Evenimentul care a schimbat istoria lumii: Cruciada lui Heraclius (610-629)

Evenimentul care a schimbat istoria lumii: Cruciada lui Heraclius (610-629)

Pr. Dr. Mircea Cristian Pricop

Dintre toate încercările prin care a trecut lumea creștină în primul mileniu, războiul bizantino-persan (602-629) rămâne în memoria istoriei drept cel mai devastator. Profitând de moartea împăratului Mauricius sub sabia soldaților răsculați și de instaurarea la Constantinopol a regimului de teroare al centurionului Focas (602-610), Imperiul Persan invadează Orientul creștin și îl supune în întregime autorității șahului Chosroes II.

Pe data de 5 mai 614, oștile persane pătrund în Ierusalim, prin trădarea evreilor din oraș. Conduși de un personaj obscur, numit Neemia, evreii au înghesuit mii de prizonieri creștini, pe concetățenii lor considerați mai puțin valoroși de către generalul persan Shahrbaraz, în uriașul rezervor de apă Mamilla[1] ucigându-i pe toți, indiferent de vârstă[2]. Masacrarea, numai în Sfânta Cetate, a peste 60.000 de creștini de către invadatori și de către evreii din Ierusalim și luarea în robie a peste 35.000 va genera o undă de șoc în întreaga lume creștină.

  • Nu vă voi cruța decât dacă vă veți lepăda de Cel răstignit, despre Care spuneți că este Dumnezeu, și vă veți închina soarelui” (Chosroes II, împăratul perșilor)[3].

Distrugerea din temelii a Sfântului Mormânt și a tuturor lăcașurilor creștine din Țara Sfântă (cu excepția Bisericii Nașterii Domnului din Betleem), capturarea Sfintei Cruci și a multor relicve prețioase[4], luarea în captivitate a patriarhului Ierusalimului, au născut o fervoare atât de mare încât voluntari ex toto orbe christiana s-au pus sub conducerea viteazului împărat bizantin Heraclius (610-641).

  • Vedeți, fraților și copiilor, cum dușmanii lui Dumnezeu ne-au călcat țara, ne-au pustiit orașele, au ars lăcașele de cult, au umplut cu sângele uciderilor mesele cele pentru jertfele cele fără de sânge și au călcat cu plăceri pline de patimă bisericile care nu primesc patimile!” (Heraclius, împăratul Bizanțului)[5].

Fiu al exarhului bizantin al Africii, de origine armeană, Heraclius preia puterea Imperiului de Răsărit de la tiranul Focas într-un moment în care însăși marea cetate a lui Constantin era amenințată cu desființarea din partea persanilor, aliați cu slavo-avarii. În urma unei lungi și dificile campanii, în care ajutorul lui Dumnezeu a fost evident în despresurarea cetății de scaun, Heraclius va intra învingător în Ninive (627) impunând pacea cu persanii în 629. Printre termenii tratatului de pace, punctele cele  mai importante au fost înapoierea Sfintei Cruci și a tuturor relicvelor luate ca pradă de război și repatrierea robilor creștini, în frunte cu patriarhul Zaharia al Ierusalimului.

În luna martie a anului 630 un marș triumfal intra pe Poarta de Aur a Cetății Sfinte. Heraclius, acum în vârstă de 60 de ani, purtând veșmintele imperiale de ceremonie, cu coroana pe cap, călare pe roibul său credincios Dorkon („Cerbul”), înălța Cinstita Cruce în aplauzele poporului, fiind urmat de marii dregători, de generali și de oștenii în armuri de paradă. Numai că, la intrarea pe Poarta de Aur (Ușa Milostivirii, Poarta lui Mesia, Poarta Judecății de Apoi), un curent puternic de aer, iscat din senin, s-a opus înaintării spre Golgota. Dorkon, viteazul cal de război,  îl răsturnă pe basileu și începu să necheze înfricoșat. Împăratul fu ajutat să se ridice de membrii gărzii sale și porunci nervos să i se aducă un alt cal. Însă Zaharia, venerabilul patriarh al Ierusalimului care îndurase 15 ani de robie persană, îl mustră cu blândețe pe Heraclius, insistând asupra smereniei cu care ar fi trebuit să fie adusă Sfânta Cruce pe locul Răstignirii și al Învierii Celui ce purtase mantie însângerată în locul purpurei imperiale, coroană de spini în locul celei de basileu, trestie în locul sceptrului lumii și Care, desculț, urcase colina Calvarului Său și a mântuirii noastre. Credincios cuvântului de înțelepciune, Heraclius își descoperi creștetul, lepădă mantia purpurie și, desculț, asemeni datinii străvechi a pelerinilor, urcă în tăcere până pe locul Răstignirii, unde oferi, cu lacrimi în ochi prețiosul odor ierarhului.

  • Atunci când, în anul 622, împăratul Heraclius a reușit să pornească ofensiva împotriva dușmanilor, a închinat armata și pe sine însuși lui Dumnezeu, asumându-și poziția unui războinic creștin ce lupta cu puterile întunericului. Guillaume din Tyr, atunci când scria istoria cruciadelor, cinci secole mai târziu, a inclus și istoria războiului persan. Mai mult, o veche traducere franceză a cărții sale se numea Livre d’Eracle[6].

Prin recuperarea Sfintei Cruci, războiul și victoria repurtată în cele din urmă de creștini asupra perșilor au primit un ideal transcendent, a cărui atingere nu transfera în nici un fel sacralitate mijlocului de realizare. Războiul dus de Heraclius era unul de apărare, condus după principiile morale stabilite de Biserică, deci valid atât în ceea ce privește scopurile cât și condițiile deasfășurării. Dar, în același timp, reușita acestei prime cruciade bizantine aducea aminte prea mult de victoria lui Constantin cel Mare, obținută la Pons Milvius în urma punerii întregii armate constantiniene sub protecția Crucii lui Hristos. De aceea va inspira toate inițiativele ulterioare de apărare a Creștinismului, inclusiv pe cea a Primei Cruciade.

  • Crucea a decorat pentru prima dată scuturile şi steagurile de luptă ale armatei Sfântului Constantin cel Mare, în anul 312, în ajunul bătăliei de la Pons Milvius, în urma căreia tiranul Maxentius a fost înfrânt[7]. Împăratul însuși primise poruncă, în vedenie, să înscrie pe scuturile soldaţilor săi „semnul ceresc al lui Dumnezeu” (caeleste signum Dei)[8]. Îndată după obţinerea victoriei, intrând în Roma, Constantin refuză, spre surprinderea senatorilor, să jertfească lui Jupiter la Capitoliu şi mai mult, porunceşte ca în mâna statuii sale ridicate  în for, al cărei cap se mai păstrează şi astăzi, să se pună, „trofeul patimii mântuitoare[9],  semnul Sfintei Cruci.  Drept motivație  a deciziei sale : „Prin acest semn mântuitor, prin această veritabilă dovadă de curaj, am salvat oraşul vostru eliberându-l de jugul tiranului şi am restabilit iarăși senatul şi poporului roman în vechea lor mărire şi faimă, după ce le-am eliberat[10]. Crucea a fost recunoscută astfel drept simbol al speranţei creştine de libertate şi stindard al Bisericii triumfătoare asupra tuturor persecutorilor.

În ciuda faptului că, spre sfârșitul domniei, precum regele biblic Solomon, Heraclius a părăsit Ortodoxia în favoarea unei idei teologice compromise (monotelismul), încercând să o impună prin constrângere,  și că nu a putut apăra împărăția de noua primejdie abătută asupra ei (islamul), istoria a preferat să rețină din viața sa acele momente excepționale în urma cărora credința sinceră în Cel Răstignit și Înviat, jertfelnicia, eroismul și prevederea au prevalat în fața puterii, a infatuării și a cruzimii dușmanilor.

Heraclius va fi perceput în perioada medievală, atât în Răsărit cât și în Apus, ca eroul perfect, modelul de cavaler și de prinț creștin, din ale cărui fapte de vitejie se vor adăpa cu sârg toți luptătorii Crucii.

 

[1] Rezervorul Mamilla a fost supranumit atunci „Peștera Leului”. Potrivit tradiției, un leu a salvat de la masacrul iudaic pe câțiva creștini care se ascunseseră într-o văgăună din apropierea rezervorului. Ruinele bisericii construite mai târziu peste mormântul victimelor terorii persano-iudaice din anul 614 se află sub parcarea Mamilla Mall din Ierusalim. Recent arheologii evrei au efectuat cercetări în situl Rezervorului Mamilla, descoperind mii de schelete umane aparținând creștinilor omorâți în 614. Potrivit analizei antropologice, majoritatea covârșitoare a victimelor era reprezentată de femei și de copii. RONNY REICH, “God Knows Their Names”: Mass Christian grave revealed in Jerusalem, în Biblical Archaeology Review (BAR) vol. 22 No 2, March/April 1996, pp. 26-33, 60.

[2] SIMON SEBAG MONTEFIORE, Ierusalim-biografia unui oraș, Ed. Trei, București, 2012, trad. Luminița Gavrilă Cioroianu, Smaranda Nistor, Constantin Dumitru Palcus, pp. 172-173.

[3] Sfântul TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, Ed.Basilica, București, 2012, trad. Mihai Țipău, p. 300.

[4] Sfântul TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, p. 299.

[5] Sfântul TEOFAN MĂRTURISITORUL, Cronografia, p. 302.

[6] Steven RUNCIMAN, Istoria Cruciadelor, vol. I,  Ed. Nemira, București, 2014, trad. Ovidiu Cristea, Marian Coman, Maria Pakucs-Wilcocks, p. 27.

[7] Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982 , p.69.

[8] Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, p. 35.

[9] Ion BARNEA, Octavian ILIESCU, Constantin cel Mare, pp. 35-36.

[10] EUSEBIU DE CEZAREEA, Istoria bisericească, Ed. IBMBOR, București, 1987, trad. Pr. Prof. T. Bodogae, p. 353.

 

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *