Duminica Întoarcerii Fiului risipitor

Duminica Întoarcerii Fiului risipitor

Preot Iulian Zisu

Parabola fiului risipitor este o lecţie de viaţă în care ne regăsim la un moment dat fiecare dintre noi, şi nădăjduim că lumea creştină a învăţat de-a lungul veacurilor ceea ce trebuie… Domnul nostru Iisus Hristos ne vorbeşte  despre un Tată care  avea doi fii, iar într-o bună zi fiul cel tânăr şi-a cerut partea lui de avuţie; ,,Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea”. Şi a plecat departe de casa părintească, unde şi-a cheltuit zestrea în destrăbălare, şi a început calvarul. Iar pentru a supravieţui s-a pripăşit porcar, dorindu-şi roşcovele din trocul necuvântătoarelor, dar nici pe acestea nu le avea. A venit şi sfânta zi în care s-a hotărât să se întoarcă Acasă, deoarece îşi amintea de bunăstarea părintească; ,,Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” Şi aşa a început să înveţe rugăciunea iertării. Tatăl îl aştepta şi zârindu-l din depărtare a alergat înaintea lui, l-a îmbrăţiţat şi l-a sărutat; ,,Tată, am greşit la cer şi înaintea ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”.

A dat poruncă să-l îmbrace cu haina cea nouă căci era zdrenţuit, să-i dea alte încălţări şi să-i pună inel în deget pentru ca toţi să-l recunoască, apoi a săvârşit Ospăţul cuvenit  al bucuriei; ,,Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat”. Dar fiul cel mare venind de la câmp a auzit petrecerea cu chiote, şi aflând de la o slugă cele ce se întâmplă s-a mâniat; ,,Fratele tău a venit, şi tatăl tău a înjunghiat viţelul cel îngrăşat, pentru că l-a primit sănătos”. În zadar a încercat Tatăl să-l înduplece, deoarece socotea că i se face o nedreptate; ,,Iată, atâţia ani îţi slujesc şi niciodată n-am călcat porunca ta. Şi mie niciodată nu mi-ai dat un ied, ca să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care ţi-a mâncat averea cu desfrânatele …” Un Tată de copii numai aceste  Cuvinte veşnice le-a avut la îndemână; ,, Fiule, tu totdeauna eşti cu mine şi toate ale mele ale tale sunt. Trebuia însă să ne veselim şi să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat.”

Bine că aparţinem Sfintei Treimi care ne poartă de grijă şi ne aşteaptă să ne întoarcem Acasă. Pocăinţa fiului risipitor a intrat în istoria sfântă, iar ecoul a trecut de mult peste timp şi spaţiu. Se poate numi parabola aşteptării şi dragostei părinteşti, din care învăţăm să nu mai păcătuim şi să ne îmbunătăţim. O plecare în asemenea condiţii aduce tristeţe, îngrijorare şi lacrimile despărţirii, aşa după cum întoarcerea produce bucuria întâlnirii. Lasă în urma lui amărăciune fără să-i pese de vorbe, sau că pierde totul. Băiete, nici nu ţi-ai închipuit că prin năzdrăvăniile tale ne-ai arătat lumea ,,întunericului”, în care nu se poate locui, fiindcă aruncă duhoare! În dedesubturile ei a coborât Hristos la Înviere, ca să-l ridice pe Adam şi pe toţi care aşteptau izbăvirea. Fiule, ai făcut din viaţa ta un iad! I se dă fără tăgadă partea de avere deşi nu muncise pentru ea, ca să se convingă că în ,, ţara îndepărtată “ nu-l mai poate ocroti dragostea părintească. Fiţi siguri, că de ar fi muncit  nu  mai arunca avuţia la sindrofii depravate!  Şapte vieţi de-ai avea şi tot este riscant să te aşezi în mirosul păcatelor! Cu libertatea în propriile mâini îşi bate joc de tot ce a primit.  Se săturase de bine şi nu-i mai place anturajul prietenilor şi a preferat  pe cei nelegiuiţi care se lepădaseră de Legea morală şi de Dumnezeu. Mai sunt şi azi de teapa lui  care strigă-n gura mare: la ce foloseşte atâta cuminţenie? Trăieşte clipa! Se aud destule vorbe îndrăzneţe pe acest subiect. E, s-a distrat şi o experienţă în plus nu strică la ,,CV”! Când au dat depravaţii, şarlatanii şi cheflii de un asemenea personaj au şi tăbărât pe el, locuitori răi. Cuminte dar răzvrătit şi acum destrăbălat. Şi plăcerile au capăt şi după aventură urmările sunt pregnante. Să ajungi la aşa degradare încât să-ţi pierzi Chipul şi asemănarea ? Când nu ştii să-ţi păstrezi darurile ţi se ,,încleştează” gura şi nu mai simţi mirosul cocinei. Dulce este păcatul precum gustul roşcovelor şi face prăpăd. ,,Prietenii” vazându-l  lihnit de foame, rânjind l-au părăsit şi caută un alt fraier.  Şi când povestea vieţii fiului risipitor ducea într-un epilog tragic şi-a adus aminte de Casa părintească. Chiar şi argaţii o duceau mai bine, iar el pierea; fiindcă mărginaşii năzuiau să-i smulgă şi sufletul. Timpul era pe sfârşite… Începuse să fie conştient de faptele sale, dar singur şi-a ales cui să slujească. S-a întristat şi Cerul de gafa şi plecarea lui. Abandonase Legea dumnezeiască întrecând orice măsură şi îi era ruşine. Socoteala era simplă, dacă nu se desprindea cât mai repede începea să uite icoana Tatălui şi nu şi-ar mai fi adus aminte nici măcar de bunătăţile pământeşti. Mustrarea de conştiinţă pricinuită de păcate răscolitoare şi un dor care urca până la Dumnezeu. O rugăciune şi o mărturisire! Ne-am aşteptat ca să-l dezmoştenească şi să plece în căutarea lui, aşa cum o facem noi părinţii, în timp ceTatăl nostru îndelung rabdă, aşteaptă şi nu face pasul în ,,ţara” păcatelor, ştiind bine cine sunt ,,locuitorii”.  Cei care citesc  sau ascultă această Sf. Evanghelie de la Luca (XV,11-32), să înţeleagă că nu primim iertare fără căinţă şi mărturisanie. Tatăl îngrijorat când îl vede aleargă şi cade pe grumazul lui, sărutându-l. Se grăbeşte ca să nu-l piardă definitiv, pentru că ştia ce i s-a întâmplat. Milă părintească şi calitatea de fiu. Ce ţi-e şi cu mila asta! Evanghelia, creştinismul sunt cuprinse de milă şi iertare chiar dacă unii profită. Creştine, nu poţi rămâne moştenitor dacă nu respecţi statutul Casei părinteşti! (Biserica). Slavă Domnului, pentru îndelunga Sa milostivire şi răbdare! Tatălui Îi pasă pentru că i-a dat viaţă şi l-a îmbrăcat cu haina cea dintâi, fiindcă era zdrenţuit de păcat;,, Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ceTe îmbraci cu lumina ca şi cu o haină…(slujba Sf. Botez). A primit  noi încălţări…era desculţ şi rănit de spini; ,,Ca să umble în căile Tale”  (ungerea cu undelemn) – ,,Pecetea Darului Sf. Duh” ( Mirungerea), iar în deget i-a dat inel ca semn al demnităţi şi înfierii. Şi, când toţi se veseleau fratele apropiindu-se, şi văzând petrecerea se întristează. Este fiul cel mare, care de supărare nici nu vrea să participe la această Bucurie. Cuminte dar nemulţumit şi când găseşte momentul răbufneşte şi cere răsplată. Se socotea nedreptăţit deşi averea fusese împărţită, şi cere socoteală. Ce mare  greşeală faci dacă nu te bucuri laolaltă cu cei dragi şi rămâi ambiţios! Ce folos atâta supunere dacă în inima lui n-a mai încăput puţină dragoste! Nu a plecat de acasă, dar e cârcotaş şi risipeşte într-un ,,moment” averea dată. Deşi era furios şi s-a manifestat obraznic, Tatăl cu dragostea Lui i-a iertat şi împăcat pe amândoi, aducându-i la comuniune şi Cuminicare. Celor care nu le place creştinismul le amintim că este iubire şi Înviere. Până şi ateiştii vor un ,,tătuc”, ca să-i salveze când sunt părăsiţi  sau tradaţi de cei  care le-au făurit un manifest. Pedagogia iertării este o lecţie dumnezeiască care covârşeşte dreptatea divină. Era de aşteptat ca ,,acolo”,  într-o zi  vor duce lipsă şi o să sufere. Omul nu poate creşte la întuneric şi în ,,miros” toată viaţa, ci caută lumina şi Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu ajungă în hău. Când faci pasul spre Adevăr şi  libertate , Dumnezeu deja aleargă şi pune capăt rătăcirii. Era căzut şi trebuia să urce Acasă,  pentru Pâinea din care mâncau toţi care ÎI slujeau;,,Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi”(Ioan VI, 35). Hăituit îşi revine instantaneu când se gândeşte la Dumnezeu, şi cere iertare. Aceasta este valoarea Pocăinţei precum o arată şi rugăciunea din Sf.Taină a Mărturisirii. ,,Iată, de acum de toate acestea dator eşti să te păzeşti, de vreme ce te-ai botezat cu al doilea botez, după rânduiala Tainelor creştineşti. Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte ca să nu te mai întorci la greşealele pe care le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele nici un folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului”(Aghiasmatar).

Cu post şi rugăciune nu ne cuprinde foamea şi nu greşim Calea. Privim cu luare aminte la comportamentul amândurora, întrucât avem nădejdea că Dumnezeu ne iartă şi pe noi, atunci când Îl nesocotim. ,,Aproape este Domnul de cei umiliţi la inimă şi pe cei smeriţi cu duhul îi va mântui “( psalmul 33,17).

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *