Erezii vechi și noi: gnosticismul

Erezii vechi și noi: gnosticismul

Gabriel Mitroi

Biserica, întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos prin întruparea şi învierea Sa şi călăuzită de Duhul Sfânt, şi-a formulat învăţătura de credinţă în aşa fel încât să fie înţeleasă de credincioşi, dar să şi creeze premisele unui mod de viaţă desăvârşit, care să ofere bucuria de trăi în lume şi mântuirea sau dobândirea vieţii veşnice. Responsabilitatea de a primi învățătura de credință de la Hristos și de a o transmite neschimbată de la un veac la altul ține de credință, de ascultarea față de Dumnezeu, dar poate fi privită și sub forma unei consonanțe dogmatice: nu există diferențe de exprimare sau trăire a învățăturii de credință de la o generație la alta. Hristos este același ieri și azi, și va fi și în viitor. Dacă nu ne însușim corect învățătura de credință, prin ascultare față de Biserică, atunci nu o putem oglindi în felul nostru de a fi și nici nu o putem transmite corect mai departe. Înțelegerea corectă a dogmei depinde și de transmiterea ei corectă, obiectivă, plecând de la predecesori. Teologul are un dublu rol: este vocea trecutului adusă în prezent și anticiparea viitorului sub semnul Adevărului.

Gnosticismul poate fi considerat pe bună dreptate deschizător de drumuri în privinţa ereziei, al cărui ecou s-a proliferat până în zilele noastre în diferite forme, modelând minţi umane, curente religioase sau culturale. Sub umbrela gnosticismului, începând chiar din secolul I d. Hr, intră autori și curente care pleacă de la Simon Magul și Menandru, Cerint, Carpocrate, secta ofiților și a ebioniților, apoi Bardesan și Basilide, Valentin și adepții săi numiți valentinieni, Marcion, Mani și maniheismul, paulicienii, bogomilii și catarii. Toate acestea, deși au cosmologii diferite, opuneau învățăturii descoperite de Mântuitorul Hristos apostolilor Săi, și prin aceștia Bisericii, ideea mântuirii prin gnoză și pe Mântuitorul Hristos nu ca pe Dumnezeu și Om adevărat: „Trăsătura distinctivă ce marchează gnosticismul în toate școlile sale ca erezie religioasă, iar nu ca o simplă extravaganță filosofică, este prezența acestei idei a unei mântuiri sau răscumpărări a lumii, și recunoașterea, într-o formă pervertită, a persoanei și a lucrării lui Christos ca luând parte la această răscumpărare[1]. Multe din școlile gnostice îmbrățișează o viziune docetistă în ceea ce privește Persoana Iisus Hristos, și Îl opun într-un fel Tatălui sau Îl așează deasupra, prin faptul că rolul său de Mântuitor se referă la îndreptarea răului existent în lume (a cărui cauză este tot Tatăl Ceresc) sau a imperfecțiunii lumii create de Creator.

Una dintre cele mai mari provocări la adresa Bisericii şi învăţăturii ei a fost apariţia gândirii şi practicii de tip gnostic, care s-au manifestat încă din primii ani ai erei creştine şi continuă să influenţeze şi astăzi, mai ales după găsirea întâmplătoare a aşa-numitelor evanghelii gnostice în peştera de la Nag Hammadi, în anul 1945. Procesul propriu curentului gnostic este deconstrucţia; el nu vine cu o credinţă nouă, ci schimbă sensul pe care Biserica îl dă preceptelor evanghelice şi doctrinei creștine. Este un fenomen care încearcă să paraziteze adevărata credinţă. Pentru gnostici, lumea materială este o creaţie imperfectă, eronată a Dumnezeului celui Rău sau Demiurgul cum este numit, mântuirea este garantată doar de gnoză.

Chiar dacă nu îşi formulase încă, în scris, învăţătura de credinţă, Biserica a sancţionat prompt apariţia învăţăturilor greşite ale gnosticismului, mai mult decât alte erezii, mai ales că ideile formulate de adepţii gnosticismului atacau în mod direct adevărată credinţă – cea ortodoxă –, şi mai ales învăţătura centrală în creştinism – credinţa în Sfânta Treime, în divino-umanitatea lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Gândirea de tip gnostic a generat şi unele din marile erezii din perioada sinoadelor ecumenice (vezi ereziile hristologice), sancţionate in corpore de Sfinţii Părinţi.

Mircea Platon, într-un studiu intitulat Gândirea dezîntrupată şi tentaţia gnostică prezintă gnosticismul ca pe o tumoră care se întinde din ce în ce mai mult şi acaparează întreaga cultură iudeo-creştină: „Cât de toxic s-a dovedit a fi gnosticismul în istoria ulterioară a creştinismului încât Biserica l-a considerat inamicul său numărul unu? O abordare tipologică atrage atenţia asupra perenităţii pericolului gnostic. Aceeaşi tumoare din sânul Bisericii (Étienne Couvert), împotriva căreia aceasta a luptat de-a lungul veacurilor, se manifestă astăzi sub forme seculare şi spiritualiste dintre cele mai diverse. Îndrăznesc să afirm că tumora s-a generalizat, atingând gradul de metastază culturală. Doar o degnosticizare radicală ar mai  putea salva cultura iudeo-creştină de la moartea clinică spre care se îndreaptă inexorabil[2].

Chiar dacă nu își exprimă adeziunea la curentul gnostic, în zilele noastre unii oameni se fac colportorii crezului eronat al gnosticismului din antichitatea creștină, susținând ceea ce nu a fost respins de Biserică dintotdeauna. Dacă acceptăm aceste răstălmăciri sau negaţii la adresa credinţei în moartea şi învierea lui Iisus Hristos, atunci tot ceea ce considerăm despre mântuirea obiectivă sau subiectivă, despre suferinţa pe cruce a lui Hristos şi acceptarea ei ca şi cale a mântuirii, despre viaţa noastră ca urmare a vieţii şi poruncilor lui Iisus Hristos, îşi pierde sensul, devenind un fals, o minciună sau o simplă şi caducă învăţătură lumească. Or, noi ne construim identitatea personală şi echilibrul duhovnicesc pe aceste deziderate logosice, suntem hristofori încă de la botezul în numele Sfintei Treimi. În zilele noastre nu au fost readuse la viață aceste curente sau școli gnostice, ci învățăturile lor foarte otrăvitoare legate de lumea aceasta care este dominată de rău ca un accident al creației primordiale, dar și ideea greșită că Iisus Hristos nu este Dumnezeu, nu a murit și nu a înviat, sau că ar fi avut o viață banală.

Pentru filozofi sau pentru cercetătorii istoriei religiilor gnosticismul rămâne un fenomen fascinant, fără a fi încă epuizat ca origine sau manifestare, dar pentru învățătura și trăirea creștină autentică este doar un sincretism creator de confuzii și rătăciri.

[1] Henry L. Mansel, Ereziile gnostice din primele două veacuri, Ed. Herald, București, 2008, p. 13

[2] Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon, A Treia Forţă: România profundă, Ed. Logos, Bucureşti, 2008, pg. 96.

 

Foto: Sfântul Irineu de Lyon (c. 130-202) a fost episcop de Lugdunum, în prezent Lyon, Franța și cel mai mare apărător împotriva gnosticilor

Sursa foto: http://www.crestinortodox.ro/sfinti/sfantul-irineu-lyon-137172.html

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *