Glasul documentelor în apărarea studentului Sandu Tudor

Glasul documentelor în apărarea studentului Sandu Tudor

Lect. univ. dr. Carmen Ciornea

Tumultoasa existență a lui Sandu Tudor a fost pusă sub lupă de mulți cercetători, mai ales după 1990, puține fiind personalitățile române interbelice care se pot prezenta într-o biografie atât de bogată. De altfel, o bună parte din semnatarii acestor studii l-au cunoscut nemijlocit, acesta fiind, cum bine se știe, fondatorul Rugului Aprins. Previzibil, personalitatea impunătoare și polivalentă a lui Sandu Tudor a stârnit și numeroase controverse, antume și postume, astfel că mulți dintre cei care au avut privilegiul de a-i fi contemporani au simțit nevoia să elucideze anumite aspecte ale devenirii sale pământești. Cu toate acestea, cronologia acestuia păstrează încă multe lucruri neclare ceea ce a generat, în unele cazuri, aprecieri eronate, mai ales legate de dimensiunea bărbatului care a eșuat de trei ori în încercarea sa de a-și clădi un cămin conjugal.

Asupra acestei teme vom lărgi discuția în acest articol. Menționăm că prin fericita colaborare cu o rudă a celei care a fost soția lui Alexandru Teodorescu (alias Sandu Tudor),  ne-au parvenit o serie de documente cu ajutorul cărora putem depăși o serie de neajunsuri pe această problemă. Aflăm astfel că anul 1925 a marcat schimbarea stării civile a lui Alexandru Teodorescu, acesta căsătorindu-se cu Virginia Gheorghiu. Născută în anul 1898, la Azuga, Virginia a crescut într-o familie numeroasă, tatăl, de profesie ceferist, susținând costurile de întreținere a nu mai puțin de 6 copii: trei fete și trei băieți.

Virginia Gheorghiu

Virginia a fost absolventă a Facultății de Filosofie și Litere din București, din anul 1930, fapt dovedit de Diploma de Licență[1].O privire mai atentă asupra acestei ultime informații e de natură, credem noi, să genereze importante indicii legate de Sandu Tudor, mai precis, asupra ambiguității statului său de absolvent al unei universității.

După cum se știe, la data de 2 iunie 1950 Sandu Tudor – care, între timp, îmbrăcase deja haina monahală și primise numele de Monahul Agaton – a fost arestat[2]. Câteva săptămâni mai târziu, mai precis la data de 11 iulie 1950, acesta a fost depus la Penitenciarul Jilava[3]. Menționăm că Parchetul Curții București eliberase mandatul de arestare pe numele lui Alexandru Teodorescu încă din 1948 (Sandu Tudor)[4]. Trebuie notat că pe 12 iulie 1950, dată la care s-a încheiat procesul-verbal al interogatoriului preliminar luat lui Sandu Tudor[5], la întrebarea standard (interogatoriul preliminar era structurat după un clasic formular tip, cu întrebări șablon și răspunsuri completate de mână în dreptul spațiilor lăsate libere) – Carte știi? – acesta răspunde : „Licențiat în Filozofie”[6]. Or, simpla coroborare a acestei informații cu faptul dovedit că soția sa, Virginia Teodorescu, începând cu 6 iunie 1930, era licențiată în Filozofie și Litere (document expus și în lucrarea „Chipul Rugului Aprins”[7]), respectiv, cu datele din numeroasele Note ale Siguranței și ale Securității, unde se menționează că „Teodorescu Alexandru este licențiat în Litere și Filozofie”[8] putem pune măcar un bemol la teoria conform căreia acesta nu și-ar fi finalizat studiile superioare.

Sigur că respectarea acestui tipar, al legăturii dintre soți prin prisma valorilor, scopurilor și activităților cultural-sociale comune funcționează bilateral. Cu alte cuvinte, focalizarea pe activitatea de asecerist a lui Sandu Tudor[9] probează și implicarea Virginei în mișcarea studențească, documentele de arhivă recuperând imaginea ei ca reprezentantă a A.C.F-ului (Asociația Creștină a Fetelor)[10].

Pregătirea intelectuală robustă a Virginei reiese și din simpla enumerare a funcțiilor deținute de aceasta (date certificate, în cazul de față, prin documentul întocmit de aceasta, mult mai târziu, cu scopul de a obține pensie)[11]. Astfel, a fost angajată la Institutul Național de Export (1930-1935), apoi a lucrat la Ministerul Economiei Naționale (1935-1938), la Ministerul Afacerilor Străine (1939-1942)  și, în fine, la Ministerul Industriei și Comerțului (1945-1946). În plin război, din septembrie 1943, Virginia Gheorghiu a fost detașată la Madrid și, ulterior, la ambasada noastră de la Roma.

După încheierea celui de Al Doilea Război Mondial, a luat decizia de a nu reveni în România. În această perioadă, Virginia Gheorghiu, care era în legătură cu mulți dintre intelectualii români ce aleseseră același drum al exilului (printre care amintim pe Theodor Cazaban, George Ciorănescu, Alexandru Ciorănescu, Iosif Constantin Drăgan ș.a.) a deținut diverse locuri de muncă. Conform documentelor fundației, publicate de istoricul Matei Cazacu[12], Virginia a devenit secretara lui George Ciorănescu la Fundația Regală Universitară Carol I. În acest fel, legătura acesteia cu  intelectualii exilați din România este validată și de bogata corespondență publicată de Matei Cazacu (inclusiv scrisorile secretarei). Misiunea pe care și-o asumaseră aceștia era de natură a salva valorile literare româneşti, infectate în ţară de opresiunea ideologică a comunismului[13].

Deși a intrat în exil cu conştiinţa unei „misiuni” în slujba libertăţii – așa cum o arată activitatea sa dar și corespondența purtată – treptat, Virginia conștientizează, probabil, că eforturile sale nu au avut nici ecoul, nici rezultatul pe care şi le imagina. Exilul de după Al Doilea Război Mondial  nu a avut sprijinul moral-politic al Franţei, nici al Marilor Puteri, legat de frământările pro-sovietice, comunist-socialiste. În aceste condiții, românii în exil au resimțit acut singurătatea, izolarea, realitate confirmată și de cărţile de memorii ale emigranților.

Cu toate acestea, conform mărturisirii sursei noastre, Virginia a luat cu mare dificultate decizia de a reveni în țară. Ezitarea reiese și din lunga perioadă de reflecție – timp în care s-au făcut diligențele și, previzibil, a fost chemată la ambasadă, în numeroase rânduri, pentru a se derula tratativele specifice. Doar după ce a primit toate asigurările că va reintra în posesia bunurilor sale și că nu va suferi nicio prejudiciere s-a reîntors în țară, în 1965.

La circa 6 luni de la repatrierea sa, perioadă în care a fost găzduită de familia surorii sale din București, și-a recuperat imobilul al cărui titlul de proprietate îl deținea – o garsonieră în capitală.

Fotografiile de epocă ale Virginei Gheorghiu demonstrează frumusețea, rafinamentul și distincția acesteia. Moștenirea materială pe care a păstrat-o, până la trecerea ei la cele veșnice, de la Sandu Tudor, ultimul ei soț, constă în câteva poezii (printre care „Stihul hun”, poem dedicat lui Ion Barbu) și în scrisoarea de despărțire. Personalitatea polivalentă, profunzimea, inteligența spirituală sunt evidențiate și de această selecție a „memoriilor”. De altfel, simpla legătură cu Sandu Tudor presupunea legătură cu mulți intelectuali români ai perioadei interbelice, care nu aveau cum să nu-și lase amprenta asupra sa.

Unde ne duc toate aceste indicii? La confirmarea profilului de autentic creștin a lui Sandu Tudor întărit și prin textul epistolei, în care semnatarul acestor rânduri probează capabilitatea de a-și scruta cu luciditate trăirile din această perspectivă, chiar și în aceste momente de tulburare, când despărțirea de cea care vreme de șase ani i-a fost alături devenise o realitate inconturnabilă.

Rândurile care compun această scrisoare dezvăluie un om sensibil, complex, dar care, mai presus de toate, își subordonează întreaga existență preceptelor creștin-ortodoxe[14].

Indiferent de motivele care au condus la despărțirea celor doi soți rămân următoarele fapte: fosta soție și familia acesteia i-au păstrat o vie amintire gânditorului, poetului, gazetarului și misticului Sandu Tudor cuantificată fie sub aspectul documentelor pe care le avem astăzi în față, fie sub chipul icoanei din muntele Athos care le străjuiește locuința (cadou de la acesta), fie prin  încercările Virginiei și ale marilor intelectuali români din exil de a salva creația poetică a Părintelui Daniil Sandu Tudor, socotind, credem noi, că ar fi o mare pierdere pentru românism dacă ele nu s-ar transmite generațiilor viitoare.

[1]A se vedea Carmen CIORNEA, Chipul Rugului Aprins, București, Ed. Eikon, 2015, p. 289.

[2]Vezi Mandatul de arestare nr. 2961/948 emis de Parchetul Curții București, Cabinetul I. Instrucție Criminali de Război. Motivația acuzării, pe care o regăsim în documentul sus-citat, era formulată în următorii termeni: „ (…) Teodorescu Alexandru, zis Sandu Tudor, de profesiune publicist, domiciliat în București, str. Cernica nr. 11, acuzat că a săvârșit crimă contra umanității, prin aceea că prin anunțul făcut și prin actele sale a provocat aplicarea unor tratamente neomenoase persoanelor supuse anchetei și cercetărilor pentru activitate comunistă” (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 1, f.  241).

[3]A se vedea Nota Direcției Securității Capitalei nr. 43/21494 din 11 iulie 1950 către Penitenciarul Jilava în care erau menționate următoarele: „Vă înaintăm odată cu prezenta pe numitul Teodorescu Alexandru, zis Sandu Tudor, călugăr, fost publicist, cu ultimul domiciliu în comuna Crasna, județul Gorj, ce este condamnat la muncă silnică pe viață, cu mandatul Parchetului Curții București, Nr. 2961 din 1948, pentru crime de război” (A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2, f. 160).

[4] A.C.N.S.A.S., fond Penal, Dosar nr. 013495, vol. 1, f. 241.

[5] Ibidem, f. 14.

[6] Ibidem, f. 14.

[7] Carmen CIORNEA, Chipul Rugului Aprins, București, Ed. Eikon, 2015, p. 280.

[8]A.C.N.S.A.S., fond Penal, dosar nr. 013495, vol. 2, f. 63, f. 65, f. 76, f. 90, f. 149  și f. 170 (facem  mențiunea că această ultimă filă este din dosarul de detenție din 1958, unde, la rubrica studii, se specifică doar: „Facultatea de Litere”).

[9]Pentru o discuție, pe larg, asupra temei a se vedea Carmen CIORNEA, Sandu Tudor și asociațiile studențești creștine din România interbelică, București, Ed. Eikon, 2017.

[10]Ibidem, pp. 325-328 .

[11]Vezi Carmen CIORNEA, Chipul Rugului Aprins, București, Ed. Eikon, 2015, p. 290.

[12]Matei CAZACU, George Ciorănescu și exilul românesc: documente din Arhiva Fundației Regale Universitare Carol I, Ed. Institutului Cultural Român, București, 2007.

[13]A se vedea valoroasa antologie literară românească în exil realizată de Mihai NICULESCU, Omul și pământul românesc în lumina literaturii noastre,  Ed. Fundația Regală Universitară Carol I, Paris, 1955 (cu o prefață de Basil Munteanu).

[14] Vezi Carmen CIORNEA, Chipul Rugului Aprins, București, Ed. Eikon, pp. 281-283; 285-288.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *