Cruciada lui Nichifor II Fokas (963-969) și relansarea lumii creștine în veacul al X-lea

Cruciada lui Nichifor II Fokas (963-969) și relansarea lumii creștine în veacul al X-lea

Studiu de pr. dr. Mircea Cristian Pricop

Cruciada lui Nichifor II Fokas (963-969) și relansarea lumii creștine în veacul al X-lea. Paradigma oșteanului ascet. Tragicul destin al unui mare erou

La moartea prematură a împăratului Roman II (959-963), dinastia macedoneană se afla în pericol. Împărăteasa Teofano (Teophano), în vârstă de 22 de ani, tocmai îi născuse lui Roman II pe cel de-al patrulea copil, prințesa Ana, cu două zile mai înainte de moartea basileului, survenită la 15 martie 963.

Demnitarul cel mai influent al curții era Iosif Bringas, un eunuc imperial ajuns până la rangul de parakimomen (mare șambelan).  Acesta exercitase de facto controlul asupra tuturor afacerilor guvernării sub domnia lui Roman II, care, spre deosebire de inteligenta sa împărăteasă,  nu se arătase niciodată prea interesat de treburile statului. Bringas dorea să-și păstreze aceleași privilegii și sub domnia minorilor Vasile II și Constantin VIII, fiii defunctului împărat. Printr-un uriaș păienjeniș de mutări, prin destituiri ale indezirabililor, prin transferuri interesate înspre și dinspre capitală precum și prin numiri în funcție ale favoriților săi, atotputernicul politician își asigurase o poziție –credea el – de neclintit în aparatul de vârf al statului. Asupra micilor prinți și a mamei acestora eunucul  își închipuia că va reuși să impună o tutelă absolută, ceea ce l-ar fi dus și mai aproape de puterea imperială, însă acest lucru nu îi scăpase  Teofanei.

În același timp cu criza dinastică și cu intrigile din capitală, presiunea migratorilor asiatici se făcea resimțită pe frontiera de răsărit a împărăției bizantine. Turcii selgiucizi intraseră pe scena istoriei ca mercenari de temut ai califilor, însă, încetul cu încetul, preluaseră controlul imperiului islamic abbasid, provocând fără încetare vigilența garnizoanelor de pe granița capadociană a Bizanțului.

Singurul general capabil să-i țină la distanță pe vrăjmașii din Răsărit și totodată să impună respect la curtea de la Constantinopol era Nichifor Fokas (Nikefor Focas). Intrarea lui în arena politică nu a fost, după cum vom putea observa, o alegere determinată de vanitatea personală, ci mai degrabă opțiunea,  înălțătoare și tragică deopotrivă, a unui oștean călit de a se pune în slujba țării și a credinței sale.

Provenind dintr-o distinsă familie nobiliară de origine armeană din Capadocia, Nichifor Fokas, fiul viteazului general Bardas Fokas cel Bătrân, își construise cariera militară cu multă sârguință și pricepere.

  • Soldat admirabil, tactician îndemânatic, general incomparabil, știind să vorbească trupelor și să se facă urmat de ele oriunde voia să le ducă, Focas era idolul soldaților, ale căror oboseli și primejdii le împărțea. „Nu trăia decât pentru armată”, a zis cu dreptate despre el unul din biografii săi. Nu era mai puțin popular la Constantinopol. Când, la întoarcerea din expediția din Creta, apăruse în triumf în Hipodrom, el minunase orașul prin splendoarea strălucitului cortegiu, „în care toate bogățiile barbarilor păreau că se revarsă în circ, ca un fluviu imens care nu se oprește nicioadată”. Încărcat de atâtea onoruri, „pe care în vremurile vechi le primiseră generalii Romei”, extrem de bogat și întreținând pe domeniile sale din Asia o întreagă clientelă de vasali, devotați cu pasiune persoanei sale, el era iubit și admirat de toți; trecea drept singurul șef capabil să apere Imperiul împotriva sarasinilor. Roman al II-lea, pe patul de moarte, poruncise să fie menținut în postul său[1].

Vitejia și strategia sa impecabilă au fost răsplătite cu victorii răsunătoare. Recucerirea Cretei din mâinile emirilor corsari, după 150 de ani de stăpânire islamică, sfărâmarea oștilor turcești în Cilicia, asedierea Alepului stăpânit de emirii hamdanizi sunt doar câteva dintre isprăvile acestui personaj deosebit al istoriei bizantine[2], ajuns în anul 963 la rangul de domestic al scholelor (echivalent cu funcția de conducător al întregii armate imperiale)[3].

  • Ulterior, o armată bizantină comandată de același Nikefor Focas, a debarcat cu succes, a repurtat mai multe biruințe asupra armatei nedisciplinate a noului emir al Alepului, i-a răpit Anazarba și Marach (961-962) și i-a asediat capitala. Aceasta nu s-a predat decât după mai multe luni, în decembrie. Dar Focas a avut perseverența să-și petreacă iarna întreagă în țara dușmană (962). În același timp, un alt Focas, Leon, fratele lui Nikefor, alunga pe invadatorii arabi veniți din Cilicia, Nikefor, comandant al armatelor Asiei, generalisim al strategilor din Anatolia, ar fi inaugurat un nou ciclu de isrpăvi contra necredincioșilor, dacă nu ar fi survenit moartea împăratului[4].

Măiestria sa în arta războiului se împletea cu o viață austeră, înclinată spre severitate. Exigența față de propria persoană se reflecta și în relația cu semenii. Nichifor Fokas era de obicei  tăcut, cuvintele sale fiind măsurate cu multă atenție. În puținele sale momente de liniște putea fi observat rugându-se. Era preocupat, până la obsesie, de datoria față de Biserică și față de țară. Moartea timpurie a soției și a unicului copil îl apropiase mult de Dumnezeu. Jurase să nu se mai căsătorească, nu mai consuma carne și dormea direct pe pământ, având drept unic așternut o piele de panteră. Pe sub veșmintele ostășești sau nobiliare purta haina aspră a unchiului său călugăr, Sfântul Mihail Maleinul (prăznuit pe 12 iulie), față de care nutrea cea mai adâncă evlavie.

  • Ascet și războinic, aspru, sobru, sever, lacom de bani și desfăcut de lucrurile pământești, capabil de milă ca și de perfidie, Nichifor Focas, ca mulți oameni din vremea sa, reunea în sufletul său complex contrastele cele mai neașteptate și, mai ales, sub această aparență rece dormea o inimă adânc pasionată[5].

Prietenia pe care a legat-o cu un alt mare ascet, Sfântul Atanasie Atonitul (prăznuit pe 5 iulie), la care se spovedea cu regularitate, l-a determinat să susțină, prin bogate daruri, înălțarea de către acesta a Marii Lavre a Muntelui Athos.

  • Luase drept confesor pe Atanasie, fondatorul celei mai vechi mănăstiri de la muntele Athos și neputându-se lipsi de sfaturile lui, îl lua cu el până și în tabără. În tovărășia acestui om sfânt , era cuprins ca și el de nostalgia mănăstirii și se gândea foarte serios să părăsească lumea. Chiar pusese să i se clădească o chilie în mănăstirea pe care Atanasie o zidea pe Sfântul Munte[6].

Este de înțeles așadar de ce împărăteasa Teofano îl invocă pe Nichifor pentru a prelua tronul, în calitate de împărat asociat al fiilor săi. Dacă, referitor la  basilisă, apelul la generalul Fokas (în vârstă de 51 de ani) era izvorât din necesitatea imediată a propriei salvări, lucrurile sunt cu mult mai nuanțate în ceea ce îl privește pe vestitul cavaler[7].

Cel puțin două argumente puternice l-au determinat să acepte propunerea Teofanei. Mai întâi, invidia ministrului Bringas nu mai era un secret pentru nimeni. Ura acestuia a mers până acolo încât, în iunie 963, trimite strategului invitația să se prezinte la palat, pentru un pretext neînsemnat. Însă proprii oameni (poate chiar împărăteasa) îl avertizează pe Nichifor cu privire la intenția parakimomenului de a-l aresta și de a-l condamna la orbire. În loc să execute ordinul care i-ar fi adus pieirea, Nichifor alege să se refugieze în Marea Biserică Sfânta Sofia, cerând protecția patriarhului. Sfântul Cuvios Polieuct, patriarhul Constantinopolului (prăznuit pe 5 februarie), era un om curajos, care înțelegea ușor realitățile împărăției, astfel încât, cu o sinceritate de neînduplecat, convoacă Senatul țării și pledează în favoarea  nevinovăției lui Fokas, amenințând cu ridicarea populației în apărarea eroului național. În ciuda intrigilor lui Bringas, Senatul nu numai că îl exonerează pe Nichifor de acuzațiile false ci îi și permite să se retragă la cartierul său general de la Cezareea Capadociei.

În al doilea rând, propriul caracter al lui Nichifor era permanent orientat spre nostalgia pierderii timpurii a soției iubite și a copilului pe care nu reușise să-i salveze, astfel încât lacrimile unei tinere mame, cerându-i disperată protecția, cu copiii mici în brațe, se pare că l-au mișcat, prin dispunerea imaginii paralele a propriei drame, într-un anume fel, hotărâtor.

Conștient că Bringas nu va înghiți ușor umilința din Senat și că, oricum, viața sa era în mare pericol, Nichifor Fokas trecu peste propriile ezitări și acceptă să fie proclamat de către trupele sale ca împărat, în iulie 963. Predă comanda Orientului camaradului și nepotului său de soră, Ioan Tzimiskes.

  • Cârmuirea superioară a Asiei a lăsat-o tovarășului său de arme, un asiatic, armean, Ioan zis „cel Mic” Cemesgigh – poreclă pe care grecii trebuiau să o pronunțe Tzimiskes – și care era domesticos (comandant) al Orientului[8].

În mai puțin de o lună oștile sale se aflau la porțile Constantinopolului. De un asediu în adevăratul sens al cuvântului nu a fost nevoie. Poporul, având în frunte pe patriarhul Polieuct (956-970) și pe fostul parakimomen Vasile Lekapenul, fiu nelegitim al fostului basileu Roman I Lekapenul (920-944)[9], i-a înlăturat pe Bringas și pe acoliții săi, deschizând porțile cetății de scaun.  A fost rândul lui Iosif Bringas să se refugieze în Marea Biserică și să ceară azil. El va fi deposedat de averi și exilat la o mănăstire în apropiere de Nicomidia, unde va muri ca și monah, în anul 965.

  • Oricum ar fi, la 16 august 963 Nichifor Focas își făcu intrarea solemnă în Constantinopol. Călare, în mare costum imperial, el intră pe Poarta de Aur, primit de orașul întreg, salutat de aclamațiile populare ca salvatorul imperiului și al creștinătății. Statul cere pe Nichifor ca basileu, striga în calea sa mulțimea entuziastă. Palatul așteaptă pe Nichifor. Armata cere pe Nichifor. Lumea așteaptă pe Nichifor. Acestea sunt dorințele Palatului, ale armatei, ale Senatului, ale poporului. Doamne ascultă-ne! Viață lungă lui Nichifor![10]

Încoronarea lui Nichifor II Fokas, în calitate de împărat asociat al fiilor minori ai lui Roman II, a avut loc în însăși ziua intrării sale în Constantinopol, pe 16 august 963[11]. Deși urcarea sa pe tron fusese una cu o largă susținere populară, experiența sa de oștean îl determina pe Fokas să ia în calcul ceva mai mult, pentru consolidarea domniei, decât un apetit de moment al mulțimii, iar acest lucru nu putea fi altul decât legitimitatea pe care i-ar fi dat-o intrarea în casa imperială de Macedonia prin căsătoria cu văduva Teofano. Se pare că propunerea ar fi venit chiar de la împărăteasă. Căsătoria s-a oficiat pe 20 septembrie 963. Când s-a aflat despre aceasta, duhovnicul împăratului, Sfântul Atanasie Atonitul a venit la Constantinopol pentru a-și exprima îngrijorarea față de gestul lui Nichifor. El îi reproșă împăratului situația scandaloasă creată de el prin călcarea jurământului de castitate. Basileul încercă să-și împace prietenul jurându-i că nu a intenționat până în ultimul moment să devină împărat și că această căsătorie este doar mijlocul prin care el înțelege să-și întărească domnia, nicidecum un prilej de a-și încălca jurământul de castitate. Teofano va trăi alături de el ca o soră[12].

Dacă Sfântul Atanasie s-a întors mai îmbunat la Sfântul Munte, nu același lucru îl putem afirma despre Sfântul Polieuct, patriarhul Constantinopolului. Deși nutrea o oarecare simpatie față de Nichifor, patriarhul nu accepta asocierea dintre compromisul politic și legea lui Dumnezeu. Din punctul său de vedere căsătoria dintre Nichifor și Teofano era de neacceptat canonic pentru că ambii era văduvi, pentru că între cei doi exista o considerabilă diferență de vârstă și, nu în ultimul rând, pentru că între ei exista o înrudire spirituală anterioară căsătoriei (potrivit surselor sale, Nichifor ar fi fost naș de Botez al unuia dintre copiii Teofanei).

  • Patriarhul Polieuct, se știe, era un om virtuos, sever, fără îngăduință pentru slăbiciunile lumești, de care era complet desfăcut, îngriindu-se numai de prescripțiile și de interesele Bisericii ale căror păzitor era și punând în apărarea lor un curaj neîmblânzit, o îndărătnicie neînduplecată și o sinceritate de temut[13].

Cu demnitate, bătrânul ierarh îi opri pe împărat și pe împărăteasă de la Sfânta Împărtășanie punându-i în vedere lui Nichifor să aleagă între despărțirea de Teofano și afurisire. După o ezitare de moment basileul a refuzat să se despartă, fapt care a determinat izbucnirea unui conflict între Biserică și Stat. Împărăteasa îi va purta de atunci o ură acerbă lui Polieuct, încercând prin toate mijloacele să-l discrediteze.

Spre deosebire de Teofano, care își extrăgea puterea din dușmănie și intrigi, Nichifor, un om profund religios, experimenta  la fel de profund întreaga dramă a excluderii sale din comunitatea celor mântuiți. Basileul susținu din nou cu toată fermitatea că angajamentul său față de împărăteasă era unul strict părintesc. Căuta din răsputeri o soluție care să includă atât reabilitarea sa cât și menținerea căsătoriei strategice cu împărăteasa macedoneană. Însă intransigența lui Polieuct nu putea fi adormită prin mită sau prin amenințare. Varianta de împăcare cu Biserica la care a recurs Nichifor (poate la sugestia dezinvoltei Teofano) a fost cea a subterfugiilor juridice. În cele din urmă,  pentru binele superior al stabilității țării, presat de către toți, patriarhul acceptă, fără tragere de inimă,  mariajul imperial, pe baza mărturiei sub jurământ a unor clerici și laici potrivit căreia nașul de Botez al copilului Teofanei nu fusese Nichifor, ci tatăl acestuia, Bardas Fokas cel Bătrân. Rezervele sale cu privire la această nenorocită căsătorie se vor dovedi, mai târziu, în mod tragic, fondate.

  • Văzându-și asigurată postura socială la umbra reputației lui Nichifor II, împărăteasa se plictisi repede de rolul de „fiică” a acestuia. Ea se aventură într-o haotică relație amoroasă cu însuși nepotul basileului. Ioan Tzimiskes, descendent pe cale paternă al familiei de generali armeni Kourkouas iar prin mamă (sora lui Nichifor) din cea a aristocraților Fokas, era un iscusit oștean iar prin farmecul său personal precum și prin atitudinea îndrăzneață, nesupusă, captivă cu ușurință atenția basilisei. Implicarea lui Tzimiskes într-un act de trădare față de stăpânul și unchiul său poate fi pusă pe seama dorinței aprinse de răzbunare. Generalul se credea nedreptățit pentru că împăratul îl depusese din funcția de mare domestic al Orientului și îl invitase să rămână în calitate de particular pe domeniile sale de la Calcedon, din cauza unui act de indisciplină pe câmpul de luptă.

După o scurtă perioadă petrecută la curte, obosit de viața în palat și doritor să scape de acuzația de incest (susținută canonic dar nedemonstrată de faptă) care plana încă asupra sa, Nichifor II se va întoarce repede la vechile sale pasiuni: asceza și războiul. Între 964 și 966, în două campanii de succes, basileul conduce personal o numeroasă armată prin Asia, măturând orice opoziție islamică. Cetatea Mopsuestia, iar mai apoi Adana și metropola Tars din Cilicia se vor supune flamurii cruciate a împărăției bizantine.

  • Evlavia lui Nichifor dedica un loc deosebit Sfintei Cruci. Specificul spiritualității capadociene a secolelor VIII-X, din care se revendica marele basileu, avea drept idee de bază dubla semnificație a Crucii: de „biruință asupra celor potrivnici” (invadatorii islamici) și de apărare a „poporului lui Dumnezeu” (Biserica). După cucerirea Tarsului, împăratul a condus personal o operațiune de recuperare a unor părți din Crucea Mântuitorului aflate acolo. Sunt cunoscute mai multe (cel puțin două) relicve ale Sfintei Cruci pe care Nichifor Fokas le purta în fruntea oștirii sale. Prima a fost donată de împărat, în luna mai 964, Marii Lavre de la Muntele Athos, împreună cu capul Sfântului Vasile cel Mare și cu acela al Sfântului Alexandru din Pydna[14]. Cea de-a doua se află astăzi în mănăstirea Sfântului Francisc din Cortona, în Italia[15]. Pe capacul de fildeș al raclei din Cortona există o inscripție în greacă și latină având următorul conținut: „Odinioară Hristos a oferit această Cruce puternicului împărat Constantin spre mântuirea sa. Acum este Nichifor, (împărat) prin harul lui Dumnezeu, care,  având-o asupra sa, pune pe fugă triburile barbare[16].

Distrugerea bazelor piraterești musulmane din Cilicia va deschide drumul către o înflorire rapidă a comerțului mediteranean. Insula Cipru va fi cucerită, spre sfârșitul anului 965[17], de la stăpânitorii asiatici și redată Creștinătății[18]. Toate aceste realizări deschideau perspectiva pentru o nouă campanie, îndreptată spre Siria. Intențiile împăratului, probate prin rezultatele remarcabile obținute, vizau crearea unei baze militare solide în Siria. De acolo armatele Crucii puteau înainta cu ușurință spre Ierusalim, obiectivul sfânt al lui Nichifor.

  • Când a sosit ziua luptei, armata trebuie să lase la o parte patimile pământeşti. Trebuie să se roage. În noaptea care precede lupta să se cânte psalmi, iar preoţii să facă slujbe, întreaga armată să primească împărtăşania şi numai după aceea să meargă la luptă. Ostaşii vor deveni astfel mai sprinteni, pentru că ei au ca ajutor pe Dumnezeu şi pe Maica Sa Maria” (Leon VI cel Înțelept, Tactica, 1307).

O triplă amenințare la frontiera de vest, respectiv la cea de nord a împărăției, îl făcu pe temerarul erou să stopeze, pentru o vreme, înaintarea-i victorioasă spre adâncurile Asiei.

  • Să scoatem săbiile pentru copiii noștri, pentru soțiile noastre, pentru prietenii noștri și pentru pământul părinților noștri!” (Nichifor II Fokas)[19].

Mai întâi, oastea trimisă pentru a elibera Sicilia de mauri[20], după succesul inițial, încununat prin cucerirea Siracuzei și a Taomirnei, a fost distrusă de către oștile musulmane,  datorită faptului că generalii ei (Manuel Fokas, nepotul împăratului și patriciul Nichita) au încălcat în mod imprudent treptele tactice redactate expres pentru ei de către însuși împăratul. La primirea veștii, Nichifor II era în plin asediu al Mopsuestiei. Basileul era conștient că nu avea cum să disloce trupe în vederea unei riposte, astfel încât, prin negocieri abile de pace cu califul fatimid Muizz[21], la rândul său aflat într-un dificil război cu dușmanul comun (califatul abbasid), a reușit să evite o agravare a situației.

În același timp, conflictul iscat de împăratul Otto I[22] prin invazia organizată asupra posesiunilor bizantine ale Italiei de Sud, l-au obligat pe Fokas să trimită de urgență întăriri substanțiale katepanatului bizantin, cu sediul în cetatea Bari, care va putea rezista astfel unui lung război cu germanii (966-972). Trupele ottoniene nu vor reuși să obțină rezultate notabile în fața oastei trimise de Nichifor II Fokas însă vor bloca un important efectiv de forțe bizantine în Italia sudică, incomodând planul basileului de a elibera Țara Sfântă de sub jugul musulman.

Cel de-al treilea factor de pericol pentru Imperiu se găsea la Dunăre. Țarul bulgar Petru (927-969), după moartea soției sale bizantine, Maria Lekapena, în 965, a căzut sub influența unui grup de boieri (probabil adepți ai bogumilismului) favorabil invadării Bizanțului. În același an el trimite o solie la împăratul Nichifor spre a-l soma să plătească tribut Bulgariei.

  • Imperiul tocmai intrase în perioada celor mai mari succese militare din istoria lui. Noul împărat, Nikephoros Phocas, care luase de curând de la arabi Creta, Cipru și Cilicia și era pe cale să încheie recucerirea Antiohiei, nu avea dispoziția sufletească să-și uite convingerea că Imperiul era superior tuturor națiunilor de pe pământ. Trimișii bulgari au fost alungați cu un mesaj în care țarul lor era descris ca „un prinț acoperit cu piele groasă ca tovalul”, care, în loc să ceară tribut, ar fi trebuit să-l recunoască pe împărat ca fiind domnul și stăpânul său[23].

Împăratul își mută majoritatea trupelor pe granița balcanică însă, conștient că oamenii și resursele nu îi ajungeau pentru războiul de lungă durată care se prefigura, nu căzu în capcana în care își pierduseră viețile atâția înaintași ai săi, anume pătrunderea pe teritoriul inamic al bulgarilor. Preferă să aștepte, în mijlocul oștirii sale, până când diplomații imperiali i-ar fi adus răspunsul mobilizator. Fără știrea bulgarilor, o importantă solie bizantină, condusă de ambasadorul Kalokiros, obținuse, prin daruri bogate și prin importante sume de bani, acordul prințului ruricid al Rusiei kievene, Sviatoslav (945-972), de a ataca Bulgaria dinspre nord. Sviatoslav tocmai desființase hanatul kazarilor, subjugând Crimeea. În fruntea unei numeroase armate alcătuite în principal din vikingi, slavi, maghiari și pecenegi, Sviatoslav traversează Dunărea în 967 și trece prin foc și sabie peste 80 de cetăți bulgărești într-un singur an. Principala armată bulgară este nimicită în apropiere de Silistra. Nichifor nu s-a bucurat prea mult de acest succes, fiindcă, pe cât înainta Sviatoslav, pe atât intențiile sale deveneau mai clare. De fapt, chiar spionii basileului îl informaseră pe acesta că însuși conducătorul delegației bizantine, Kalokiros, îl convinsese pe conducătorul rușilor că el i-ar fi un aliat mult mai bun, în calitate de împărat al Constantinopolului, decât Nichifor Fokas.

Ocupând în întregime Dobrogea, Sviatoslav descoperă uriașul câștig realizat prin comerțul de la Dunărea de Jos. Fixându-și capitala noului său imperiu la Pereyaslaveț (Preslavul Mic), lângă Delta Dunării[24], el intenționa, spre consternarea basileului, să-și creeze aici o bază statornică de unde ar fi putut lansa cu ușurință atacuri în toate direcțiile, inclusiv un eventual asediu al Constantinopolului.

  • Aici, se spune că ar fi declarat el, se întâlnesc toate lucrurile bune – aurul, mătăsurile de preț, vinul și fructele din Bizanț, argintul și caii din Boemia și Ungaria, blănurile, ceara, mierea și sclavii din Rusia[25].

Planul de a reduce la tăcere pe inamicul bulgar prin declanșarea forței imposibil de controlat a rușilor s-a dovedit a fi greșit. Basileul încheie pace cu țarul bulgar. Țarul Petru era obligat să trimită ca ostatici la Constantinopol pe doi dintre fiii săi, să renunțe la pretențiile de tribut și să recunoască suzeranitatea formală a împăratului. În schimb, Nichifor încuviința căsătoria dintre prinții Vasile II și Constantin VIII și două prințese bulgare, precum și susținerea financiară și militară a Bulgariei împotriva rușilor. Contactarea hanului peceneg (fie de către bizantini, fie de către bulgari) și acceptul acestuia de a invada principatul rus au determinat o retragere bruscă a forțelor lui Sviatoslav spre Kievul asediat, în iarna anului 968.

  • Împărătesei Teofano îi displăcu profund hotărârea de a-i fi căsătoriți fiii cu principesele barbare. „În ce-o privește pe Teophano, era mai mult decât dezgustată de Nichifor; înțelegerii de altădată îi urmaseră ura și bănuielile; împărăteasa ajunsese până acolo încât părea că se teme ca împăratul să nu încerce ceva împotriva copiilor ei. Mai mult încă, îi era tot mai greu să fie despărțită de amantul ei; Tzimiskes pare să fi fost în adevăr marea și fără îndoială, singura dragoste adevărată a vieții ei. În aceste condiții, ea alunecă fără să-și dea seama către cea mai îngrozitoare nelegiuire[26].

Menținerea sub control a situației din Europa i-a oferit basileului posibilitatea de a-și urmări nestingherit planul de recuperare a Asiei. O expediție-fulger condusă de Nichifor încă de la sfârșitul anului 968 cucerește Edesa, întinde frontiera imperială cu mult peste limita fluviului Eufrat, obține o a doua capitulare a Alepului musulman, ocupă uriașul port Tripolis aflat pe coasta Libanului și întreprinde cu succes încercuirea Antiohiei. La începutul lunii octombrie a anului 969, Nichifor II, informat de mișcările amenințătoare ale rușilor[27], hotărăște să pornească din nou spre capitală.

  • Populația capitalei întâmpină cu răceală pe acest om conștiincios venit să o apere. Mulțimea își permitea deja să batjocorească public pe basileul mult prea serios pentru gusturile de pe malurile Bosforului. Surprins într-o răzmeriță la poarta palatului, bătrânul Nichifor fu salvat în ultimul moment de câțiva curteni din ploaia de pietre care aproape că îi aduse sfârșitul. Asprimea, disciplina cazonă, nevoia lui permanentă de ordine, impozitele și restricțiile pe care le impusese ani la rând marilor proprietari și mănăstirilor, în interesul superior al patriei și al bunei cuviințe, îl transformaseră pe Nichifor Fokas într-un personaj incompatibil cu strălucirea anarhică, fără de griji, individualistă (în mod fatal superficială) a grecilor. Cu excepția câtorva patrioți și intelectuali care înțelegeau eforturile lui Nichifor, toți se săturaseră de ascetul-războinic pe care-l aclamaseră cu puțină vreme mai înainte drept „puternica mână dreaptă a armatei lui Dumnezeu[28].

Metropola Orientului, Antiohia, a rămas sub asediu. Comandanții Petru Stratopedarhul și Mihail Burtzes au primit ordine stricte de a lua cetatea prin negociere cu apărătorii musulmani strâmtorați de foame. Predarea cetății era iminentă astfel încât porunca basileului includea păstrarea în stare intactă a infrastucturii și a populației antiohiene. Ignorând intenționat ordinul, Burtzes a poruncit luarea cu asalt a zidurilor pe data de 28 octombrie 969, bazându-se pe un antiohian de origine armeană care s-a oferit să pună la dispoziția bizantinilor unul dintre turnurile de apărare ale orașului. Cetatea a fost prădată și arsă iar populația supraviețuitoare redusă la sclavie. Împăratul a aflat la Constantinopol despre nesupunerea generalului său și a poruncit ca Burtzes să fie deposedat de titlurile nobiliare și exilat.  Revoltat, acesta se alătură grupului de conspiratori conduși de Ioan Tzimiskes și de împărăteasa Teofano.

În noaptea de 10 spre 11 decembrie 969, uneltitorii, deghizați în femei, sunt strecurați de eunuci în gineceu. În camera împărătesei se pun la punct ultimele detalii ale planului monstruos. Teofano se oferă, lipsită de orice emoție, să dea semnalul. Îl vizitează pe împărat în camera acestuia, discută cu el o vreme apoi se retrage, rugându-l să lase ușa descuiată pentru ca ea să se poată întoarce, după ce va fi încheiat întâlnirea protocolară cu prințesele bulgare. Nichifor, fără să bănuiască ceva, rămase singur să se roage și apoi adormi.

  • Într-un poem dedicat morții tragice a lui Nichifor II, contemporanul său, cărturarul bizantin Ioan Geometrul, pune în gura basileului o gravă remarcă: „Am căzut în inima palatului, nefiind în stare să mă feresc de mâna unei femei![29]. O răsplată nedemnă pentru o viață închinată țării și Bisericii sale.

Conjurații intrară la basileu și, la indicațiile unui eunuc al împărătesei, îl văzură pe Nichifor adormit într-un colț al camerei, pe pielea de panteră care îi va deveni giulgiu. Se năpustiră asupra lui, mutilându-i fața cu lovituri repetate de sabie și sfărâmându-i pieptul cu un ciocan de luptă. Singurele cuvinte ale muribundului au fost: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu miluiește-mă!”. Abia respirând a fost aruncat la picioarele lui Tzimiskes care, ocărându-l, îl lovi disprețuitor cu cizma, întorcându-l pe spate. După ce îi smulse cu cruzime barba căruntă plină de sânge, îl lovi pe unchiul său cu sabia în craniu, iar ceilalți adepți îi urmară exemplul cuprinși de frenezie. Capul mutilat al marelui conducător a fost arătat gărzilor venite tardiv în apărarea sa. Ca-ntr-o dramă antică, militarii și membrii curții se închinară de îndată, fără nici o cârtire, sorții inexorabile.

Conspiratorii aruncară trupul pe fereastră, în curtea palatului, în zăpada proaspătă, unde rămase timp de o zi. Urlau din răsputeri, aclamându-l pe Tzimiskes ca basileu. În aceeași noapte convoiul ucigașilor porni spre Marea Biserică pentru a-l prezenta, în vederea încoronării, pe noul candidat patriarhului Polieuct.

  • Ca o scară înălțată de la pământ și de la lucrurile trecătoare, omorârea ta te va purta la înălțimile muceniciei și ale slavei veșnice![30]

Deși nu și-a atins decât parțial visul de a elibera locurile sfinte ale Creștinătății (Edesa și Antiohia făcând parte dintre ele), Nichifor II Fokas, prin înalta sa moralitate, prin consecvența, luciditatea și credința sa neînfrântă a transcens granițele materialismului și ale superficialității. Deopotrivă ascet și războinic (o paradigmă fără de care Cruciada I nu-și poate revela sensul în întregime), el a căutat să ofere posterității imaginea cruciatului invincibil în fața morții, a diavolului și a corupției acestei lumi, în perfectă continuitate față de tradiția lui Heraclius de până la anul 630. Până și absurdul său sfârșit, brutalitatea cu care a fost omorât, a întărit percepția generală referitoare la înaltele calități sufletești pe care le avea în momentul martiriului său[31].

Prin scopul și obiectivele lor (propuse și îndeplinite), campaniile din Est, inițiate de către Nichifor Fokas, s-au ridicat la nivelul de așteptare istorică a Bisericii și a patriei pe care le-a iubit și pe care le-a apărat, mai presus de orice armă cu credința în puterea Crucii Domnului Iisus.

Note bibliografice:

[1] Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, Editura pentru literatură, București, 1969, trad. Ileana Zara, pp. 362-363.

[2] Pr. Prof. Dr. Emanoil BĂBUȘ, Bizanțul istorie și spiritualitate, Ed. Sophia, București, 2010, p. 309.

[3]În secolul al X-lea, șase membri ai familiei Fokas au ocupat cu cinste această poziție de prim rang a armatei bizantine. Încă din timpul lui Roman II se face resimțită ostilitatea pe care o purta marea nobilime (formată din eunucii imperiali și din birocrați ai palatului) membrilor aristocrației militare. Pentru a contracara influența de care se bucura posesorul funcției de mare domestic al scholelor, parakimomenul Iosif Bringas va iniția o serie de măsuri prin care rangul se va împărți în două poziții de control reciproc: marele domestic al Occidentului și marele domestic al Orientului. Deși egale în atribuții și în cinstire, rangurile nu confereau de facto aceleași puteri celor doi generali. Se pare că Orientul, cu resursele sale aproape nelimitate în bunuri și oșteni, avea întâietate față de Europa bizantină. Titlul de mare domestic al scholelor supraviețuiește loviturii lui Bringas însă devine onorific, deținătorul său fiind de regulă titularul uneia dintre cele două poziții de domestic nou înființate. Nichifor Fokas era deci mare domestic al Orientului (fratele său Leon fiind mare domestic al Occidentului) și deținător al titlului – devenit recent o simplă distincție protocolară – de mare domestic al scholelor.

[4] Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974, pp. 320-321.

[5] Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, p. 364.

[6] Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, p. 364.

[7] Înșiși cronicarii musulmani, precum Yahia-ibn-Said, îl admirau în mod vădit pe Nichifor, căruia nu i se putea opune nici o oaste a islamului. Cavalerismul, credința și vitejia de care a dat dovadă acest soldat-călugăr erau – până la urmă –  virtuți universale, demne de apreciat până și (ori poate mai degrabă) de către adversari.

[8] Nicolae IORGA, Istoria vieții bizantine, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974, p. 321.

[9] Parakimomenul Vasile era poreclit „Scitul” fiindcă mama sa, concubina împăratului Roman I, era o „mixobarbară” (româno-bulgară) originară din Dobrogea.

[10] Charles DIEHL, Figuri bizantine, p. 367.

[11] Hans-Georg BECK, Istoria Bisericii Ortodoxe din Imperiul Bizantin, Ed. Nemira, București, 2012, trad. Vasile Adrian Carabă, pp. 261-262.

[12] Charles DIEHL, Călătorii istorice și de artă, Ed. Sport-Turism, București, 1984, trad. Ion Herdan, prefață de Răzvan Theodorescu, pp. 149-152.

[13] Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I,  p. 369.

[14] Actes de Lavra, I, nr.5.

[15] Prezența acestei părți din Crucea Domnului în Italia se datorează călugărului franciscan Fra Elias Coppi. În jurul anului 1246, monahul (excomunicat de papa Grigorie IX pentru că îmbrățișase cauza împăratului Frederik II) este trimis de împăratul Germaniei în solie la Constantinopolul condus de împăratul latin Balduin II de Courtenay. Acolo el a primit în dar o raclă din argint și fildeș cu o parte din Crucea originală a Domnului, pe care a adus-o în orașul său, Cortona. Iertat de papă pe patul de moarte, Elias Coppi lasă prin testament racla cu prețiosul odor mănăstirii Sfântului Francisc  din această localitate. Vezi: Marilyn ARONBERG LAVIN, The Place of Narrative. Mural Decorations in Italian Churches, 431-1600, The University of Chicago Press, Chicago and London, 1994, pp. 112-113, nota 75 (p. 325).

[16] Anatol FROLOW, Les reliquaires de la Vraie Croix, în col. Archives de l’Orient Chrétien, nr. 8, Ed. Institut Français d’Etudes Byzantines, Paris, 1965, nr. 540, fig.40.

[17] Ciprul se afla în stăpânirea arabilor din anul 648.

[18] Abia în 1571, Imperiul Otoman, condus de Selim II,  va supune Ciprul stăpânirii islamului.

[19] Theodosii Diaconi de Creta capta, ed. H. Criscuolo, Leipzig, 1979, 16. Vezi: Rosemary MORRIS, The Two Faces of Nikephoros Phokas, BMGS 12, 1988, p. 92, articol publicat online în Cambridge Core, https://www.cambridge.org/core/services/aop-cambridge-core/content/view/S0307013100001385, accesat: 20. 03. 2018.

[20] Sicilia fusese pierdută în 902, intrând ulterior în componența califatului fatimid cu capitala la Tunis (după 973 capitala împărăției fatimide se va muta la Cairo). Emirii mauri ai Siciliei erau dinaști semi-independenți din familia Kalbizilor, supuși ai califului fatimid. Emiratul sicilian va fi înfrânt și în cele din urmă supus, la îndemnul papalității,  de către normanzii contelui Roger I de Hauteville (fratele lui Robert Guiscard) după un război crâncen care va dura între 1061 și 1091.

[21] La sfatul vizirului său evreu Yakub Ben Yusuf (Ibn Killis), califul tunisian Ma’ad al-Muizz Li-Dinillah (953-975) va cuceri Egiptul și Palestina de la abbasizi, mutându-și capitala din Tunis la Cairo.

[22] Duce al Saxoniei și rege al germanilor din 936, Otto I (+ 973) este fondatorul Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană, prin obținerea titlului imperial de la papa Ioan XII, în anul 962. Imperiul Bizantin nu a recunoscut un titlu care contesta pe unicul și adevăratul continuator al Cezarilor (basileul de la Constantinopol). Din acest motiv Otto I a încercat să-și extindă dominația asupra Italiei, atacând domeniile bizantine. Otto își dorea să-l atragă pe puternicul său omolog din Est la masa negocierilor (ceea ce l-ar fi ridicat implicit la nivelul de egal al basileului) pe subiectul căsătoriei fiului său Otto II cu o prințesă bizantină, cedând,  ca dovadă a bunei credințe (eventual ca dar de nuntă pentru prințesă), la pretențiile sale asupra părții de miazăzi a Peninsulei.

[23] Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, Ed.Corint, Bucureşti, 2002, trad.Claudia Dumitriu, postfaţă Nicolae Şerban Tanaşoca, p.146.

[24] Astăzi comuna Nufăru, județul Tulcea, la 11 kilometri de municipiul Tulcea, pe malul brațului Sfântu Gheorghe.

[25] Dimitri OBOLENSKY, Un commonwealth medieval: Bizanţul, p.146.

[26] Charles DIEHL, Figuri bizantine, vol. I, p. 373.

[27] Sviatoslav zdrobise oștile pecenego-maghiare sub zidurile Kievului și, în vara anului 969, în fruntea unei imense oștiri, alcătuite în principal din vikingi, slavi, pecenegi și maghiari, trecuse din nou Dunărea, devastând întreaga Bulgarie și cucerind, după o luptă crâncenă, capitala țaratului, Preslavul Mare. În toamna anului 969, prințul kievean a poruncit înaintarea spre Constantinopol, având în plan asedierea Marii Cetăți.

[28] Rosemary MORRIS, The Two Faces of Nikephoros Phokas, p. 106.

[29] Joannes GEOMETRES, Carmina varia, PG 106, col. 927.

[30] Louis PETIT, Un office inedit en l’honneur de Nicephore Phocas, în Byzantinische Zeitschrift,  13, Leipzig, 1904, pp. 398-420.

[31] La Marea Lavră, ctitoria sa, există manuscrisul conținând slujba și canoanele dedicate pomenirii sale ca sfânt mucenic: Codex B 4f. 133.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *