Curentul identitar al Catedralelor Naționale din Europa Centrală și de Sud-Est în secolele XIX-XXI

Curentul identitar al Catedralelor Naționale din Europa Centrală și de Sud-Est în secolele XIX-XXI

Diacon drd. Florin-Dionisi Bătrânac

În secolul al XIX-lea modernismul Europei Occidentale a deschis o nouă pagină în istoria ţărilor Europei Centrale și de Sud-Est. Evenimentele trăite de Bisericile Ortodoxe în secolul XX, sunt strâns legate de istoria politică furtunoasă și foarte complexă prin care a trecut Europa în această perioadă și care a dus la numeroase schimbări de frontieră. Politica deci, a influențat în foarte mare măsură istoria Bisericilor Ortodoxe.

De-a lungul secolului XIX și-a făcut apariția fenomenul naționalist și apoi a rămas predominant, mai ales în Europa Centrală și de Sud-Est. Declanșarea ,,primăverii popoarelor” prin ascensiunea naționalismului a constituit o binecuvântare pentru Biserica Ortodoxă în aceste regiuni europene. Acest fenomen a accelerat dezmembrarea Imperiului Otoman care într-un final a permis înființarea statelor naționale și a Bisericilor naționale[1], organizate în patriarhii și mitropolii naționale autocefale, rămase însă în comuniune dogmatică, liturgică şi canonică[2]. Biserica Ortodoxă a ajuns, pe parcursul secolelor, să-și dezvolte o prezență considerabilă prin clădirea unei istorii proprii, a unei culturi și identități și nu în ultimă instanță a unui naționalism specific ei[3]. Alimentarea distincţiei religioase tradiţionale cu un conţinut naţional, a dus în acestă perioadă la apariția nevoii unor simboluri identitare religios-naționale materializate, mai devreme sau mai târziu, în catedrale naționale reprezentative fiecărui neam.

Catedrala „Buna Vestire” din Atena

Grecia și-a declarat independența politică odată cu începerea revoluției grecești în 1821, când sudul teritoriului este eliberat de sub dominația otomană și devine independentă și suverană în 1829, iar la nivel internațional este recunoscută în 1930 prin Tratatul de la Londra[4]. Lupta grecilor pentru independenţa politică urmată de autocefalia Bisericii din Grecia autoproclamată la 23 iulie / 4 august 1834[5], și recunoscută de către Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol în 1850[6], a servit ca importantă sursă de inspiraţie pentru toate poporele balcanice.

Imediat după eliberarea Greciei de sub stăpânirea otomană și numirea Atenei în 1834, capitală și centru administrativ al statului s-a simțit nevoia și a unui centru al Bisericii, prin construirea unei catedrale naționale închinată sărbătorii Bunei Vestiri a Maicii Domnului, care marchează şi ziua naţională a Greciei (25 martie este Ziua Independenţei, ziua în care a fost declanșat Războiul de eliberare națională din 1821). Piatra de temelie a acestei catedrale a fost pusă în prima zi de Crăciun pe 25 decembrie, după  Sfânta Liturghie, de către regele Otto și regina Amalia. Sărbătoarea Nașterii Domnului simbolizând parcă nașterea Bisericii naționale a Greciei reprezentată de această Catedrală a întregii națiuni, pentru zidirea căreia, muncitorii au folosit piatră din nu mai puțin de 72 de biserici dărâmate în perioada ocupației otomane. După o muncă depusă timp de două decenii, Catedrala Mitropolitană din Atena a fost terminată.  Slujba de sfințire a avut loc în  ziua de 21 mai 1862, în prezența membrilor Casei regale și a oficialităților grecești[7].

Catedrala „Sfântul Alexandru Nevski”  din Sofia

După modelul grecilor, poporul bulgar a început să-și revendice la rândul său drepturile politice și religioase[8]. Biserica Ortodoxă Bulgară a trecut prin momente foarte grele în cadrul unei lupte continue de emancipare politico-religioasă. În Imperiul Otoman, bulgarii erau identificaţi ca făcând parte din rum millet, nume dat comunităţii creştine care-i cuprindea pe toţi creştinii ortodocşi din Imperiul Otoman şi aflată sub jurisdicţia Patriarhiei Ecumenice de la Constantiopol.

La scurt timp după obținerea independenței de stat, în 1879, persoane oficiale ale Bulgariei precum primul ministru, Petko Karavelov, propune ridicarea unui monument în cinstea eroilor care s-au jertfit pe câmpul de luptă. Prințul Alexandru I de Battenberg al Bulgariei face apel la poporul bulgar pentru strângerea de fonduri necesare  ridicării unei catedrale în orașul Sofia, noua capitală a Bulgariei. Acest proiect a fost votat în prima Adunare Naţională din anul 1880 și s-a hotărât începerea colectării de fonduri pentru construirea edificiului. Pentru amplasamentul catedralei a fost ales cel mai înalt loc din Sofia, cu o altitudine de 552 metri.  Ziua de 19 februarie 1882, în care se împlineau 4 ani de la semnarea tratatului de la San Stefano, a fost aleasă pentru punerea pietrei de temelie. Construcția propriu-zisă  a edificiului a durat din anul 1904 până în 1912, iar cheltuielile au fost suportate atât de populație cât și din bugetul de stat. Din cauza Războaielor Balcanice și a Primului Război Mondial, sfințirea catedralei a fost realizată, abia în data de 24 august 1924.

Catedrala primește hramul „Sfântul Alexandru Nevski”, fiind construită în cinstea memoriei soldaţilor căzuţi în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878, în urma căruia Bulgaria a obţinut independenţa faţă de Imperiul Otoman[9]. Proclamarea patriarhatului cu ocazia Adunării Naționale Bisericești din 8-10 mai 1953[10], ridică Catedrala „Sfântul Alexandru Nevski” la rang de Catedrală patriarhală a Bisericii Ortodoxe Bulgare. Acest lăcaș de cult, este unul dintre cele mai monumentale clădiri din Balcani, şi a doua catedrală ca dimensiuni, după „Sfântul Sava“ din Belgrad, având o suprafaţă de 3.170 mp şi o capacitate de 5.000 de persoane. Pentru bulgari, catedrala reprezintă o comoară arhitecturală și un simbol al  libertății și independenței naţionale, fiind declarată monument cultural de importanţă naţională [11].

Catedrala „Sfântul Sava” din Belgrad

În vara anului 1878 la Congresul de la Berlin, Serbia și-a obținut independența de stat, în urma căreia a primit și recunoașterea autocefaliei bisericești. Persoana cea mai de seamă în această perioadă era mitropolitul Mihail Jovanovic (1859-1881; 1889-1898)[12]. Acesta a fost primul mitropolit, care a pus în practică ideea construirii unei catedrale reprezentative a poporului sârb, lucru imposibil de realizat până atunci sub autoritațile otomane. Mitropolitul Mihail a înființat și condus „Societatea pentru Construcția Catedralei Sfântul Sava pe Colina Vracear” în cadrul căreia s-a realizat construcția unei bisericuțe în anul 1895 și planul pentru ridicarea unei catedrale monumentale. În anul 1905, are loc primul concurs pentru construirea catedralei, însă  proiectele prezentate pentru marea catedrală, au fost respinse ca nefiind îndeajuns de bune, iar războaiele balcanice și Primul Război Mondial au sistat  preocupările de ridicare a catedralei.

În anul 1922 Patriarhia Ecumenică prin transmiterea unui tomos a recunoscut ridicarea Bisericii Sârbe la rang de Patriarhie[13]. În anul 1926, a fost ales proiectul arhitectului Aleksander Deroko, însă construcția a început mult mai târziu. Piatra de temelie fiind pusă, de patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, Gavriil al V-lea, (Gavriil Dozic-Medenica, fost mitropolit al Muntenegrului și al litoralului)[14], în anul 1939, pe data de 10 mai, ziua arderii Moaștelor Sfântului Sava de către turcii otomani. Singura etapă realizată a fost însă numai fundația catedralei, după bombardamentele germane din anul 1941, lucrările au încetat[15]. În anul 1958, patriarhul Gherman a solicitat reînceperea lucrărilor, dar acordul a fost dat abia în anul 1985[16], după foarte multe intervenții ale Patriarhiei Sârbe. Catedrala Sfântul Sava a fost construită de-a lungul a nu mai puțin de 65 de ani (între anii 1939-2004, cu întrerupere între anii 1941-1958).  Expresie a statorniciei poporului sârb și a credinței ortodoxe, Catedrala Sfântul Sava – Svetog Save, este un așezământ deosebit atât prin arhitectura sublimă în stil bizantin, cât și ca mărime, devansând până și cele mai impozante edificii precum „Sfânta Sofia” din Constantinopol sau Catedrala „Iisus Mântuitorul” din Moscova.[17].

Catedrala „Învierea Domnului ” din Tirana

Biserica Albaniei se declarase Autocefală încă din anul 1922, dar atunci nu a fost recunoscută decât de statul albanez. Recunoașterea canonică a Patriarhiei Ecumenice de Constantinopol a fost acordată abia în 1937[18]. La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial se instaurează în Albania regimul dictatorial a lui Enver Hodja (1944-1985), care la 22 octombrie 1967, s-a proclamat „primul și unicul stat ateu din lume”, interzicând practicarea oricărui fel de formă religioasă. În ianuarie 1991, patriarhia Ecumenică a luat inițiativa de a restabili Biserica Ortodoxă din Albania, alegându-l pe Anastasie Ianoulatos exarh al Albaniei, iar mai târziu la 24 iunie 1992, numindu-l arhiepiscop al Tiranei, Durresului și al întregii Albanii[19]. Acesta a dus o activitate amplă de reorganizare a Bisericii Ortodoxe din Albania[20].

Pe terenul unei vechi biserici construite în anul 1865, s-a început în anul 2004, ridicarea noii catedrale din Tirana, cu hramul „Înviera Domnului”, terminându-se de construit în anul 2011. Complexul eclesiastic al Catedralei din Tirana este unul cuprinzător, format din diferite clădiri și spații: catedrală, paraclis, clopotniță, sediul Sfântului Sinod și un Centru cultural. Acest ansamblu a fost inaugurat în ziua de 24 iunie 2012, la aniversarea a douazeci de ani de la întronizarea Arhiepiscopului Anastasie al Albaniei, însă sfințirea catedralei a avut loc  în data de 1 iunie 2014, în prezența unui sobor însemnat de episcopi și întâistătători ai Bisericilor Ortodoxe din întreaga lume[21]. Catedrala „Învierea Domnului” din Tirana,- Albania este considerată una dintre cele mai mari catedrale  din spațiul ortodox, făcând parte dintr-un  ansamblu eclesial generos.

Catedrala „Sfânta Treime” din Tbilisi

În anul 1918, Georgia și-a declarat independența politică, după ce, la 12 martie 1917, a fost proclamată restaurarea autocefaliei Bisericii Georgiei. Era vorba de o refacere a „continuității” autocefaliei, întreruptă în anul 1811 de țarul rus Alexandru I[22]. Biserica Rusă nu a recunoscut această autocefalie decât în 1943 iar Patriarhia Ecumenică abia în 1990. După căderea URSS-ului și declarația de independență a Georgiei din 9 martie 1991, Biserică Georgiană a putut aplica dorința de a construi o catedrală care să comemoreze 1500 de ani de autocefalie a Bisericii Ortodoxe din Georgia. Încă din anul 1989, Preafericirea Sa, Ilie al II-lea, Patriarhul-Catolicos al Întregii Georgii, lansa ideea unui proiect de catedrală naţională pusă sub ocrotirea Sfintei Treimi, care împreună cu autoritățile de la Tbilisi au organizat desfășurarea unui concurs internațional. După lungi tergiversări proiectul arhitectului Archil Mindiashvili a fost desemnat câștigător al acestui concurs. Situația dificilă la începutul anilor 90’, cauzată de războiul civil din Georgia (1991-1993), a întârziat punerea în practică a proiectului.

Abia pe data de 23 noiembrie 1995 a fost turnată fundația viitoarei  catedrale, care avea să devină simbolul „reînvierii naționale și spirituale a națiunii georgiene”. Pe data de 23 noiembrie 2004, de Sărbăroarea Sfântului Gheorghe[23], catedrala a fost sfințită de către patriarhul Georgiei, Ilia al II-lea, în prezența a numeroși reprezentați ai bisercii ortodoxe din întreaga lume[24], numeroși lideri politici și reprezentanți ai comunităților religioase din Georgia[25]. Catedrala Sfânta Treime din Tbilisi, cunoscută și sub numele de „Sameba”, este cea mai importantă catedrală a Bisercii Ortodoxe Georgiene din Tbilisi, și este a treia cea mai înaltă biserică ortodoxă din lume, conform Ziarului Lumina. Această catedrală îmbină stilul arhitectural tradițional georgian cu diverse influențe ale etapelor istorice, începând cu epoca bizantină.

Templul Providenței Divine din Varșovia

Dintre toate actele constituționale poloneze, cel mai important pentru poporul polonez este Constituția din 3 mai 1791, deoarece, această constituție marca existența primului stat independent polonez. Ziua de 3 mai este sărbătoarea Constituției în Polonia și considerată zi națională[26]. Această independență se dorea să fie materializată atât în instituțiile de stat, Sejmul, Dieta (puterea legislativă), cât și în instituțiile religioase. Poporul polonez este majoritar catolic supus prin statut Vaticanului, dar cu importante influențe naționale. Pentru a se marca independența națională în anul 1792 Sejmul a votat construirea unei catedrale catolice naționale și crearea unei structuri a Bisericii Ortodoxe din Polonia, independente de Moscova[27]. Singurul lucru realizabil însă a fost doar punerea pietrei de temelie a catedralei, deoarece, Polonia a fost invadată și până la 11 noiembrie 1918 nu mai putem vorbi de un stat Polonez independent. După acestă dată, în perioada interbelică a reapărut dorința de a începe construcția catedralei, însă cosecințele pactului Ribentropp-Molotov și izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, au făcut imposibil acest lucru. Odată cu instaurarea regimului comunist în 1945, conceperea unui astfel de proiect era irealizabil.

Căderea Zidului Berlinului oferă momentul favorabil primatului Poloniei, cardinalul Jozef Glemp, să reactiveze conceptul catedralei sub motto-ul libertății, ca semn de recunoștință pentru providența Divină. La aniversarea a 98 de ani de la independența de stat din 1918 și la 225 de ani de la prima republică poloneză când s-a pornit proiectul unei catedrale naționale, în ziua de vineri, 11 noiembrie 2016, autoritățile religioase și civile din Polonia, au inaugurat „Temlul Providenței Divine”, cea mai impunătoare și înaltă catedrală din Varșovia[28].

Catedrala ortodoxă „Sfânta Sofia” din Varșovia

Conceptul unui templu catolic în Varșovia a fost secondat de proiectul catedralei ortodoxe Sfânta Sofia – Înţelepciunea lui Dumnezeu, din capitala Poloniei. Conform unui comunicat publicat pe site-ul oficial[29] al Bisericii Ortodoxe a Poloniei, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, a prezidat ceremonia de sfinţire a pietrei de temelie a Catedralei Sfânta Sofia, din Varşovia, în data de 5 decembrie 2015. Punerea pietrei de temelie a marcat începutul construcţiei primei biserici ortodoxe din capitala Poloniei din ultimii peste 100 de ani. Terenul a fost alocat de către autorităţile din Varşovia pentru construirea catedralei ortodoxe și acoperă o suprafaţă de aproximativ 0,5 hectare şi se află în partea de sud a capitalei poloneze, pe malul stâng al Vistulei.

Această catedrală marchează centenarul independenței de stat a Poloniei. Preafericitul Părinte Sava a vorbit despre însemnătatea acestei catedrale, evidențiind că aceasta „reprezintă o recunoștinţă de rugăciune adusă predecesorilor, care și-au dat viaţa pe altarul slujirii lui Dumnezeu și al Patriei”.[30]

Catedrala Mântuirii Neamului din București

Odată cu obținerea independenței de stat și atingerea idealului național, în anul 1878, s-a născut și dorința unei catedrale naționale. Prima inițiativă a aparținut Regelui Carol I, în anul 1882, care, a înaintat Camerei Legislative un proiect de lege referitor la construirea unei Catedrale  în București, ca urmare firească a nevoii de spațiu, deoarece „nici una din cele peste o sută de biserici existente atunci în Capitală nu erau atât de încăpătoare încât să primească pe toţi cei care ar fi dorit să participe la Te Deum-urile oficiate cu prilejul sărbătorilor naţionale sau la alte momente solemne”[31].  În anul 1884 din bugetul statului a fost acordat un fond pentru construirea Catedralei, ce reprezenta 5% din bugetul țării. Tergiversările concursului de proiecte[32] cât și ale alegerii locului noii catedrale, au dus la folosirea fondului în alte scopuri și întrebuințări ale statului.

Începerea Primului Război Mondial, a dus la sistarea proiectului, însă evenimentele ce i-au urmat, Marea Unire din 1918 și ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rang de patriarhie în 1925, au repornit demersul construirii unei Catedrale la București. Însuși Regele Ferdinand vesteşte hotărârea de a ridica în Bucureşti o biserică monumentală în amintirea victoriei armatelor române în războiul de întregire[33].

De-a lungul timpului au fost dezbătute numeroase propuneri arhitecturale și s-a schimbat de mai multe ori locul de amplasare al catedralei. După lungi discuții și dezbateri s-a hotărât alegerea locului de la poalele Dealului Mitropoliei, pentru ridicarea catedralei patriarhale, însă și acest loc, deşi sfinţit în decurs de 70 de ani, de doi Patriarhi, Miron Cristea, în 1929, şi Teoctist, în 1999, şi binecuvântat de Papa Ioan Paul al II-lea, în mai 1999, a fost schimbat. Întârzierea aplicării acestui proiect național cunoaște mai multe cauze: Criza economică din perioada interbelică, începerea celui de-al Doilea Război Mondial, instaurarea regimului comunist în România și perioada grea a tranziției de după 1990. Acestor situații li s-au adăugat  și vechile controverse legate de amplasament, care au oprit  începerea lucrărilor efective, până în data de 29 noiembrie 2007 când a avut loc slujba de punere a pietrei de temelie şi a sfinţirii locului destinat construirii Catedralei patriarhale, de către Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, pe terenul atribuit în calea 13 Septembrie, sector 5, Bucureşti,  încheindu-se, astfel, mutarea catedralei prin diversele locuri ale Bucureștiului[34]. La acest eveniment important au participat membrii Sfântului Sinod în frunte cu Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, împreună cu cele mai înalte oficialități ale statului, dar şi un număr mare de credincioşi.

Patriarhia Română a lansat în ziua de 28 decembrie 2009 licitaţia pentru selectarea proiectului Catedralei Mântuirii Neamului. Lucrările de construcţie ale Catedralei Mântuirii Neamului au început la sfârşitul anului 2010 și conform declarațiilor purtătorului de cuvânt al Patriarhiei Române, Vasile Bănescu,  inaugurarea Catedralei Naționale va avea loc pe data de 30 noiembrie 2018, prin slujba de sfințire a lăcașului în prezența Patriarhului Ecumenic Bartolomeu I și a altor lideri ai Bisericilor Ortodoxe Autocefale.  Catedrala Mântuirii Neamului va avea două hramuri: Sfântul Apostol Andrei, creștinătorul poporului român și Înălțarea Domnului, Ziua Eroilor în cultul ortodox român. Acest edificiu va marca centenarul Marii Uniri Naționale ca un stindard al râvnei pentru libertate și unitate a neamului românesc și ca altar de rugăciune pentru cei ce s-au jertfit în luptă pentru atingerea acestui ideal.

În concluzie putem afirma că fiecare națiune a Europei a clădit, mai devreme sau mai târziu în istorie, o catedrală identitară, unde tradiția, arta și trăirea religioasă a fiecărui neam în parte, s-au contopit într-un simbol al unității, al libertății și independenței naționale și religioase. Din cauza istoriei vitrege a popoarelor aflate la intersecția  intereselor seculare ale Marilor Puteri Europene, și sub ocupația regimurilor politice totalitare ateiste, din secolul al XX-lea, edificarea unui astfel de proiect național a fost imposibil de conceput. Dorința popoarelor de făurire a unui simbol național-religios duce la nașterea unui curent identitar târziu al catedralelor naționale, care s-a manifestat pe parcursul ultimelor două secole cu precădere în perioada postcomunistă.

[1] Andreas Nanakis, în, Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX, în Christine Chaillot (coord.),”Biserica Ortodoxă din Europa de Est în secolul XX”, Editura Humanitas, București, 2011, p. 27.

[2] Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Pr. Prof. Milan Şesan, Pr. Prof. Teodor Bodogae, Istoria Bisericească Universală pentru Institutele Teologice, vol.II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 426.

[3] Vezi Şerban Liviu Pavelescu, Stat şi Biserică în reconstrucţia politică a societăţilor post comuniste din Balcani: Elemente pentru o sociologie politică a Ortodoxiei, (Teză de Doctorat),  Bucureşti, 2011, p. 28.

[4] Grigorios D. Papathomas, Istoria Bisericii din Grecia în secolul XX, în Christine Chaillot (coord.), op.cit., p. 59.

[5] Pr. dr. Claudiu Cotan, Biserica și Statul, Biserica Ortodoxă în secolul al XX-lea, Editura Vasiliana 98, Iași, 2009, p. 37.

[6] C. Chaillot (coord.), op.cit.  p. 19.

[7] Teodor Danalache, Catedrala Mitropolitană din Atena,  https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/catedrala-mitropolitana-atena-122637.html

[8] Teodor Sabev, Biserica Ortodoxă Bulgară în secolul XX, în C. Chaillot (coord.), op.cit.  p.106.

[9] Sfântul Alexandru Nevski (1220-1263), era ocrotitorul spiritual al împăratului Rusiei, Alexandru al II-lea Romanov, iar numele catedralei a fost ales drept recunoştinţă a bulgarilor pentru ajutorul acordat de ruşi în obţinerea independenţei. Pentru scurt timp, în Primul Război Mondial, perioada 1916-1920, când Bulgaria făcea parte din Puterile Centrale, iar Rusia din Antanta, catedrala a fost pusă sub ocrotirea Sfinţilor Chiril şi Metodie, luminătorii slavilor, după care s-a revenit la numele de „Alexandru Nevski“. Lăcaşul de cult sărbătoreşte două hramuri: 12 septembrie – Aducerea moaştelor Sfântului Alexandru Nevski şi 23 noiembrie – ziua de adormire a Sfântului Alexandru Nevski. Vezi Pr. Silviu Cluci, Catedrala „Sfântul Alexandru Nevski” din Sofia, https://doxologia.ro/viata-bisericii/locuri-de-pelerinaj/catedrala-sfantul-alexandru-nevski-din-sofia; vezi și Alexandru Briciu, Catedrala „Sfântul Alexandru Nevski“ din Sofia, http://ziarullumina.ro/catedrala-sfantul-alexandru-nevski-din-sofia-91338.html

[10] Pr. dr. Claudiu Cotan, op.cit. p. 150.

[11] Alexandru Briciu, op.cit.

[12] Predrag Puzovic, Rezumat al istoriei Bisericii Sârbe din fosta Iugoslavie în secolul XX, în C. Chaillot, (coord.), op.cit. p. 133.

[13] Ibidem, p. 137.

[14] Ibidem, pp. 140-141.

[15] Vezi Irina Stoica, Catedrala Sfântul Sava, în „Revista Magazin” 19 iulie 2012.

[16] Predrag Puzovic, op.cit., p. 149.

[17] Vezi Teodor Danalache, Catedrala Sfântul Sava din Belgrad, https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/catedrala-sfantul-sava-belgrad-67462.html

[18] Anastasios Ianoulatos, Câteva note despre istoria Bisericii Ortodoxe din Albania în secolul XX și resurecția ei  începând cu 1991, în C. Chaaillot, (Coord.) op.cit. p. 159.

[19] Ibidem, pp. 162-163.

[20] Ibidem, pp. 163-177.

[21] Vezi Iulian Predescu, Catedrala Invierea Domnului – Tirana, https://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/catedrala-invierea-domnului-tirana-145510.html

[22] Zaza Abașidze, Biserica Ortodoxă din Georgia în secolul XX, în C. Chaillot, op.cit. pp.459-464.

[23] Ziua de 23 noiembrie, după calendarul neîndreptat al Bisericii Ortodoxe, reprezintă sărbătoare naţională în Georgia, numită „Giorgoba“. Este vorba despre prima sărbătoare închinată Sfântului Mare Mucenic Gheorghe din cursul anului bisericesc, cea a aşezării sfintelor sale moaşte în Lida, pe care calendarul ortodox românesc o prăznuieşte la 3 noiembrie. Sfântul Gheorghe este ocrotitor spiritual al Georgiei, steagul său cu cruce roşie reprezentată pe o pânză albă fiind ales drapel naţional încă din secolul al V-lea. Vezi Alexandru Briciu, Istoria dăltuită în piatră a Iviriei ortodoxe  http://ziarullumina.ro/istoria-daltuita-in-piatra-a-iviriei-ortodoxe-93007.html

[24] Delegatul Bisericii Ortodoxe Române a fost IPS Andrei, actualul Mitropolit al Clujului, Maramureşului şi Sălajului, la acea vreme Arhiepiscopul Alba Iuliei.

[25] ttps://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/catedrala-sfanta-treime-tbilisi-125732.html

[26] Prof. univ. dr. Ştefan Deaconu, Constituţia Republicii Polone Prezentare generală, în Ştefan Deaconu (coord.) ”Codex constituțional. Constituțiile statelor membre ale Uniunii Europene”, Editură și Tipografie Monitorul Oficial, 2015, p. 298.

[27] Antoni Mironowicz, Biserica Ortodoxă din Polonia în secolul XX, în C. Chaillot (Coord.), op.cit., p. 274.

[28] Vezi ttps://www.agerpres.ro/externe/2016/11/11/cea-mai-mare-biserica-din-varsovia-asteptata-de-doua-secole-a-fost-inaugurata-vineri-21-05-02

[29] Vezi  http://www.orthodox.pl/komunikat-kancelarii-metropolity-2/

[30] Vezi  http://basilica.ro/varsovia-lucrarile-la-catedrala-sfanta-sofia-avanseaza/

[31] Vezi Nicolae, Șt. Noica, Catedrala Mântuirii Neamului, Istoria unui ideal, Editura Basilica, București, 2011, http://www.catedralaneamului.ro/index.php/istoric

[32] În 1891 se hotărăște  organizarea unui concurs internațional pentru proiectarea Catedralei Naționale. Acest lucru a reprezentat un eșec deoarece a pornit un protest al arhitecților români, care, doareau un concurs național.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *