost instalat, nimeni altul decât ieromonahul Macarie. Aici își va defășura o însemnată parte a activității sale. Tipărește cărți în tiraje tot mai mari, deși poporul era puțin receptiv la început. Acest lucru ni-l înfățișează pe Ieromonahul Macarie ca pe un reformator al muzicii bisericești. Lucrările sale au permis populației ortodoxe mai întâi din Țara Românească, iar mai apoi tuturor vorbitorilor de limbă română de pe suprafața României de astăzi să descifreze, să intoneze și să învețe muzica rugăciunilor cu mai multă ușurință. Transilvania a fost ostilă noutăților muzicale oferite de biserică, acolo desfacerea fiind îngreunată. Cauza acestei încetiniri a fost influența în acea regiune a maghiarilor catolici care se temeau deoarece „pierdeau din ce în ce mai mult teren”[10] în fața ortodoxiei.

Lucrarea lui Macarie nu era una de traducere propriu-zisă a partiturilor și textelor grecești, ci era o adevărată adaptare la necesitățile bisericii de atunci. Eficiența „românizării” muzicii bisericești reiese din numărul mare de imprimări, dar și din atitudinea celor ce aveau să beneficieze de cărțile recent ieșite din tiparul vienez. Astfel, la 2 iulie 1823 Macarie îi scrie lui Zamfir Pop, membru al casei Pop din Sibiu care a susținut deplasarea muzicianului la Viena, cerându-i aprobarea ca pentru prima pagină a celor cinci sute de volume pentru fiecare carte, să consemneze „titlul Basarabiei, cu numele monarhului și al arhiereului locului.” Așadar, după cum îi va confirma și spătarul Grigorie Grosul, psaltul din Iași, vânzarea și paradosirea (predarea) cărților, cel puțin în Moldova, era asigurată.[11] În timp, însă, receptivitatea națională nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor autorului și al susținătorilor acestuia. După moartea ieromonahului Macarie, care în toamna anului 1836 se afla „nemișcat și bolnav”[12], 1523 de cărți au fost date spre depozitare până în ziua în care vor putea ajunge pe mesele de studiu ale învățăceilor.

Tulburările politice din perioada pașoptistă s-au resimțit și în interiorul Bisericii Ortodoxe Române, reprezentând un factor ostil pentru întreaga instituție și implicit pentru școlile de cântăreți care au fost închise. Revoluționarii au pătruns inclusiv în spațiul unde zăceau cărțile lui Macarie, distrugând o foarte mare parte din acestea. Salvarea a venit abia în anul 1863 când domnitorul Alexandru Ioan Cuza a hotărât, prin ordonanța domnească numărul 272, ca „în toate mănăstirile și bisericile statului, cultul atotputernic să se serbeze numai în limba română”.[13]

În urma activității sale, sub îndrumarea directă a Ieromonahului Macarie, au fost tipărite patru cărți:

  1. „Theoreticonul sau privire cuprinzătoare a meșteșugului musichiei bisericești după așezământul sistimii ceii noao”
  2. „Anastasimatariu bisericeasc după așezământul sistimii ceii noao”
  3. „Irmologhion sau Catavasieriu musicescu”
  4. „Tomul al doilea al Antologhiei”, prima carte tipărită în țară.[14]

A cincea carte este tipărită în anul morții lui Macarie, 1836. „Prohodul Domnului”, prefațată de episcopul Chesarie al Buzăului, cunoaște o răspândire rapidă, semnificativă datorită măiestriei cu care a fost lucrată. Erudit cunoscător al cuvântului și nu doar al muzicii, Macarie s-a străduit să nu „rănească” nici melodia lăsată bisericii de către înaintași, dar nici să lezeze graiul românesc și slovele ce nu mereu se potriveau cu cele grecești. Așadar, așezarea textului pe portativ, „cu limbă curat bisericească” și cu o ritmare bine făcută, a ridicat standardele vremii atât de mult încât „toate încercările de mai târziu de refacere n-au reușit.”[15]

Manuscriesele rămase netipărite au avut parte de un traseu special, probabil acela pe care autorul și l-a dorit în ultimă instanță pentru opera sa. Au fost preluate, după trecerea în veșnicie a Ieromonahului Macarie, de către sora acestuia, maica Justina, stareța mănăstirii Viforâta de lângă Târgoviște și au fost dăruite episcopului Chesarie al Buzăului, susținătorul muzicianului încă din timpul studiilor. Ierodiaconul lui Chesarie, mai târziu mitropolitul Iosif Naniescu al Moldovei intră în posesia manuscriselor pe care le donează Academiei Române, ele fiind disponibile pentru studiu.[16]

Datorită eforturilor depuse pentru materializarea unor idealuri benefice legăturii dintre om și biserică, dar și pentru că nu a contenit, în pofida impedimentelor întâlnite, să își continue activitatea creatoare, putem spune că Ieromonahul Macarie este într-adevăr un înnoitor al muzicii bisericești și nu numai. A făcut dovada, prin întreaga sa operă, vastelor sale cunoștințe lingvistice, muzicale dar și teologice. Atitudinea sa, după cum menționam anterior, față de muzica bisericească veche, trecerea acesteia într-un nou sistem, fără a-i știrbi însă melodia, împreună cu grija purtată gramaticii limbii române, pentru ca nici graiul autohton să nu aibă de suferit, ne prezintă un om de cultură capabil să sintetizeze atât de multe informații încât efectul trecerii majore în mijlocul căreia se aflau oamenii la începutul secolului al XIX-lea, să fie ameliorat, cel puțin din punct de vedere cultural.

[1]Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, Institutul de arte grafice CAROL GOBL, București, 1908, p. 29.

[2] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, Ed. Institului Biblic și de Misiune Al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 407.

[3] Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, …, p. 28-29

[4].Apud http://megaison.blogspot.ro/2013/06/macarie-ieromonahul-1750-1836.html

[5] Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, …, p. 30.

[6] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, …, p. 413.

[7] Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, …, p. 34.

[8] Ibidem, p. 26.

[9] Nicu Moldoveanu, Cântarea bisericească, în Biserica Ortodoxă Română, CVIII (1990), nr. 1-2, p. 121.

[10] Ibidem, p. 122

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 121.

[13] Ibidem, p.123.

[14] Nicolae M. Popescu, Viața și Activitatea Dascălului de Cântări Macarie Ieromonahul, …, p. 45-54.

[15] Ibidem, p. 58.

[16] Nicu Moldoveanu, Cântarea bisericească, …, p. 119-120.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *