Frumusețea spirituală, revelație a caracterului iconic al omului creat de Dumnezeu

Frumusețea spirituală, revelație a caracterului iconic al omului creat de Dumnezeu

Pr. dr. George Daniel Petrov

Frumusețea divină reflectată în chipul lui Dumnezeu din om se manifestă în ființa umană atât în trup, cât și în suflet. Cu toate acestea, frumusețea ființei umane se manifestă în mod plenar numai în plan spiritual, prin ridicarea părții spirituale din om la nivelul trăirii în Dumnezeu. Practic acestă frumusețe spirituală este partea care luminează și dă strălucire părții alcătuite din materie, adică trupului. Dacă frumusețea trupului se supune legilor fizicii în care degradarea își spune cuvântul, frumusețea spirituală nu cunoaște o degradare, căci prin experierea permanentă a lui Dumnezeu, ea sporește și tinde către desăvârșire prin permanenta conlucrare cu harul divin necreat.

Superioritatea frumuseții spirituale față de cea a trupului constă tocmai în faptul că cea dintâi, aparținând sufletului nemuritor din om, are capacitatea de a evolua permanent. Sfântul Clement Alexandrinul susține această afirmație când spune: „Cea mai minunată frumusețe este frumusețea sufletească. Sufletul este frumos când este împodobit cu Duhul Sfânt, când are în el podoabele date de El”[1].

La plinirea vremii (Gal. 4, 4), când Logosul divin prin actul chenotic ia chip de om asemenea nouă în afară de păcat, are loc revelația deplină a frumuseții. Hristos, Dumnezeu adevărat și Om deplin, se arată pe Sine în centrul creației evidențiind prin prezența Sa sensul adevărat al existenței umane.

Pentru a ajunge la frumusețea spirituală este imperios necesară curățarea sufletului de tot ce înseamnă patimă. Numai un suflet neatârnat de păcate poate avea îndrăznirea de a căuta să se ridice pe sine la contemplarea frumuseții divine. Pentru ca acestă ridicare a sufletului omenesc să fie posibilă, în afară de eliberarea din robia păcatului, mai este necesară o permanentă conlucrare cu harul divin. Referitor la aceasta Sfântul Vasile cel Mare spune: „… ca să se nască în suflet și frumusețe dar și putere pentru săvârșirea celor ce trebuie făcute, omul are nevoie de harul dumnezeiesc… Frumos este orice suflet, privit în simetria puterilor sale proprii, dar frumusețea cea adevărată, adică firea cea dumnezeiască și fericită, se poate privi, se poate contempla numai de cel ce are curățirea minții. Cel ce-și țintește ochii la luminile și la harurile lui Dumnezeu primește ceva de la El: ca de la o culoare își colorează propriul lor chip cu o strălucire înfloritoare”[2].

Conlucrarea cu harul divin aduce omului strălucirea sufletească. În altă ordine de idei, Dumnezeu prin harul Său conlucrează cu omul și îl ajută să se ridice la starea în care frumosul uman capătă o lumină, o strălucire unică. Odată ce omul, în calitate de coroană a creației a ajuns la acestă stare, are putința de a vedea frumusețea lumii care a fost creată de Dumnezeu pentru el. Într-o astfel de stare, frumusețea umană reflectă frumusețea Divină cu care comunică, iar omul prin ridicarea sa spirituală, ridică odată cu sine întreaga creație. Într-o astfel de stare, omul vede și experiază frumusețea lui Dumnezeu reflectată în întreaga creație.

Există o formă diferită de înțelegere a frumuseții. Ea poate fi înțeleasă în mod parțial, limitat pe axa orizontală fără raportarea la Dumnezeu, și poate fi cunoscută în profunzime prin raportarea ei la frumusețea Divină. Scriitoarea Simone Weil afirmă: „frumusețea constituie aici jos unica finalitate, deoarece aici jos nu există scopuri. Toate acele lucruri pe care le luăm drept scopuri sunt mijloace”[3].

Este cât se poate de clar că, fără o raportare corectă a ideii de frumos la Dumnezeu, aceasta nu poate cunoaște un sens real, ci, poate, doar unul închipuit fără nici o valoare. Înțelegerea frumuseții în sensul ei pur spiritual începe pe pământ prin lucrarea eliberării de patimi, și ajunge să fie deplină în viața eternă. „Spiritualitatea tinde la transfigurarea nu numai a sufletului, ci și a trupului, transfigurare care începe în lumea de aici și se va desăvârși în lumea ce va să vină”[4].

Căutând frumusețea aici pe pământ, putem vedea o manifestare a ei în aceia care se nevoiesc pentru a ajunge la sfințenie. Sfântul cunoaște desăvârșirea frumuseții umane căci, frumusețea sa spirituală devine frumusețea sa duhovnicească. Această cunoaștere se realizează prin experierea de către sfânt a frumuseții dumnezeiești care descoperă permanent în el Chipul Creatorului. Prin aceasta, sfântul ajungând la starea de a fi chip al frumuseții Divine, ridică lumea la starea de frumusețe pe care o așteaptă. Așadar, „natura întreagă așteaptă gemând ca frumusețea ei să fie salvată de omul devenit sfânt”[5].

Sfântul, în lucrarea sa permanentă de înălțare către Dumnezeu, face din trupul său un vas ales în care se sălășluiește Duhul Sfânt, iar prin această împărtășire a umanului cu Duhul Frumuseții, rezultă frumusețea spirituală nepieritoare a sfântului. Acesta nu este un supraom, ci o creatură dihotomică rațională în care coboară Duhul Sfânt. Sfântul este modelul de om care prin nevoință ajunge la starea duhovnicească în care ia parte la frumusețea Divină, care se manifestă prin el, ca om, ca și coroană a creației. „Dumnezeu se arată oamenilor prin oameni, se revelează prin profeți care sunt oameni, strălucește în sfinți care sunt tot oameni”[6]. De aici rezultă că sfinții lui Dumnezeu evidențiază în ei lumina Chipului Creatorului tuturor, rămânând în același timp oameni.

Parafrazându-l pe Dostoievski care afirma că frumusețea va salva lumea, putem spune că această expresie fericită își găsește deplin împlinirea în Hristos, Cel prin care chipul cel căzut al omului este restaurat. Prin actul unirii ipostatice în care Fiul lui Dumnezeu se face om deplin afară de păcat, Însăși frumusețea se unește cu umanul și îl ridică pe acesta la starea în care să fie capabil de a primi frumusețea și de a fi conștient de ea.

Conștientizarea înălțării umanului aduce cu sine responsabilitatea față de creație. Altfel spus, omul ridicat prin nevoință la cunoașterea lui Dumnezeu, ajunge să vadă și să înțeleagă frumusețea Divină care se reflectă în întreaga creație. Datorită acestei experieri, omul devine conștient de obligația sa față de întreaga creație, care trebuie ridicată la întâlnirea cu Dumnezeu. De aceea Melchisedec, în calitate de prototip al sfințeniei umane, rămâne preot în veac, rămâne în dialog viu și permanent cu Dumnezeu în care mijlocește pentru creație. De aici rezultă că omul care ajunge să trăiască în iubirea lui Hristos, ajunge să-și depășească limitele ajungând astfel la iubirea adevărată față de cei de aproape și implicit de creație în ansamblul ei.

Ridicarea minții umane din „pământul celor morți” la „pământul celor vii”[7] aduce cu sine o trăire specială a sfântului care se ridică pe sine prin har până la vederea frumuseții Absolute, frumusețe ce se reflectă și în chipul său de lut.

Parafrazându-l pe Sfântul Isaac Sirul, care spunea că lumina slavei lui Dumnezeu este ascunsă în lucruri, putem afirma că rațiunea umană ridicată către cunoașterea și trăirea în Dumnezeu, este eliberată de orice egoism, de orice voință de putere, fiind practic absorbită de frumusețea și lumina divină. În actul revelațional de pe Tabor, Fiul lui Dumnezeu descoperă Sfinților Apostoli o parte din slava Sa, atât cât puteau ei primi. În acest act, pornind de la faptul că lumina divină cuprinde trupul și veșmintele Mântuitorului Hristos, se atestă aspectul că întreaga creație este atrasă către slava cerească, de aici rezultând că sfântul poate participa și se poate bucura de frumusețea cea mai înaltă prin participarea activă la viața în Hristos.

Concluzionând cele afirmate până aici putem spune că „frumusețea apare de fiecare dată când ceva din infinit pătrunde în finit”[8]. De aici rezultă că omul are în sine capacitatea de a ajunge la frumusețea spirituală care aduce concomitent și frumusețea materială, acestea împreună evidențiind chipul iconic al omului creat după Chipul lui Dumnezeu.

Bibliografie:

  1. Clement, Sfântul, Alexandrinul, Pedagogul, cartea a III – a, 64, București, Ed. IBMBOR, 1982.
  2. Weil, Simone, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, trad. introd. și note de Anca Manolescu, București, Ed. Humanitas, 2005.
  3. Popescu, Pr. Prof. Dr. Dumitru,Teologie și cultură, București, Ed. IBMBOR, 1993.
  4. Evdochimov, Paul, Femeia și mântuirea lumii, București, Ed. Christiana, 1995.
  5. Crainic, Nichifor, Transfigurarea românismului, în Orotdoxia, Nr. 2, București, Tipografia cărților bisericești, 1943.
  6. Clement, Oliver, Hristos, pământul celor vii, traducere din limba franceză de Olimpia Coroamă, București, Ed. Curtea Veche, 2010.
  7. Ghika, Monseniorul Vladimir, Ultimele mărturii, trad. în română de Doina Cornea, Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 1997.

[1] Sfântul Clement Alexandrinul, Pedagogul, cartea a III – a, 64, București, Ed. IBMBOR, 1982, p. 341.

[2] Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, Omilie la Psalmul 29, apud. Stelian Gomboș, Învățătura filocalică despre lume, în http://foaienationala .ro/nvtura-filocalic-despre-lume-partea-iia.html#_ftn16#_ftn16

[3] Simone Weil, Forme de iubire implicită a lui Dumnezeu, trad. introd. și note de Anca Manolescu, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 51.

[4] Pr. Prof. Dr. Dumitru Popescu,Teologie și cultură, București, Ed. IBMBOR, 1993, p. 28.

[5] Paul Evdochimov, Femeia și mântuirea lumii, București, Ed. Christiana, 1995, p. 41.

[6] Nichifor Crainic, Transfigurarea românismului, în Orotdoxia, Nr. 2, București, Tipografia cărților bisericești, 1943, p. 184.

[7] Oliver Clement, Hristos, pământul celor vii, traducere din limba franceză de Olimpia Coroamă, București, Ed. Curtea Veche, 2010

[8] Monseniorul Vladimir Ghika, Ultimele mărturii, trad. în română de Doina Cornea, Cluj – Napoca, Ed. Dacia, 1997, p. 34.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *