Conceptul de „suflet românesc”, fundament al unității naționale în gândirea eminesciană

Conceptul de „suflet românesc”, fundament al unității naționale în gândirea eminesciană

Pr. dr. Mircea Cristian Pricop

*Discurs susținut în cadrul Conferinței „Eminescu – expresie integrală a sufletului românesc” (Sala Magna a Arhiepiscopiei Tomisului, 15 ianuarie 2018).

Deși acest subiect s-ar putea să ni se pară incomod, fiind deja obișnuiți cu portrete zugrăvite „de-a gata” pentru „omul deplin al culturii românești” – așa cum îl înțelegea Constantin Noica pe Eminescu[1] – fie în cromatica „idolatră”,  fie în cea de tip depreciativ, el merită a fi încercat, în așa fel încât demersul întreprins cu migală de Mihai Eminescu (15 ianuarie 1850 – 15 iunie 1889), în această direcție, să nu fie relativizat.

Încercările de a defini ştiinţific etnicul şi etnicitatea, indiferent dacă aceste încercări au fost sau nu creştine (şi se pare că  multe dintre ele nu au fost), au dus, prin debitul extraordinar pe care l-au înregistrat în perioada modernă, la diverse concluzii care, la rândul lor, au provocat reacţii la nivel mondial. Dacă ne gândim numai la motivaţiile ideologice ale Războiului II Mondial, vom recunoaşte semnificația acestor concepţii pentru modul în care au decurs vieţile a mii şi mii de oameni din întreaga lume. Întrucât Eminescu este marele ideolog al unității de neam, într-un context în care românii se găseau supuși ai mai multor state, cu interese proprii, de cele mai multe ori contrarii viețuirii românești, demersul său pentru explorarea spiritualității românești, cu roadele sale, constituie o treaptă solidă în drumul întregirii și al desăvârșirii naționale deschis cu secole în urmă de învățații voievozi și ierarhi.

Preocuparea îndelungată pentru  spiritualitea poporului român, începută de Mihai Eminescu încă din 1869 – de la înființarea societății „Orientul” – și continuată până în pragul trecerii sale la cele veșnice, s-a evidențiat atât prin colectarea avidă de materiale documentare și prin traducerea multora dintre ele în limba română, cât mai ales prin analize de o mare finețe intelectuală, în parte publicate în ziarele și revistele vremii iar altele rămase în manuscris, sub formă de articole, note și studii. Deși unii cărturari (Ovid Densușianu, George Călinescu) s-au arătat mai degrabă rezervați față de cercetările pluridisciplinare descoperite în caietele eminesciene, catalogându-le drept curiozități de suprafață ale unui poet desăvârșit care se situa însă pe plan secundar  în ceea ce privește abordările academice, în realitate aceștia sunt cei ce și-au probat limitele înțelegerii față de considerațiile, validate în timp, ale lui Eminescu pe dimensiuni, într-adevăr, deosebite – totuși geniale – față de travaliul scriitoricesc obișnuit: „Pentru studiul istoriei, pentru studiul economiei, pentru cel al filologiei, s-a putut spune ce afirmăm pentru specialitatea filozofiei: pregătit până la capăt ori nu, Eminescu intuia esențialul[2].

Diferite curente de interpretare a etnosului îi stăteau poetului la îndemână  în epoca sa.

Cea mai răspândită dintre ele era orientarea naturalistă. De inspiraţie papală, orientarea naturalistă este una dualistă, afirmând că tot ceea ce există poate fi catalogat fie ca natură, fie ca supranatură. Ori, conform acestei împărţiri, naţiunea aparţine naturalului, iar Creştinismul supranaturii, fiind prin urmare supra-naţional, iar a vorbi despre o etnicitate a Creştinismului este o blasfemie. Cu alte cuvinte, o naţiune este o „maşină socială”, o creaţie raţională şi deci artificială, fiind „făcută” în interiorul realităţii şi nu în afara acesteia. Naţiunea, după orientarea naturalistă, este o sumă de „fenomene naturale” care coincid pentru un timp anume într-un consimţământ de convieţuire, care, la rândul său, atârnă de nişte factori măsurabili şi controlabili. Foarte interesant în această teorie occidentală, în vogă, este aceea că nu exclude, ci dimpotrivă, susţine posibilitatea ca, din anumite considerente „superioare”, care ţin de „supernatură”, o naţiune sau un stat să  fie înfiinţat sau suprimat, fără să fie adusă nici o atingere ordinii fireşti a existenţei lumii. Această teorie dualistă, păstrată şi de protestanţi, a devenit doctrină de stat în imperiile absolutiste și coloniale apusene, la care se poate adăuga Rusia ţaristă post-petrină, justificând genocidul multor indezirabili, cum e cazul românilor din Bucovina, Basarabia şi Transilvania. Prin natura ei propagandistică, imperială, lui Eminescu, înflăcărat patriot bucovinean, interpretarea naturalistă îi repugnă ființial. Împotriva ei va desfășura un activism spiritual  căruia i se va dedica în mod plenar, mai ales în proza ziaristică. Perpessicius, descriind starea de spirit emanată din activitatea de presă a lui Eminescu afirmă: „Într-însa, ca pentru un lung și dificil război, Eminescu a topit toate metalele, și ale înțelepciunii populare, ca și ale propriei înțelepciuni și le-a prefăcut în arme de luptă[3].

Eminescu, un admirator mărturisit al filozofiei lui Schopenhauer, nu s-a lăsat cuprins nici de mirajul romantic al timpului său. Romantismul, opus naturalismului,  promova, pe fondul însușirii cu lăcomie a  izvoarelor gândirii orientale, redescoperite de către cărturarii europeni, promova ideea unui suflet colectiv, înzestrat cu conștiință proprie (un fel de Atman), capabil să-i încorporeze (și să-i predestineze) pe toți indivizii, astfel încât, într-un fel anume, națiunea se sustituia lui Dumnezeu. Este adevărat că Eminescu utilizează termeni precum „individualitate națională” sau „spiritul general al națiunii”, însă îi folosește numai pentru a sublinia teza sa crucială potrivit căreia individualitatea caracteristică și internă a unui popor are un ritm al ei de dezvoltare organică (precum creșterea unui arbore), pe care măsuri externe, valabile poate pentru alte neamuri, timpuri și locuri, aplicate aici prin copiere brută, pot s-o afecteze până la stadiul desființării. Chiar și în domeniul culturii, Eminescu deplânge suprapunerea absurdă a unor criterii de evaluare complet străine de pulsațiile sufletului românesc: „Varga măsurătorii am luat-o de la străini, înfundându-ne în perfecțiunile literaturilor lor cu disprețul și uitarea totală a tuturor productelor române, care naturalminte trebuie să fie inferioare celor străine”. El identifică și sursa acestei erori în „societatea noastră semidoctă care ocupă o sferă falsă față cu sfera în cari se află realitatea de la noi[4].

Poetul nu se arată impresionat nici de materialismul grosier vehiculat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea prin universitățile occidentale, cu care luase contact la Viena și la Berlin. Dimpotrivă, Eminescu se arată scârbit de conceptele materialiste, acesta fiind și unul dintre motivele pentru care a părăsit cursurile renumitului profesor Zimmerman[5].

Tot în timpul studiilor la Viena și Berlin, Eminescu a luat contact cu filosofia lui Fichte, promotoare a organicismului. Desigur, față de mecanicismul proclamat oficial, față de absurditatea romantică a „sufletului comun, cugetător de sine”, precum și față de materialismul întunecat și haotic (adept al unei loterii oarbe a existenței), concepția organicistă reprezintă o anumită înaintare a gândirii lumii apusene spre înțelegerea etnicului ca dar al lui Dumnezeu. Teoria organicității, potrivit căreia o națiune reprezintă un organism multicelular potențat la modul absolut de sângele comun (înobilat prin contribuția a secole de istorie amprentată adânc de hărnicie și loialitate, în interiorul aceleiași rase) care, în sine, constituie principalul vehicul al informațiilor deopotrivă imanente și transcendente spre și dinspre neam, a fost cercetată de Eminescu în amănunt. Nu putem spune că organicismul nu a lăsat o amprentă puternică asupra gândirii eminesciene, însă ideile sale au fost prelucrate de poet într-o formă originală, purificate de excesul coborârii etnicului la nivelul unei rase (fie ea chiar și nobilă), precum și de exagerarea biologicului în sensul urmăririi instaurării unui hegemonism de natură rasială.

Teoria dezvoltată de Mihai Eminescu este aceea de a se urmări interesul practic al națiunii române prin promovarea și respectarea cu pioșenie a identității etnice, a religiei, culturii, a tradiției și a limbii române, limbă pe care o vede  ca fiind cel mai bun factor de transmitere a sufletului românesc: „ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului și a conștiinții lor în deplinul înțeles al cuvântului. Și fiindcă spirit și limbă sunt aproape identice, iar limba și naționalitatea asemenea, se vede ușor că românul se vrea pe sine, își vrea naționalitatea, dar aceasta o vrea pe deplin[6]. Sufletul românesc este perceput de către poet în înțelesul său de tezaur de spiritualitate pus de Dumnezeu la dispoziția neamului, precum și de conlucrare divino-umană, având ca scop atingerea desăvârșirii deopotrivă pământești și cerești a acestuia. Etnosul este asemănat de poet cu arbore a cărui viață se dezvoltă încet potrivit unui ritm intern dat de Dumnezeu în chip individual, astfel încât orice „altoire” făcută în grabă devine incompatibilă cu trunchiul, orice intervenție invazivă efectuată fără acordul Creatorului și fără acordul absolut al neamului însuși, poate duce la slăbirea, blocarea și chiar la suprimarea vieții sale. Într-o scrisoare adresată lui Titu Maiorescu, poetul expune ideea-forță a gândirii sale cu privire la sufletul românesc: „Interesul practic pentru patria noastră ar sta acum în înlăturarea teoretică a oricărei îndreptățiri pentru importarea nechibzuită de instituțiuni străine, care nu sunt altceva decât organizări speciale ale societății omenești în lupta pentru existență, ce pot fi de bună seamă primite în principiile lor generale, a căror cazuistică însă trebuie să rezulte în mod empiric din îmrejurările particulare ale fiecărui popor și ale fiecărei țări[7].

Ideea unității naționale reprezintă totodată o temă pe care o dezbate cu înflăcărare adeseori, subliniind primejdia „agenților descompunerii” naționale, fiindcă statul „dominat de mici interese zilnice și personale e condamnat de a fi slab înăuntru și în afară[8].

 Abordând metoda „timpului dublu” (André Malraux), respectiv confruntarea necontenită între timpul creației propriu-zise și timpurile receptării acesteia, constatăm cu ușurință că ideea sufletului românesc, în calitatea ei de dar al lui Dumnezeu și de conlucrare divino-umană, de energie călăuzitoare a unității de neam, are, în accepțiunea sa eminesciană, o profundă ancorare în realitatea noastră, devenind o posibilă soluție de salvare a identității românești.

 

[1] Constantin Noica în Studiu introductiv la Mihai Eminescu, Lecturi kantiene. Traduceri din Critica rațiunii pure, editate de Constantin Noica și Alexandru Surdu, Ed. Univers, București, 1975.

[2] Ibidem.

[3] Perpessicius, Prefață la Mihai Eminescu, Opere, vol. VI, Ed. Academiei Române, București, 1963, p. 20.

[4] Mihai Eminescu, Opere, vol. XIV, Ed. Academiei Române, București, 1983, p. 32.

[5] Ibidem, p. 24.

[6] Ibidem, p. 42.

[7] Ibidem, pp. 39-40.

[8] Ibidem, p. 43.

 

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *