Dimensiunea teandrică a Întrupării în învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul

Dimensiunea teandrică a Întrupării în învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul

Diacon drd. Adrian Șerban

Iubirea lui Dumnezeu faţă de omenirea căzută în păcat a rânduit întruparea Fiului Său, care se face om la plinirea vremii, spre mântuirea şi spre răscumpărarea noastră (Galateni 4, 5).

Îndreptarea omului începe, din dragostea lui Dumnezeu pentru el, prin întruparea Logosului Tatălui: „misterul întrupării Logosului conţine în sine puterea şi sensul tuturor tainelor şi simbolurilor Scripturii şi toată înţelegerea creaturilor vizibile şi inteligibile[1].

Dumnezeu desăvârşit, devine om desăvârşit, realizând prin aceasta cea mai mare dintre toate noutăţile, consideră Sf. Ioan Damaschin. Nu era posibil ca firea în ansamblul ei, şi mai ales firea omenească, să fie reînnoită, întărită şi instruită fără ca Dumnezeu să se fi întrupat. Întruparea Logosului a ţinut seama însă de slăbiciunile făpturilor realizând dreptatea în lupta contra răului: omul fiind acela care fusese biruit, el trebuia să triumfe asupra răului, asupra tiranului. Astfel Dumnezeu salva pe cel asemenea cu Cel asemenea.[2]

Din iubire faţă de oameni se întrupează Cuvântul lui Dumnezeu. Această dragoste a lui Dumnezeu stă la temelia planului mântuirii noastre şi, totodată, la aceea  a jertfei ispăşitoare pe care Hristos a suferit-o în locul nostru. Mijlocul ales pentru a-şi manifesta dragostea a fost acela că Hristos – Logosul a îmbrăcat trupul omenesc şi a împăcat pe Dumnezeu cu omul căzut. Ca reprezentant al întregii omeniri, Iisus Hristos ia asupra-Şi moartea noastră ce era plata păcatului (Romani 6, 23). Ca Dumnezeu redă cinstea lui Dumnezeu nesocotită de om. În El se petrec două lucruri deodată: moartea tuturor în trupul Lui şi distrugerea stricăciunii în virtutea Cuvântului şi harului învierii.[3]

Sf. Maxim Mărturisitorul ne confirmă:

Căci taina ascunsă dinainte de veacuri şi de generaţii a fost descoperită acum prin Întruparea adevărată şi desăvârşită a Fiului lui Dumnezeu, care a unit în Sine, după ipostas, în chip neîmpărţit şi neamestecat firea noastră şi pe noi înşine, prin sfântul Său trup luat din noi…Pentru ca omul să nu se îndepărteze de Dumnezeu, înstrăinându-se de El, Dumnezeu a trebuit să introducă un alt mod, cât mai minunat cu atât mai dumnezeiesc decât cel dintâi, cu cât ceea ce este deasupra firii e mai înalt decât ceea ce este după fire. Şi acest mod este taina cu „totul misterioasă a venirii lui Dumnezeu la oameni”.[4]

Mântuirea nu era posibilă decât printr-o unire a creaturii cu Dumnezeu, care aducea mântuirea firii create, dar şi îndumnezeirea omului, ca efect al conlucrării dintre natură şi har. Această ridicare a firii umane nu trebuia să fie doar declarativă şi ispăşitoare, ci trebuia să-l reintroducă pe om în relaţia de filiaţie cu Dumnezeu Tatăl, iar singurul care putea să ne confere acest sentiment şi această stare de filiaţie, era Fiul lui Dumnezeu, cu care unindu-ne devenim fii în Fiul.

Dumnezeu ne-a creat ca fii ai Săi, şi ne vrea înapoi tot ca fii, de aceea mântuirea nu putea surveni decât prin Fiul Său care să ne reintroducă în starea de filiaţie pierdută. Orice altfel de mântuire este ameninţată să fie iarăşi anulată de păcat şi de moarte.

Astfel spune Sf. Maxim Mărturisitorul:

Căci diavolul, purtând pururi luptă cu creatura, ca unul ce e şi el creatură, iar omul fiind la mijloc, ar fi fost pururi supus morţii, neavând pe cineva în care şi prin care unindu-se cu Dumnezeu să rămână liber de orice teamă. De adevărul arată că Logosul nu este dintre cele create, ci mai vârtos Creatorul lor. În această calitate a luat trupul omenesc, ca înnoindu-l pe acesta, să-l îndumnezeiască… Dar nu s-ar fi îndumnezeit omul unindu-se cu o creatură, adică dacă nu ar fi fost Dumnezeu cu adevărat[5].

Întruparea şi întreaga operă răscumpărătoare a lui Hristos este o lucrare teandrică, subliniată de sfinţii părinţi ai Bisericii de Răsărit, şi în special de Sf. Maxim Mărturisitorul. Acesta, subliniind integritatea firilor în Întrupare în opera Răscumpărării, afirmă că:

Făcându-se cu adevărat om prin asumarea firii omeneşti şi în baza unirii ipostatice înomenindu-şi lucrarea dumnezeiescă, prin convieţuirea concretizată cu cea omenească, Hristos a împlinit a împlinit iconomia cea pentru noi în mod teandric, adică lucrând deodată dumnezeieşte şi omeneşte, adică atât cele dumnezeieşti cât şi cele omeneşti, sau mai clar spus, manifestând deodată o vieţuire dumnezeiască şi omenească în acelaşi timp[6].

Opera de răscumpărare a lui Hristos este numită teandrică, nu pentru că este simplă, nici pentru că este un lucru compus, ci pentru că ea corespunde Dumnezeiescului întrupat în mod deplin. Şi iarăşi nu este una, cum cred unii pe motiv că nu s-ar putea înţelege astfel expresia, „o nouă lucrare teandrică”, a lui Dionisie Areopagitul, pentru că noutatea înseamnă calitate, nu câtime. Astfel, ar atrage în chip necesar şi o fire de felul acesta. Căci dacă raţiunea oricărei firi o constituie raţiunea lucrării ei fiinţiale, cel ce n-ar spune că aceasta este îndoită ar admite mituri cu centauri.[7]

În Întrupare, se pune baza unirii celor două firi, cu tot ceea ce au ele fiinţial, adică cu tot cu lucrarea lor naturală. Aceste lucrări naturale, se unesc într-o acţiune comună de răscumpărare a omului, lucrând precum una în virtutea unirii ipostatice, dar fiind două în realitate.

Această noutate a comuniunii între cele două energii este de o importanţă centrală pentru Sf. Maxim. El este preocupat de comuniunea activă a celor două energii, în opera de răscumpărare a omului. S-ar părea că „teandric” devine forma lui preferată de exprimare a reciprocităţii divino-umane în acţiune.

Astfel, scopul Întrupării este de a face posibilă comuniunea dintre energii, singura care poate săvârşi răscumpărarea şi îndumnezeirea omului, adică ţinta supremă a vieţii.

Pentru Sf. Maxim Mărturisitorul, această dimensiune teandrică este o afirmare a dualităţii firilor în comuniune reciprocă, în realizarea răscumpărării, ceea ce înseamnă că teandria, constituie forma cea mai desăvârşită de exprimare a Întrupării şi răscumpărării. De aceea, Sf. Maxim Mărturisitorul a afirmat că „Dumnezeu şi Cuvântul lui Dumnezeu voieşte să realizeze pururi şi cu fiecare din noi taina întrupării Sale[8]. Astfel, pentru Sf. Maxim, Întruparea este forma cea mai deplină de împlinire a scopului suprem al omului.

Prin urmare, logos-ul şi tropos-ul unirii noastre cu Dumnezeu sunt deasupra firii. Această expresie a Sf. Maxim este foarte interesantă, deoarece pare a indica un fel de logos supralogic al lui Dumnezeu, anticipând această unire supremă. Mulţi ar putea înţelege – prin analogie – că există un logos chiar şi pentru această taină, însă ce este acest logos, rămâne un lucru absolut incomprehensibil.[9]

Cu toate acestea, s-a descoperit credinţei că Hristos a săvârşit cu adevărat aceste medieri în numele omului, exclusiv în virtutea unirii Sale ipostatice, între firea creată şi cea necreată. „În numele omului” înseamnă aici că ea a fost săvârşită din punctul de vedere al omenităţii lui Hristos, prin înălţarea Sa (în stadiul final) ca om, pentru că, din punctul de vedere al dumnezeirii Sale, trebuie să se spună că ea a fost săvârşită indiferent de orice considerent temporal. Pe de altă parte, aceaste medieri sunt săvârşite ca o manifestare supremă a realităţii teandrice. Hristos S-a înfăţişat ca om înaintea tronului lui Dumnezeu atunci când El a îndeplinit tot ceea ce Dumnezeu ne poruncise; această autoînfăţişare este cea de-a cincea mediere.[10]

Înălţarea lui Hristos de-a dreapta Tatălui este temelia acestei medieri, însă ea nu poate fi manifestată într-o manieră exterioară, aşa cum se întâmplă cu celelalte medieri anterioare.

Unirea dintre Dumnezeu şi creaţie se arată prin har în iubire, o iubire extatică ce se îndreaptă mereu spre Dumnezeu şi participă în acelaşi timp mereu la iubirea lui Dumnezeu, care se îndreaptă continuu, în philanthropia, spre om şi creaţie. Unirea mistică este o unire a iubirii, punctul culminant al tuturor virtuţilor şi perfecţiunea întregii cunoaşteri.[11]

Prin această mediere în Hristos omul trebuie să pătrundă (printr-un proces de întrepătrundere, perichoresis, asemănător celui care are loc între cele două firi în Hristos) cu totul în Dumnezeu şi să devină tot ceea ce Dumnezeu poate fi, însă fără vreo asimilare ontologică. El trebuie să-L primească ca substitut al propriului său eu, fiind compensat numai de darul lui Dumnezeu, prin urcuşul său în Hristos. în acest fel, Dumnezeu şi omul se unesc fără amestecare, după modelul unirii ipostatice în Hristos, aşa cum afirmă tradiţia teologică de la Calcedon.[12]

Aceast lucru mai înseamnă însă că pentru Sf. Maxim dimensiunea teandrică nu încetează niciodată să fie pusă în aplicare. Ea acoperă întreaga existenţă umană şi întreaga creaţie. Prin întrupare cosmosul a devenit teandric, rămânând însă în întregime o lume creată, complet separată ontologic de realitatea incomprehensibilă a lui Dumnezeu.[13]

Astfel, Sf. Maxim rezumă lucrarea lui Hristos în perspectivă teandrică:

Şi în sfârşit, după toate acestea, ajunge la Dumnezeu însuşi, cu omenitatea Sa, înfăţişându-Se adică pentru noi, precum s-a scris, în faţa lui Dumnezeu şi Tatăl, ca om, El, Care nu poate să Se despartă niciodată în nici un mod de Dumnezeu. Astfel a împlinit ca om cu fapta şi cu adevărul, prin ascultarea neclătită, toate câte ca Dumnezeu le-a rânduit de mai înainte El însuşi să se facă, realizând tot sfatul lui Dumnezeu şi Tatăl în favoarea noastră, care am zădărnicit prin reaua întrebuinţare puterea ce ni s-a dat de la început, în chip natural, spre aceasta. Mai întâi ne-a unit pe noi înşine în Sine, prin înlăturarea deosebirii de bărbat şi femeie, şi, în loc de bărbaţi şi femei, în care se observă mai ales modul deosebirii, ne-a arătat numai oameni în sens propriu şi adevărat, modelaţi cu totul după El şi purtând nevătămat şi cu totul neîntinat chipul Lui, neatins în nici un mod de vreo trăsătură a stricăciunii; şi împreună cu noi şi pentru noi a îmbrăţişat prin cele de la mijloc, ca părţi ale Lui, toată creaţia şi a unit în jurul Lui între ele, în chip indisolubil, raiul şi lumea locuită, cerul şi pământul, cele sensibile şi cele inteligibile, ca unul ce avea simţire, suflet şi minte ca noi… a recapitulat toate în Sine. Prin aceasta a arătat că toată creaţia este una, ca un alt om, împlinindu-se prin convergenţa părţilor ei între ele şi ţinându-se toată în ea însăşi prin solidaritatea totalităţii ei ca aceeaşi substanţă sau ca raţiunea unică, simplă, indefinită şi nediferenţiată a creaţiei din nimic, în baza căreia toată creaţia poate primi una şi aceeaşi raţiune cu totul indistinctă, ca una ce are pe ”nu era” mai bătrân ca” este”.[14]

Iar în concluzie, Sf. Maxim rezumă hristologic întregul paragraf în modul următor:

Iar înţelegerea şi înţelepciunea lui Dumnezeu şi Tatăl este Iisus Hristos, Care susţine cu puterea înţelegerii Sale raţiunile generale ale lucrurilor şi cuprinde cu chibzuinţă Sa părţile acestora ca Făcător şi Proniator prin fire al tuturor şi adună în Sine într-una cele distanţate şi stinge războiul dintre făpturi şi le leagă pe toate într-o iubire paşnică şi într-o armonie indisolubilă, pe cele din ceruri şi pe cele de pe pământ, cum zice Apostolul (Col. 1, 20)[15].

[1] Sf. Maxim Mărturisitorul, ”Scrieri şi epistole hristologice şi duhovniceşti”, în col. „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 81,trad., introd. ţi note de pr. prof. dr. D.Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1990, p.83

[2] Sf. Ioan Damaschin, Despre credinţa ortodoxă, Ed. Parohiei Valea Plopului, Prahova, 2000, p. 22

[3] Magistr. Vasile I. Bria, ”Contribuţia Sfântului Atanasie la fixarea dogmei hristologice”, în rev. „Ortodoxia”, 1961, nr. 2, p. 210

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, ”Ambigua”, în „Părinți și Scriitori Bisericești”, vol. 82, trad. introd. şi note de pr. prof. dr. D. Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 41-42

[5] Ibidem , p. 50

[6] Sf. Maxim Mătrurisitorul, Ambigua, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. D. Stăniloae, vol. 82, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 14

[7] Ibidem, p. 18

[8] Ibidem, p. 102

[9] Lars Thunberg, Omul şi cosmosul în viziunea Sf. Maxim Mărturisitorul, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1999, p. 83.

[10] Ibidem.

[11] Drd. Kamal Farahat, ”Har și libertate în învățătura Sfântului Maxim Mărturisitorul”, în rev. “Studii Teologice”, XXXIX(1987), nr. 6, p. 105.

[12] Lars Thunberg, op. cit, p. 83.

[13] Idem, Antropologia teologică a Sf. Maxim Mărturisitorul, trad. de Anca Popescu, Edit. Sophia, București, 2005, p. 467.

[14] Sf. Maxim Mătrurisitorul, Ambigua, trad., introd. şi note de pr. prof. dr. D. Stăniloae, vol. 82, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1983, p. 265-266.

[15] Ibidem, p. 268.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *