Despre virtuțiile creștinului

Despre virtuțiile creștinului

Drd. Stanciu Marius-Salvadore

Credința în Dumnezeu, – diferită de cea existentă între oameni — , este o vedere duhovnicească dincolo de vederea simțurilor, o vedere cu ochii sufletului a celor nevăzute, cum spune Apostolul Pavel, ,,este adeverirea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evr 11, 1) Prin credință, omul îi este dată posibilitatea unei înțelegeri superioare a tainelor ce depășesc puterile minții sale; credința, – fiind o fereastră deschisă spre cer — , este deschizătoare de noi orizonturi… Prin ea omul ajunge ,,la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef 4, 13) și tot prin ea sufletul omului ajunge la Dumnezeu și Îl cunoaște pe Acesta: ,,Și noi am crezut și am cunoscut că Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (In 6, 69) Adevărata credință — și noi îi spunem cea adevărată — îl face pe om, asemeni lui Natanael, a spune: ,,Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești regele lui Israel” (In 1, 49). Însă oricât ar fi omul de înaintat în credința cea adevărată, aici pe pământ, ea este nedesăvârșită (…), ci numai în viața ce va să fie, viața cea veșnică, viața în Împărăție… va primi omul deplinătatea vederii celor nevăzute… 

Credința în Dumnezeu, ne-o spun Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți, se cere dublată de faptele cele bune, fapte ce ,,arată”,ca un indicator — , cât de mare și de profundă este credința fiecăruia dintre noi; a-l ajuta pe cel de lângă tine, pe aproapele, pe cel aflat în boală, suferință, în nevoi de tot felul, înseamnă a-L ajuta pe Hristos și a fi ,,urmaș” lucrării sale (…), a răspunde prin această atitudine la iubirea Lui pentru om cu iubirea ta pentru om, la nivelul tău (…), desigur; iar izvorând din credință, omului îi este dată așteptarea întru nădejde a celor viitoare,,învierea morților și viața veacului ce va să fie” (Crezul) — , cum întărește prin spusele sale Sfântul Apostol Petru: ,,… încingând mijloacele cugetului vostru, trezindu-vă, nădăjduiți desăvârșit în harul care vi se va da vouă, la arătarea lui Iisus Hristos” (I Ptr 1, 13).

Nădejdea este încrederea deplină dată în inima omului — prin harul Duhului Sfânt — în lucrarea mântuitoare a Hristosului, Fiul cel Unul-Născut al Tatălui și Fiu al Omului; ea este dor, năzuință, a celor promise de Hristos tuturor credincioșilor ce ascultând de Fiul fac voia Tatălui ceresc; făgăduința Fiului, a Hristosului Înomenit ,,la plinirea vremii” (Ga 4, 4), înseamnă viață veșnică în Împărăția Tatălui acolo unde ,,multe locașuri sunt…” (conf. In 14, 2), dar mai cu seamă înseamnă împreuna-lucrare a omului cu harul Cuvântului(v. In 3, 5), al Mielului,,venit să ridice păcatul lumii” (conf. In 1, 29) — , fără de care omului îi sunt închise cu desăvârșire porțile Împărăției…

Nădejdea înseamnă făgăduința iertării păcatelor prin pocăință sinceră și întoarcere la viață curată, după spusele: ,,… Eu nu voiesc moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, întoarceți-vă deci și trăiți !”(Iez 18, 32) așa încât, această tărie vine întru ajutorul dat pentru ca tot cel în așteptare se află (…) să nu deznădăjduiască așteptând harul Stăpânului, fie de va cere Acestuia cele spre iertarea păcatelor, fie de va cere cele ale acestei vieți trecătoare, fie de va cere cele ale celeilalte vieții, veșnice și nestricăcioase. Spune Mântuitorul: ,,Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău.. Aceasta este marea și întâia poruncă. Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Mt 22, 37-39), arâtând că deasupra credinței și nădejdii, stă iubirea — cea mai mare dintre virtuțiile creștine.

,,Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el.”(I In 4, 16) Iubirea creștină vine, — drept dar — , de la Dumnezeu (v. In 4, 7) conform spuselor Apostolului Neamurilor, Pavel: ,,Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile voastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă.” (Rom 5, 5) Ea activează și potențează credința omului și, sălășuind în sufletului omului de la facerea acestuia (…), arată de ce este cea mai mare din virtuțiile creștine, întrucât ea vine de la Dumnezeu, Care El însuși este ,,iubire.”(conf. In 4, 8)

Iubirea, — spre deosebire de celelalte două virtuții creștine — credința și nădejdea — care nu vor mai lucra în viața viitoare, ,,ce va să vie” (Crezul) — , iubirea însă va lucra în veșnicie ,,nepierând niciodată”(conf. I Cor 13, 8) fiindcă Cel Preaînalt ,,iubire” este…  Omul este chemat a iubi mai întăi pe Dumnezeu ,,cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot cugetul” (conf. Mt 22, 37) — întâia poruncă și pe ,,aproapele ca pe sine însuși” (conf. Mt 22, 39) — a doua poruncă.

Virtutea iubirii întărește pe om în a urma lui Hristos, a împlini și a păzi poruncile Evangheliei Sale, după cum Domnul grăiește: ,,Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește; iar cel care Mă iubește pe Mine, va fi iubit de Tatăl Meu și-l voi iubi și Eu și Mă voi arăta lui” (In 14, 21); și încă: ,,Ce covârșitoare este iubirea de oameni și dragostea lui Dumnezeu! Nu ne-a urât, nici nu ne-a îndepărtat și nici n-a ținut minte răul, ci ne-a răbdat îndelung, ne-a suportat. Miluindu-ne, a luat asupra Sa păcatele noastre (Is 53, 4-11). El și-a dat pe Fiul Său răscumpărare pentru noi (Mt 20, 28; Mc 10, 45; In 3, 16; Rm 8, 32; I Tim 2, 6), pe Cel Sfânt pentru cei nelegiuiți, pe Cel fără de răutate pentru cei răi, pe Cel drept pentru cei nedrepți (I Pt 3, 18), pe Cel nestricăcios pentru cei stricăcioși, pe Cel nemuritor pentru cei muritori. (…) Dumnezeu a iubit pe oameni (In 3, 16), pentru ei a creat lumea., lor le-a spus toate cele de pe pământ (Fac 1, 26-27), lor le-a dat grai, lor le-a dat minte, numai lor le-a îngăduit să privească sus spre cer; pe ei i-a plăsmuit după chipul Său (Fac 1, 26), la el a trimis pe Fiul Lui Cel Unul-Născut (In 3, 16), lor le-a făgăduit Împărăția cerurilor și o va da celor ce-L vor iubi pe El.”[1]

Iubirea ,,ține” creștin lângă creștin fiind semnul Legământului Nou, și tot prin ea sunt leagați, fințial, ucenicii Domnului: ,,Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții” (In 13, 35) Prin iubire, — fundamental — , omul dialoghează atât cu Dumnezeu — înțeles ca Treime de Persoane, Tatăl, Fiul și Sfântul Duh — , cât și cu aproapele său — prin intermediul sau urmând calea virtuțiilor creștine. Să fim cu luare-aminte: ,,Dumnezeu ne-a creat pentru săvârșirea binelui și dăinuire veșnică, în sfintele Sale învățături și Taine”[2] și încă la o ,,naștere din nou, din apă și din Duh” (v. In 3, 5), după cum ,,sufletul care s-a născut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie să crească până în măsura vârstei duhovnicești în Duhul, adăpat neîncetat cu sudoarea virtuții și cu dărnicia harului. Pentru că, precum firea trupului pruncului nou-născut nu rămâne în vârstă fragedă, ci hrănit cu mâncărurile de trebuință trupului, după legea firii, înaintează spre măsura ce-i este rânduită așa se cuvine și sufletului născut de curând. Împărtășirea de Duhul, nimicind boala intrată prin neascultare, reînoiește vechea frumusețe a firii.”[3]

 

 

[1]Scrierile Părinților Apostolici, Epistola către Diogneț, Cap. IX, 2, în colecția ,,Părinți și Scriitori Bisericești”, vol 1, trad. indice și note de Pr. Dumitru Fecioru, EIBMBOR, București, 1979, p. 416-417

[2]Arhimandrit Paulin Lecca, Ce este moartea ?, Ed. Oferta SRL, Lumea Credinței, București, 2009, p. 11

[3]Sfântul Grigorie de Nyssa, Despre rânduiala cea după Dumnezeu (a vieții) și despre nevoința cea adevărată, în colecția ,,Părinți și Scriitori Bisericești” vol 41, trad. și note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloaie; indice: Pr. Ioan Buga, EIBMBOR, București, 1982, p. 458

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *