Dreptul canonic din perspectivă științifică și modul expunerii lui

 Dreptul canonic din perspectivă științifică și modul expunerii lui[1]

 Pr.drd.Vasile Băltărețu

Știința dreptului canonic are datoria de a-l prezenta într-un mod armonios și clar, în așa fel încât să se poată distinge principiile fundamentale ce stau la baza lui și scopul acestuia. Expunerea sistematică a tuturor legilor dreptului canonic nu se poate realiza decât analizându-l în mod științific.

„Ca și Biserica, știința dreptului bisericesc are un caracter pozitiv, care exclude orice argumentare subiectivă, argumentare care, pe lângă neîncrederea pe care o inspiră, nici nu se potrivește acolo unde e vorba de expunerea unor norme bine hotărâte și stabilite”[2].

„În a doua jumătate a secolului XVIII, s-a încercat în Occident aplicarea metodei raționaliste la dreptul bisericesc, și a se expune dreptul acesta independent de prescripțiunile pozitive ale Bisericii, după legile rațiunii. Rațiunea omenească a fost făcută un fel de judecător peste instituțiile bisericești cu care se ocupă dreptul bisericesc”[3].

Acest drept canonic, de natură filozofică, nu a fost recunoscut de către canoniștii romano – catolici și de cei protestanți.

Scopul principal al dreptului canonic rezultă în mod firesc din știința sa și anume acela de a evidenția bazele alcătuirii sale de necontestat, a dezvoltării și evoluției sale, „stabilirea criteriului cu ajutorul logicii juridice și a legii istorice, pentru judecarea chestiunii, întrucât o instituție din organismul bisericesc poate suferi schimbările dictate de împrejurările locale, stabilirea unei temelii tari, pentru critica dreptului bisericesc particular și a chestiunii raportului dintre dreptul acesta și prescripțiile fundamentale ale vieții bisericești, precum și a felului de administrație corespunzător cu scopul Bisericii”[4].

La un asemenea scop poate ajunge știința dreptului canonic când se va defini pe sine în mod faptic ca și știință a dreptului bisericesc și când își va arăta totala independență pe de o parte față de științele teologice, iar pe de altă parte față de științele juridice.

Îndreptându-ne atenția către scopul general al Bisericii putem afirma că după baza sa este unitar și nedespărțit, dar după lucrarea exterioară are un caracter dublu. În prim plan este evidențiată atitudinea pe care omul este dator să o aibă în relația sa cu Dumnezeu ca membru deplin al Bisericii Sale, iar în plan secund se pune în lumină poziția pe care trebuie să o adopte omul în relație cu ceilalți membrii ai Unicei Biserici a lui Hristos.

Pentru prima situație, Biserica prin Evanghelie, deține numeroase mijloace de împăcare a omului cu Dumnezeu, pentru ca omul să poată dobândi mântuirea cea mult dorită, iar în situația secundă, Biserica se definește ca și comunitate de oameni, ce cunoaște o dezvoltare după niște legi clar determinate. Ultima situație menționată face chair obiectul științei dreptului canonic, pe când prima situație ține mai mult de științele teologiei.

Pentru ca știința dreptului canonic să se poată manifesta în deplinătatea lucrării sale, adică să fie capabilă să expună natura organismului bisericesc, păstrându-și în același timp caracterul de știință independentă, trebuie să trateze numai aceste raporturi de drept, excluzând total din cuprinsul ei orice nu definește aceste elemente. Amestecarea dreptului canonic în alte științe precum morala, duce în mod automat la o deficitară înțelegere a științei dreptului acnonic și implicit produce o lezare a naturii ei de știință specifică dreptului.

„Știința dreptului bisericesc, conform cu scopul menționat, trebuie să despartă instituțiile juridice de cle nejuridice din Biserică, și să se ocupe numai cu cele dintâi, lăsând pe cele din urmă pe seama celorlate științe. De aceea, știința dreptului bisericesc, când e vorba de instituțiile bisericești, atât cele care privesc credința, cât și cele privitoare la drept, trebuie să deosebească partea care ține de credință de cea juridică și să se ocupe numai cu cea din urmă, lăsând pe cea dintâi pe seama celorlalte științe. De pildă, prin botez, după învățătura creștină, omul scapă de păcatul strămoșesc și se împacă cu Dumnezeu. Pentru drept, această parte a botezului, e de importanță secundară. Dimpotrivă, botezul este important pentru drept, căci omul, prin el, capătă putința de a se bucura de dreptul bisericesc”[5].

În altă ordine de idei, dreptul canonic are obligația de a lua la cunoștință dacă cel care vine la botez îndeplinește toate prscripțiile legale pentru primirea acestei Sfinte Taine, dovedind prin această abordare a lucrurilor faptul că se face clar diferența de aplicare a științei dreptului canonic față de celelalte științe ale Bisericii.

Așadar privind știința dreptului canonic din această perspectivă mai putem adăuga faptul că acesta prin conținutul său specific poate fi integrat în secțiunea disciplinelor practice. „Când vorbim de ştiinţa dreptului canonic în spaţiul ortodox şi despre studierea sa, este important să se precizeze definiția dreptului canonic, obiectul și metoda sa de cercetare locul ocupat în sistemul general al ştiinţelor, precum şi relaţia cu alte ştiinţe şi diferenţierile existente. Obiectul de preocupare şi de studiu, precum şi metoda de cercetare sunt cu adevărat condiţii sine qua non pentru a vorbi de o ştiinţă. Astfel, prin ştiinţă (lat. scientia, -ae, doctrina, -ae, cognitio, -onis), în general, se înţelege acel ansamblu sistematic de cunoştinţe teoretice veridice despre cele două realităţi, obietivă şi subiectivă, format în cursul istoriei şi care se dezvoltă în timp pe baza practicii sociale”[6].

Practic, dreptul canonic cuprinde totalitatea legilor lăsate de Mântuitorul Hristos, formulate de organele competente ale Bisericii pentru buna conduită a întregii vieți bisericești. Privit din perspectivă juridico-teologică, dreptul, evidențiază totalitatea normelor de drept care stau la baza vieții sociale din Biserică, dar privit ca știință juridico-teologică, dreptul canonic tratează „cercetarea, studierea şi analizarea metodică şi cu expunerea sistematică, adică cu închegarea într-un sistem logic a rânduielilor, principiilor şi normelor de drept după care se conduce Biserica Ortodoxă”[7]. Obiectul dreptului canonic „vizând reglementarea raporturile dintre membrii Bisericii, precum şi dintre membri şi autoritate, fiind aşa-zisul drept intern . Însă, raporturile Bisericii cu cei din afară sau cu Statul, adică aşa-zisuldrept extern, nefiind reglementate în mod unilateral de către Biserică, ci prin înţelegere cu organismele din afară, nu pot face parte din Dreptul canonic al Bisericii”[8]

„În secolul al XIX-lea, în Ortodoxie, avându-se în vedere lipsa manualelor sistematice şi deci necunoaşterea legislaţiei canonice a Bisericii, precum şi importanţa instituţiei la care se referă Dreptul canonic, s-a simţit nevoia tot mai acut să se sistematizeze întreaga materie a Dreptului canonic, să fie prelucrată ştiinţific şi expusă în aşa fel încât să se cunoască pornirea dintr-un principiu fundamental şi direcţia spre un scop bine precizat, tocmai această expunere sistematică a Dreptului canonic formând ştiinţa lui”[9].

„Ştiinţa Dreptului Bisericii pentru a fi şi o ştiinţă de drept trebuie să delimiteze instituţiile juridice de cele nejuridice din Biserică. Însă, nu toţi canoniştii vremii erau de acord cu promovarea diferitelor sisteme, întrucât principiile Dreptului Bisericii sunt aplicabile în general, independent de voinţa persoanelor, fiind un drept public în Biserică: „deci nu poate fi vorba de o diviziune a dreptului bisericesc, după cum fac unii, fără temei, şi numai pentru plăcerea de a se zice că dau la lumină sisteme de tratare a dreptului bisericesc”[10].

„Prin urmare, o problemă mare a canoniştilor secolului al XIX-lea, care au iniţiat sistematizarea Dreptului canonic în Biserica Ortodoxă, a fost lipsa unei metode de studiu şi de cercetare ştiinţifică unanim acceptată. Aşa se poate explica folosirea masivă a bibliografiei occidentale, romano-catolică şi protestantă, faţă de care primii noştri canonişti, care au alcătuit manuale şi tratate sistematice, au avut un respect deosebit, într-o epocă în care în Orientul ortodox cunoaşterea legislaţiei canonice nu era la îndemâna oricui. De fapt, nu se poate vorbi de cercetare ştiiţifică, respectiv de o ştiinţă bine determinată în cadrul unui sistem mai larg de ştiinţe, dacă nu se bazează pe folosirea unei metodologii, adică a unui ansamblu de metode care să ajute studierea Dreptului canonic în complexitatea sa. Aşa cum precizează juriştii, metoda se referă la un complex de operaţii intelectuale care se folosesc în scopul atingerii obiectivelor privind cunoaşterea unui fenomen”[11].

„Din perspectiva cercetării juridice, principalele metode de cercetare sunt: metoda logică şi metoda istorică. Astfel, în timp, atât metoda logică s-a dezvoltat şi aplicat în cercetarea fenomenului juridic, impunându-se chiar logica juridică, cât şi metoda istorică, cea care studiază dreptul în perspectiva şi evoluţia sa istorică. O altă metodă importantă fiind cea a comparatismului, care vizează studierea comparativă a instituţiilor şi a diferitelor sisteme juridice. Tocmai această situaţie, a dificultăţii de a găsi o metodă în care să fie rânduită materia Dreptului canonic, a constituit o mare problemă care a dat naştere în timp la numerose discuţii privind promovarea diferitelor sisteme de drept, dar şi privind originalitatea lucrărilor din această perioadă a naşterii ştiinţei Dreptului canonic ortodox. Într-adevăr era dificil pentru că, pe de o parte trebuia să se respecte cerinţele ştiinţei în general, iar pe de altă parte trebuia să corespundă scopului ştiinţei Dreptului Bisericii în special. Pentru că nu exista un sistem bine precizat şi unanim acceptat, fiecare îşi rânduia materialul cum dorea, după propria concepţie şi după ştiinţa sa”[12].

De asemenea canonistul Boroianu Dimitrie în tratatul său sistematic intitulat „Dreptul bisericesc” afirmă: „În general se obişnuise a se studia această disciplină teologică într-un mod practic, adică se expuneau regulile după care să se conducă membrii Bisericii în activitatea lor, aşa după cum se reglementează prin măsurile luate de sinoade. În felul acesta Dreptul bisericesc apare steril şi nesusceptibil de progres”[13].

„Din cele menţionate se constată că Dreptul canonic al Bisericii se naşte dintr-o necesitate dată de organizarea independentă a Bisericii, care nu este condiţionată de diferitele împrejurări legate de loc şi timp. Privind forma dreptului, pe care o regăsim şi în Dreptul de stat”[14], în sec. XIX „se putea vorbi şi în Ortodoxie de cele două sensuri ale Dreptului canonic. În sensul său subiectiv, Dreptul canonic cuprinde drepturile membrilor săi, ca organism social, fie ca persoane fizice, fie ca persoane juridice, neputându-se susţine teza conform căreia Biserica este subiect al Dreptului, întrucât ea nu este nici persoană juridică în sensul filozofiei dreptului, nici corporaţie în care să fie uniţi indivizii într-un anumit scop”[15].

Cât privește modul expunerii dreptului canonic putem spune că există metode diferite de tratare, metode pe care le găsim în enciclopediile de drept. Aceste metode sunt: filozofică, istorică, istorico-dogmatică, empirică și istorico-filozofică. Trei dintre aceste metode și anume: empirică, istorică și filozofică, nu corespund scopului acestei științe.

Cea dintâi metodă aduce cu sine limitarea dreptului canonic numai la forma externă a dreptului, făcând prin aceasta o limitare prin faptul că nu se apleacă asupra originii și a pricipiului conducător al acestuia.

 Metoda istorică, deși la prima vedere poate fi considerată ca fiind bună, totuși pentru a se face utilă științei, este imperios necesară unirea ei cu alte metode. Rămânerea exclusivă în granițele acestei metode are drept consecință incapacitatea de a cuprinde partea internă a dreptului, rezultând de aici o privire a dreptului doar din perspectiva consecvenței istorice.

Metoda filozofică impiedică o cunoaștere reală a originii și a pașilor de evoluție a dreptului canonic, punând astfel în umbră importanța acestuia. Riscul folosirii unei astfel de metode este evident, dreptul canonic putând să cadă ușor în subiectivism.

A patra metodă, cea filozofico-istorică presupune o grijă deosebită în utilizare ei ca nu cumva aplecându-ne spre caracterul ei filozofic să se producă o lezare la nivelul dogmei dreptului canonic.

Ultima și cea mai sugură de altfel este metoda dogmatico-istorică. Ea corespunde scopului științei dreptului canonic. „Având în vedere caracterul practic al științei dreptului bisericesc, și, deoarece, nu ne mărginim la o biserică particulară, ci avem în vedere toate bisericile, care, pe lângă dreptul bisericesc general, care le servește drept bază, își au și pe al lor propriu, după învățătura pozitivă generală,privitoare la instituțiile care țin de dreptul bisericesc, care sunt în vigoare și azi în bisericile particulare, alături de dreptul general. Aceste norme speciale nu se referă la principiile cardinale ale dreptului, ci mai ales la partea administrativă a vieții bisericești și sunt egale între ele, așa încât, la orice chestiune, e nevoie să le cităm mai amănunțit”[16].

Bibliografie:

  • Boboș, Gheorghe, Teoria generală a Statului şi Dreptului,  Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973
  • Boroianu, Dr. D. G. Dreptul bisericesc,  II, Iaşi, 1899
  • Ceterchi Ioan, Craiovan Ion, Introducere în Teoria generală a Dreptului,  All, Bucureşti, 1993
  • Dicţionar Enciclopedic Român,  IV, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, pp. 590-593.
  • FLOCA, Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N., Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească,  I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990
  • DOGARU, D. C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000.
  • Krug, Kirchenrecht nach den Gründsätzen der Vernunft, Leipzig, 1826.
  • Milaș, Nicodem, Dreptul bisericesc oriental, trad. Vasile S. Radu, București, 1915
  • Speranția, Eugeniu, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946

[1] Articol preluat din teza mea de doctorat intitulată Sfânta Scriptură – fundament al legilor bisericești

[2] Nicodem Milaș, Dreptul bisericesc oriental, trad. Vasile S. Radu, București, 1915, p. 11.

[3] Krug, Kirchenrecht nach den Gründsätzen der Vernunft, Leipzig, 1826.

[4] Arhim. Ioan, Kurs, I, 9 – 11, apud. Nicodem Milaș, op. cit., p. 12.

[5] Nicodem Milaș, op. cit., p. 13.

[6] Gheorghe BOBOŞ, Teoria generală a Statului şi Dreptului, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, p. 7; ***Dicţionar Enciclopedic Român, vol. IV, Ed. Politică, Bucureşti, 1966, pp. 590-593.

[7] Arhid. Prof. Univ. Dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, vol. I, EIBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 55.

[8] Ibidem.

[9] Nicodem Milaș, op. cit., p. 55.

[10] Dr. D. G. Boroianu, Dreptul bisericesc, vol. II, Iaşi, 1899, p. 18.

[11] Ioan CETERCHI, Ion CRAIOVAN, Introducere în Teoria generală a Dreptului, Ed. All, Bucureşti, 1993, p. 28; Vezi şi I. DOGARU, D. C. DĂNIŞOR, Gh. DĂNIŞOR, Teoria generală a dreptului, Ed. Themis, Craiova, 2000.

[12] Nicodem Milaș, op. cit., p. 18.

[13] Dr. D. G. Boroianu, op cit., p. 16.

[14] Eugeniu SPERANŢIA, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cartea Românească, Cluj, 1946, p. 173.

[15] Nicodem Milaș, op. cit., pp. 6 – 7.

[16] Ibidem, p. 14.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *