Canoanele sinodului constantinopolitan 869-870

Canoanele sinodului constantinopolitan 869-870

Drd. Monah Miron Laurențiu Mihai PĂTRU

Sinodul[1] a avut loc la Constantinopol, în timpul împăratului Vasile I Macedon (867 -886), în a doua perioadă în care a fost patriarh Ignatie (867-877). Sinodul a însumat zece ședințe ce s-au desfășurat în Biserica Sf. Sofia, între anii 869-870, începând cu data de 5 octombrie 869 și încheindu-și lucrările la 28 februarie 870. Scopul lui oficial a fost restaurarea păcii ecleziastice, dar, în realitate, ținta intermediară a fost de a ratifica pe Ignatie pe scaunul patriarhal și de a-l condamna pe patriarhul Fotie.

La reuniunile sinodului au participat trei reprezentanți ai Papei Adrian al II-lea (867-872) și trei pretinși ,,reprezentanți” ai Patriarhiilor din Est[2]; dar remarcăm numărul mic de episcopi prezenți. Procesul-verbal al reuniunii (întocmit în greacă) nu a rămas, dar s-a salvat traducerea latină a actelor sinodului de Anastasius Bibliotecarul[3] și rezumatul grecesc[4]. Sinodul a ținut zece ședințe: 1) Prima sesiune[5], s-a organizat pe 5 octombrie 869[6]; 2) A doua sesiune pe 7 octombrie 869[7]; 3) A treia sesiune pe 11 octombrie 869[8]; 4) A patra sesiune pe 18 octombrie 869[9]; 5) A cincea sesiune pe 20 octombrie 869[10]; 6) A șasea sesiune pe 25 octombrie 869[11]; 7) A șaptea sesiune pe 29 octombrie 869[12]; 8) A opta sesiune pe 5 noiembrie 869[13]; 9) A noua şedinta pe 12 februarie 870[14]; 10) A zecea sesiune din 28 februarie 870[15].

În a zecea sesiune din 28 februarie 870[16], în ziua de marți au fost diortosite și promulgate definitiv 27 de canoane[17]. Aceste canoane s-au păstrat în traducere latină la Anastasie Bibliotecarul, dintre care 14 în rezumat grec[18]. Ele nu s-au păstrat ca legi în colecțiile canonice orientale, ele ne fiind incluse în Nomocanonul în 14 titluri,  reeditat de M. Fotie în 883; și nici în legislația sinodală actuală, a Bisericii Ortodoxe. În notele acestei reuniuni, consiliul a fost considerat de către Părinții sinodali, al optulea sinod ecumenic, fiind numărat în rândul celorlalte șapte sinoade ecumenice. După lectura numitelor canoane, a fost citit Simbolul credinței și anatemele promulgate asupra Marelui Fotie și caterisirile celor ,,200 de episcopi[19] fotieni. La sfârșit, împăratul Vasile I a semnat procesul verbal al sinodului și l-a numit, și el, al optulea sinod ecumenic[20]. Astfel fiind considerat până astăzi doar în Biserica Catolică.

Canoanele sinodului constantinopolitan 869-870[21]. Canoanele sinodului pot fi împărțite în canoane care-l condamnă pe Sf. Fotie, unele care se adresează conducerii statului, altele sunt de natură dogmatică, cultică și canonică. De exemplu, canonul al 3-lea[22] se ocupă cu cinstirea sfintelor icoane, canonul al 11-lea[23] combate erezia trihotomistă, condamnând pe ereticii care susțin că „ființa umană are două suflete”, suflet animal și suflet rațional. Canonul stabilește că omul are un trup cu un singur suflet rațional (λογικήν) și intelectual, mental (νοερὰν), cu minte și gânduri realizate în minte, ,,υπολογισμός” ce pot evalua și estima. Privitor la problemele canonice, ele stabilesc principii referitoare la raportul patriarhului Constantinopolului cu cel din Roma (can.21), la sinoade și la ierarhie, menținând treptele de patriarh, mitropolit, episcop, preot, diacon, subdiacon, citeț, precum și atribuțiile lor. Canoanele referitoare la patriarhi: can.10 și 22; la mitropoliți: can. 26 și 19; la episcopi: can.5, 15, 23. Canoanele despre problemele administrative dezvăluie, fără părtinire, anumite situații critice, cu care se confrunta Biserica de Constantinopol. Deși par a fi împărțite pe anumite teme, toate canoanele au o relație cu M. Fotie, cu organizarea politică, ecleziastică și problemele generale ale timpului.

       Canoanele care l-au condamnat pe Sf. Fotie:

       –    Canonul al 2-lea[24], începe cu un apel la ascultare și supunere față de conducătorii Bisericii (Evrei 13,17), apoi promulgă că tot ceea ce a fost prezentat și promulgat de Papii Nicolae I (858-867) și Adrian al II-lea (867-872), în unele sinoade pentru apărarea și bunăstarea bisericii din Constantinopol și a patriarhului Ignatie, ca și pentru expulzarea și condamnarea lui Fotie, „ἐξωθήσεώς τε καί κατακρίσεως”, ar trebui să fie menținute și respectate împreună cu canoanele stabilite în sinoade, neschimbate și nealterate.

       –    Canonul al 4-lea[25], începe comparându-l pe Sf. Fotie cu un lup, ce intră în staulul Bisericii și răpește oile cuvântătoare, apoi declară că el nu a fost și nici nu este recunoscut ca episcop, iar cei care au fost hirotoniți sau au urcat la orice grad al preoției, în urma consacrării sale, să rămână în starea în care au fost înainte de a fi promovați. Mai mult, îi opresc de la orice slujire. În privința bisericilor, pe care Sf. Fotie și cei care au fost hirotoniți de el le-au ctitorit și sfințit, se poruncește a fi reconstruite, după dărâmarea lor să fie sfințite și unse din nou.

       –    Canonul al 6-lea[26] afirmă că Sf. Fotie, în ședințele sinodului din 867 a adus presupuși reprezentanți ai Patriarhiilor Ierusalimului, Alexandriei și Antiohiei, ca fraudulos să depună și să anatemizeze pe papă Nicolae I și pe toți cei aflați în comuniune cu el. Prin acest canon se anatemizează Sf. Fotie. Canonul menționează că actele sinodului fotian din 867 au fost arse. Se amintește de cărțile scrise de Sf. Fotie și se crede că au fost arse în sinod din 869/70, împreună cu procesul verbal al sinodului.

       –    Canonul al 7-lea[27] s-a promulgat din două motive:

  1. a) ,,pentru a condamna iconarii, care alcătuiau echipa de lucru a lui Fotie spre a decora bisericile[28]; și
  2. b) pentru a-l opri pe Sf. Fotie și pe orice alt susținător al său de a mai preda, sub amenințarea depunerii din treapta preoției dacă este cleric, a afurisirii și opririi de la Sfintele Taine dacă este laic.

       –    Canonul al 8-lea[29] începe cu cuvântul Apostolului Pavel: ,,Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (1 Corint. 6, 12; 10, 23), şi promulgă pentru cel ce devine episcop, ca în afara aprofundatei examinări a competențelor sale de mitropolitul desemnat, efectuată conform canonului al 2-lea de la Sinodul al VII-lea Ecumenic (787), este suficientă o singură declarație înaintea hirotoniei sale, așa cum cere datina și alta nu.

       Probabil acest canon a fost dat împotriva unui document semnat de toți susținătorii Marelui Fotie care doreau să confirme ortodoxia acestuia în fața delegației pontificale, ce vroia să-l dea anatema, pedeapsă canonică dată de obicei ereticilor, alta nemaifiind necesară.

       –    Canonul al 25-lea[30], stabilește ca episcopii, preoții, diaconii și subdiaconii Bisericii din

 Constantinopol, hirotoniți de Metodie și Ignatie ce nu sunt de acord cu acest sinod și sprijină „quinimo invasori Photio”, trebuie să fie destituiți și suspendați din toate funcțiile sacerdotale, să nu fie readmiși în rândurile clerului, dacă doresc să revină în viitor. Ei nu merită să se întoarcă prin pocăință în staulul Bisericii.

        Canoane administrative:

       –    Canonul al 5-lea[31] declară ca nimeni, de rang senatorial sau alt mod secular de viață, nu mai poate deveni episcop sau patriarh, dacă toate schimbările nu au fost făcute din dragoste de Dumnezeu, ci pentru iubirea de glorie, chiar dacă a stat un timp considerabil în fiecare etapă a preoției. Dacă cineva nu este suspect de aceste învinuiri, renunță la lume și devine un cleric sau călugăr și, în timp ce trece prin fiecare grad bisericesc, este găsit fără reproș și cu un caracter bun în perioadele de timp stabilite, un an ca citeț, doi ca subdiacon, trei ca diacon și patru ca preot, persoana poate fi aleasă ca episcop sau preot.

       –    Canonul al 9-lea[32] afirmă că Sf. Fotie, în timp ce era profesor la Universitatea din Constantinopol, obișnuia să elibereze documente, semnate de el, celor care doreau să învețe acolo. Canonul precizează că oricine poate să învețe sau să predea, fără a fi nevoie de semnarea unui astfel de document.

       –    Canonul al 10-lea[33] stabilește că nicio persoană laică, călugăr sau cleric nu trebuie să se separe de comuniunea cu propriul patriarh, înainte de o anchetă și judecată atentă, desfășurată în cadrul unui sinod. În acest sens, poruncește ca episcopii și preoții, aflați în eparhii și regiuni la distanță, trebuie să se comporte similar față de mitropoliții lor, la fel și mitropoliții față de propriul patriarh.

       –    Canonul al 12-lea[34] interzice clar numirea hirotonia episcopilor prin uneltirea autorităților civile și declară că, dacă un episcop a primit consacrarea prin manipularea și constrângerea acestor persoane, trebuie să fie destituit.

       –    Canonul al 13-lea[35] declară ca clericii bisericii mari din Constantinopol, care au servit în ordine mici prin hirotesire, adică: subdiaconi, ipodiaconi, citeți, cântăreți, dascăli și cei din ordinele dispărute: paznicii ușilor, exorciștii și acoliții, se pot ridica la gradele superioare dacă sunt vrednici și se pot bucura de demnități mai mari. Cei care administrează casele sau bunurile persoanelor de conducere, nu trebuie admiși sau introduși în clerul bisericii.

       –    Canonul al 14-lea[36] hotărăște ca episcopii să nu plece în călătorii lungi, lipsind de la bisericile lor, să nu încalece pe catâri sau pe cai dacă n-au nevoie, nici să meargă la masă pentru a cina cu demnitari laici. Un episcop poate mustra generali și conducători oficiali, și alte autorități seculare ori de câte ori fac ceva injust sau nerezonabil.

       –    Canonul al 15-lea[37] a decretat ca niciun episcop să nu vândă sau să dispună de obiecte prețioase sau sfinte vase, cu excepția obiectelor primite pentru răscumpărarea captivilor. El nu trebuie să predea înzestrările bisericilor, să le închirieze sau să le arendeze, și nici să vândă alte proprietăți agricole, strângând venituri ecleziastice dăunătoare. Decretează că aceste venituri sunt în scopuri bisericești, pentru hrănirea săracilor și asistența pelerinilor. Cu toate acestea, episcopii au puteri depline pentru a îmbunătăți și mări proprietățile bisericești ce produc aceste venituri. Mai mult, ei au dreptul de a atribui sau conferi propria lor proprietate cui doresc, în conformitate cu propriile puteri și drepturi de proprietate. Dacă un episcop este găsit vinovat de a fi construit o mănăstire din veniturile unei biserici, trebuie să predea mănăstirea la aceeași biserică. Dacă a construit din bani proprii sau din alte surse, el poate să o dețină toată viața sub propria sa jurisdicție, după moartea lui poate dărui oricui dorește, dar nu poate fi folosită ca locuință laică.

       –    Canonul al 16-lea[38] interzice purtarea unor piese vestimentare preoțești, a diverselor ornamente și articole de îmbrăcăminte proprii preoților, episcopilor și patriarhilor ori a altor ordine bisericești din demnitate sacerdotală, în cadrul unor piese de teatru ce satirizează și insultă lucrurile sfinte, ori alegerile, promovările și consacrările episcopilor, aducând acuzații subtile, dar false împotriva episcopilor. Acest mod de comportament este condamnat de canon ca infracțiune, și orice credincios, care poartă numele de creștin, care tolerează un astfel de lucru sau protejează, prin tăcere, asemenea acte necuviincioase, canonul poruncește să fie condamnat de Patriarh și episcopii săi, să fie excomunicat și declarat nedemn de a se împărtăși cu Sfintele Taine. Trebuie să accepte anumite practici corective și penitențe, ce sunt adecvate. Dacă nu se pocăiește repede, el trebuie să fie declarat anatema. Dacă patriarhul Constantinopolului și episcopii săi sufraganți cunosc astfel de persoane, care au comis astfel de infracțiuni și neglijează să acționeze împotriva lor cu zelul necesar, ei trebuie să fie depuși și dezbrăcați de demnitatea preoției. Cei cu comportament necuviincios nu s-au mărturisit și nu au primit penitența corespunzătoare, sunt declarați excomunicați timp de trei ani; în cursul primului an trebuie să rămână în afara bisericii sub formă de penitență publică, în al doilea an pot sta în interiorul bisericii printre rândurile catehumenilor, în al treilea an se pot alătura credincioșilor și, astfel, să devină demni de efectele sfințitoare ale Sfintelor Taine. Canonul al 17-lea[39] stabilește ca numai la sinoadele ecumenice să participe împăratul, nu şi la cele locale. Canonul al 18-lea[40] hotărăște ca proprietățile sau averile acordate Bisericii, în scris sau nu, de împărați sau de alte persoane religioase și au fost posedate de Biserică timp de treizeci de ani, să rămână sub controlul și utilizării prelatului Bisericii. Este interzisă luarea lor din jurisdicția prelatului care le deține, de bună voie ori cu forța de o persoană laică. Orice laic care acționează contrar acestui decret este ad-judecat ca unul care comite un sacrilegiu și, până când nu returnează, restaurează sau dă înapoi privilegiile și bunurile ce aparțin Bisericii, este dat anatema.

       Canonul al 19-lea[41] interzice arhiepiscopilor și mitropoliților să părăsească biserica lor și să viziteze alte biserici sub pretextul unei vizite oficiale, abuzând de autoritatea lor asupra altor biserici și să consume veniturile pe care le au pentru hrana săracilor, canonul specifică o excepție – călătoriile necesare. Chiar și atunci, el trebuie să accepte doar ceea ce găsește preparat, din ceea ce este la îndemână fără a fi exigent. Fiecare episcop trebuie să economisească cele ce aparțin bisericii sale, să nu cheltuiască sau consume veniturile ecleziastice necorespunzător sau nerezonabil, adică pentru propriul avantaj. Cine încearcă să facă un astfel de lucru, va suporta de la patriarh o pedeapsă proporțională cu comportamentul său nedrept și lacom, fiind depus și excomunicat.

       –    Canonul al 20-lea[42] oprește episcopii sau mitropoliții să confiște orice proprietate de la cel care a luat în arendă sau în concesiune o proprietate a Bisericii. Este permis acest lucru când persoana, care a făcut contractul, ascultă întâi obiecțiile printr-o persoană de încredere. În cazul în care concesionarul nu plătește timp de trei ani chiria datorată, poate fi expulzat din pământurile sale. Dar nu înainte de a merge la autoritățile din oraș sau regiune și a aduce o taxă și o plângere împotriva persoanei care a obținut contractul de închiriere, și pentru a arăta modul în care el a fost implicat. Numai după decizia și hotărârea funcționarilor, Biserica poate să-și ia înapoi proprietatea. Nimeni nu poate efectua confiscarea terenurilor din proprie inițiativă și autoritate. Dacă un episcop sau mitropolit, contrar acestei directive a canonului, confiscă o proprietate de la cineva, crezând că protejează biserica sa, să fie suspendat de patriarhul său pentru un timp, după ce returnează mai întâi ceea ce a luat.

       –    Canonul al 22-lea[43] declară că promovarea și consacrarea episcopilor trebuie să se facă după o alegere și decizia colegiului episcopilor. Așa că promulgă lege ca nicio autoritate laică sau conducător să nu poată interveni în alegerea sau promovarea unui patriarh, mitropolit sau episcop. În cazul invitării unei persoane laice la discuții și a ajuta la alegeri, îi este permis să accepte invitația cu respect, dacă dorește. Dacă o autoritate seculară sau conducător încearcă să acționeze împotriva deciziei canonului, să fie anatema, și acest fapt să dureze până când se supune.

       –    Canonul al 23-lea[44] oprește episcopii să primească drept cadou proprietăți ce aparțin altor biserici, deoarece prin această acceptare uzurpă autoritatea altor episcopi. Canonul mai declară că episcopul sau altcineva nu poate dispune de proprietatea aparținând altor biserici, și nici nu poate instala preoți sau orice cleric în bisericile care nu se află sub jurisdicția sa, fără permisiunea episcopului responsabil pentru aceea biserică. Mai mult decât atât, preoții sau diaconii nu trebuie să slujească în biserici unde nu au fost inițial numiți. Cine face asemenea lucruri interzise de canon, trebuie să fie excomunicat pentru o perioadă de timp. De asemenea, preotul sau diaconul urmează să fie suspendat până când se retrage din biserica din care nu face parte.

       –    Canonul al 24-lea[45] scoate la iveală un fenomen deplorabil din Patriarhia de Constantinopol, și anume că unii mitropoliți, din neglijență ori lene, convocau episcopii de sub jurisdicția lor, încredințându-le sarcina de a celebra serviciul divin în propriile lor biserici, să facă litanii și toate sfintele slujbe, pe care erau datori ei a le săvârși. Acești mitropoliți, contrar dreptului bisericesc, se dedau la afaceri seculare și administrație, nereușind să persevereze în rugăciuni și cereri pentru propriile lor păcate și ale poporului lor. Mitropolitul care, după emiterea acestei directive a canonului, continuă să nu săvârșească aceste slujbe în propriul său oraș, ci caută să fugă de această sarcină cu ajutorul episcopilor săi sufragani, trebuie să fie pedepsit de patriarhul său, să fie îndreptat ori destituit.

       –    Canonul al 26-lea[46] menționează ca instanțe de judecată sinodul mitropolitan și patriarhal. Stabileşte că preotul sau diaconul, destituit de episcopul său pentru o crimă sau a suferit o nedreptate, nu este mulțumit de judecata episcopului său, crezând că a fost nedreptățit din cauza vrăjmășiei episcopului sau pentru că episcopul vrea să dăruiască funcția anumitor persoane sub formă de favoruri, persoana are dreptul de a recurge la mitropolitul provinciei sale și să denunțe depunerea lui din funcția deținută sau orice alt prejudiciu. Mitropolitul trebuie să preia aceste cazuri și să cheme episcopul care a detronat clericul. Trebuie să examineze cazul, cu ajutorul altor episcopi, pentru a confirma depunerea clericului dincolo de orice îndoială, în fața unui sinod general și judecata multor persoane. Și episcopii ar putea să recurgă la patriarh, capul lor, când se plâng că au suferit lucruri similare din parte mitropolitului lor pentru a primi o decizie justă. Un mitropolit poate fi judecat numai de propriul patriarh, și nu ,,de mitropoliții învecinați. Pentru ca hotărârea patriarhului să fie dincolo de orice suspiciune, un număr de oameni stimați vor fi adunați în jurul patriarhului, ca judecata lui să fie deplin ratificată și confirmată[47]. Dacă cineva nu este de acord cu ce a promulgat canonul, va fi excomunicat.

       –    Canonul al 27-lea[48] afirmă că episcopii autorizați să poarte omofor ,,pallium” în anumite momente, îl pot purta în acele locuri, dar nu trebuie să abuzeze purtând inutil pe întreaga perioada a serviciului divin ori la altă slujbă bisericească. Canonul decretează că cei care au îmbrățișat cu evlavie viața monahală și au fost înălțați la demnitatea de episcop, trebuie să-și păstreze aspectul și hainele veșmintelor monahale și sfințenia vieții. Niciunul să nu-și lepede haina tagmei lor. De aceea, orice episcop care poartă pallium-ul în afara ocaziilor stipulate în scris ori pune deoparte îmbrăcămintea monahală, trebuie să fie îndreptat sau să fie destituit de patriarhul său.

        Pentarhia bisericească ori Primatul a „cinci infailibili[49].

       –    Canonul 21 se referă la pentarhia bisericească alcătuită din reprezentanții celor cinci scaune patriarhale. Se observă că autorii canonului 21, în timpul compilării lui au ascuns în text, mai mult sau mai puțin, un primat de jurisdicție, al ,,Scaunului lui Petru, întâistătătorul apostolilor” și primul din cadrul pentarhiei. Subliniem acest lucru din două motive:

  1. a) Canonul evită să amintească egalitatea de onoare dintre Roma și Constantinopol, menționată în canonul 28 al Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451): ,,dacă vechii părinți i-au conferit întâietate scaunului Romei, după dreptate pentru faptul că cetatea era împărătească. Și cei 150 episcopi prea iubitori de Dumnezeu, îndemnați de același considerent, au acordat privilegii egale Preasfântului scaun al Romei noi, socotind a fi cu dreptate cetatea care s-a cinstit cu împărăția și cu senatul (sinclitul) şi care a dobândit întâietăți (privilegii) egale cu ale vechii Rome împărătești[50].
  2. b) Interpretare făcută de unul dintre membrii delegației pontificale, bibliotecarul Anastasie. În introducerea la actele sinodului din 869/870 susține următoarele: „Inter quas videlicet sedes quia Romana praecellit, non immerito visui comparatur: qui profecto cunctis sensibus praeeminet, acutior illis existens, et communionem, sicut nullus eorum, cum omnibus habens[51].

       El afirmă că Biserica este Însuși Trupul lui Hristos și în cadrul ei se găsesc cele cinci scaune patriarhale, reprezentate de cei cinci patriarhi: al Romei (Papa), Constantinopolului (Patriarhul Ecumenic), Antiohiei, Ierusalimului și Alexandriei. Aceste scaune patriarhale sunt asemenea celor cinci simțuri ale trupului, doar unul, vederea, îndeplinește o funcție esențială, coordonând lucrarea celorlalte, exact același lucru se întâmplă și cu scaunele patriarhale. În cadrul pentarhiei, rolul episcopului Romei este determinant pentru celelalte scaune patriarhale. Prin urmare, după opinia sa, promulgarea canonului 21 este o afirmare a primatului de putere al Papei.

       Din studiul sesiunilor sinodului reiese că Răsăritul, reprezentat de împăratul Vasile I și patriarhul Ignatie, a acceptat acest primat al Papei, drept dovadă este și cuvântarea ocazională dedicată de împăratul Vasile I papei Adrian al II-lea, ținută după ce părinții sinodali au semnat atât „Libellus Satisfactionis”, cât și „Ὁ Ὅρος  τῆς συνόδου”: „Ὁ Θεὸς νὰ εὐλογεὶ ὅπως πρέπει τον κόπον σας. Νὰ εἶσθε μαζί με τοὺς πρωτοκορυφαίους ’Αποστόλους Πέτρο και Παῦλο δικαστὲς στὸν κόσμο τοῦ μέλλοντος, πως πήρξατε μ τόση δικαιοσύνη στς μέρες μας, φο ναλάβατε πό τά χέρια το Χριστο τό λιμάνι το πλοίου πο εναι ’Εκκλησία[52]. Astfel, împăratul cu întregul cler prezent au recunoscut supremația Patriarhiei Romei asupra Bisericii, comparată metaforic aici cu o corabie ce îl are la cârmă pe Papa care o conduce cu ajutorul timonei, luată din mâinile lui Hristos.

       Prin urmare acest canon prezintă o concepție anticanonică, prin care sobornicitatea Bisericii

este subminată, în timp ce teologia primatului este promovată. Această concepție este străină celei

ortodoxe, conform căreia: „Biserica Ortodoxă universală se prezintă astăzi ca o comuniune de Biserici locale autocefale surori, egale între ele, libere unele față de altele în ceea ce privește conducerea administrativă, unite unele cu altele prin aceeași credință[53]. Din cauza autorității excesive oferită celor cinci Patriarhii, acest canon limitează autoritatea sinodală, lipsind de egală autoritate celelalte Bisericii locale, dar în același timp anula dreptul de a discuta, în aceleași condiții, problemele bisericești și noile Biserici Autocefale ce pot apărea după acest sinod. Prin aceste efecte ale canonului 21[54], el devine ,,asemănător infailibilității Papei, cu diferența că există cinci infailibili în loc de unul[55].

[1] Bibliografie (opțional): Παύλος Μενεβίσογλου. Μητροπολίτης Σουηδίας, Ιστορική Εισαγωγήεις τους κάνονας της Ορθοδόξου Εκκλησίας, Stockolm 1990, Tipărită în Atena,Grecia, p. 497, Nota.1.Νorman P. Tanner S.J., Decrees of Ecumenical Councils, Vol. 1 Nicaea I to Lateran V, Sheed Ward and Georgetown University Press, 1990. J. Hefele, Histoire des conciles, trad. Par Dom H. Leclercq, vol IV. Premiere partie, Paris, 1911, pp. 481-546. Francis Dvornik, The Photian Schism , op, cit., pp.129-158. Κύριλλος Κατερελος, ‛ Η Ρώμη καὶ τὸ Παπικὸ Πρωτεῖο ἐπὶ Πατριαρχείας Ἰγνατὶου καὶ ‛Ι. Φωτῖου(847-886) ‛Η Η΄ Οἰκουμενικὴ Σύνοδος τῆς Καθολικῆ Ἐκκλησίας(869-870) Ἐκδ. Τὸ Παλίμψηστον, Θεσσαλονίκη, 1998, Niceta David, The Life of Patriarch Ignatius, Dumbarton Oaks Texts Thirteen Washington,D. C. 2013. Photius, Patriarch von Konstantinopel. Sein Leben, seine. Schriften und das griechische Schisma, vol. 1-3, Regensburg 1867–1869, Χρυσοστόμου Παπαδοπούλου, Αρχιεπισκόπου Αθηνών, Το πρωτείον του επισκόπου Ρώμης· Ιστορική και κριτική μελέτη, Αναπλάσεως, Αθήναι, 1930. V.Guettée, Papalitatea schismatică, sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană, Ediţie digitală, trad.rom. Iosif Gheorghian, ed. Apologeticum, 2005. D. Stiernon, Constantinopol IV, Histoire des conciles ecuméniques 5, Paris, 1967, 5, Mainz, 1975, p. 158. Corpus Juris Civilis, vol. III: Novellae, editat de R. Schoell şi W.Kroll, Berlin, Weidmanns, 1959. The Civil Law, vol. 12-14, tradus şi editat în engleză de S.P. Scott, A.M. HE. Lawbook Exchange, LTD.Union, New Jersey, 2001. The Civil Law, vol. 16, tradus și editat în engleză de S.P. Scott, Cincinnati, The Central Trust Co, 1932, The Civil Law, vol. 17, tradus și editat în engleză de S.P. Scott, Cincinnati, The Central Trust Co, 1932.  Accesat  la 1 ianuarie 2015, https://www.yumpu.com/fr/document/view/16554702/reb-1967-num-25-1-1392pdf-bibliotheca pretiosa/33  

[2] Mansi.16, 17A-18A, 428-437.

[3] Mansi. 16, 16-203.

[4] Mansi. 16, 308-409.

[5] Mansi. 16, 16-37. (text latin)

[6] Mansi. 16, 309-320. (rezumat greacă)

[7] Mansi. 16, 37-38.

[8] Mansi. 16, 44A-53D. Mansi 16, 321 E-327D

[9] Mansi. 16, 53-74.

[10] Mansi. 16, 74 Ε-81Β. Mansi 16, 340A-344C.

[11] Mansi. 16, 81-96; Vezi. Stiernon Daniel, Constantinople IV (869-870)…, pp. 115 – 122.

[12] Mansi. 16, 96C-134A. Mansi, 16, 357B-381D.

[13] Mansi. 16, 134B-143B; 381B-389C.

[14] Mansi. 16, 143-157.

[15] Mansi. 16, 157D-208B; 397D-409B.

[16] Mansi. 16, 157D-208B; 397D-409B.

[17] Mansi. 16, 397Ε-405Ε, textul celor 14 canoane în greacă. Pentru textul latin al celor 24 canoane vezi: Mansi 16, 160Ε-178Ε. O ultimă ediție în latină, greacă și engleză a canoanelor, vezi: Norman P Tanner S.J. Decrees of the Ecumenical Councils, Vol. 1, Nicaea I to Lateran V, Sheed & Ward and Georgetown University Press 1990, pp. 166-186.

[18] Mansi.16, 398-405. Ioanu, Disciplina généraie antic, vol. I, partea din iunie, Roma 1962, pp. 293- 342.Apud. Κύριλλος Κατερελος, Η Ρώμη καὶ τὸ Παπικὸ Πρωτεῖο…., p. 159.

[19] Johan A. Meijer C. Ss. R, A Successful Council of Union. A theological analysis of the Photian Synod of 879-880, Patriarchal Institute for Patristic Studies, Thessaloniki,1975, p. 33. „în cazul în care mai mult de 200 de episcopi, urmași ai lui Fotie, au fost excluși din Biserica oficială, și mulți preoți au fost laicizați; clerul inferior au fost excluși de la primirea unui rang superior”.

[20] Cf. . Μητροπολίτης Σουηδίας, Ιστορική Εισαγωγή…, p. 497, Nota. 1. „Nota a fost adoptată de la Jean Hardouin, Conciliorum collectio regia maxima, vol. V, Paris, 1714, p. 1104. Vezi Mansi, Sacrorum Conciliorum, 16, 405-408. Sinodul din Constantinopol 869-870 nu a fost recunoscut în Biserica Ortodoxă de Răsărit și niciodată acceptat ca al optulea Sinod Ecumenic. «Ca al optulea Sinod Ecumenic este recunoscut numai în Biserica Occidentală» (…). Despre aceasta în Which councils are ecumenical?, în Journal of Ecumenical Studies 3 (1966) 314-328. Bibliografie (despre sinodul din869-870): Vasileos Stefanidis, Εκκλησιαστική Ιστορία, Παπαδημητρίου, Tesalonic, 1959”.

[21] Mansi. 16, 397Ε-405Ε, textul celor 14 canoane în gracă. Pentru textul latin al celor 24 canoane vezi: Mansi 16, 160Ε-178Ε. Pentru textul celor 27 de canoane traduse în limba franceză vezi: P. Joannou, Pape, Concile et Patriarches dans la tradition canonique de l’eglise orientale jusqu’au IXe s. Pontificia Commissione per la redazione del Codice di Diritto Canonico Orientale, Fonte (Ser. la), Fase. IX, 1.1, 2, Roma 1962, Appendice II, pp. 293-341. Pentru textul în germană vezi: D. Stiernon, Autour de Constantinople IV et V, REB 25 (1967), pp. 320-340. Pentru textul în italiană vezi: Conciliorum Oecumenicorum Decreta- Bologna 1962, pp. 166-186. O ultimă ediție în latină, greacă și engleză a canoanelor, vezi: Norman P Tanner S.J. Decrees…, pp. 166-186.

[22] Norman P Tanner S.J. Decrees…, p. 168. Mansi. 16, 161DE. Mansi 16, 400D. „Cu același respect, ca și în Sfintele Evanghelii, am hotărât a fi cinstită sfânta icoană a Domnului nostru Iisus Hristos. Aşa cum prin cuvintele din Evanghelie toți dobândim mântuire, tot așa, prin chipurile zugrăvite cu meșteșug (…) Şi icoana neprihănitei Sale Maici, icoanele tuturor sfinților îngeri, așa cum scriu Sfintele Scripturi, și pe ale tuturor sfinților le cinstim și le mărim. Cei care nu le cinstesc, să fie afurisiți de Tatăl, Fiul și Sfântul Duh”.

[23] Ibidem, p. 168. Mansi. 16, 166E-167E; 404-405.

[24] Ibidem, p. 167. Mansi. 16,  160E-161B; 400B.

[25] Ibidem,  p. 169. Mansi.16, 162BCD; 400B.

[26] Ibidem, p. 171. Mansi. 16, 164E-165B; 401CDE.

[27] Ibidem, p. 172. Mansi. 16, 164CD; 401E-403. „Moise, purtătorul de cuvânt divin, declară clar în legea lui că ceea ce este corect ar trebui să fie executat corect, din moment ce un act bun nu este bun, exceptând cazul în care se efectuează în conformitate cu rațiunea. Într-adevăr este bun și foarte de folos a picta ori a restaura sfintele și cinstitele icoane și a-i învăța pe semeni învățăturile dumnezeiești și cele ale înțelepciunii omenești. Dar nu este un lucru bun, nici de folos să fie făcute aceste lucruri de cei care nu sunt vrednici. De aceea, rânduim ca cei anatematizați de acest sinod sfânt și universal să nu picteze icoane în sfintele biserici, şi nu au voie nicăieri să predea, până când  nu se întorc din rătăcirea și răutatea lor….”.

[28] Georgios Kordis, Hierotyros, Teologia icoanei după Sfinții Părinți, trad, rom, Mihai Coman și Cristina Costena Rogobete, ed. Bizantină, 2007, p. 57.

[29] Norman P Tanner S.J. Decrees…, p. 173. Mansi. 16, 167CDE; 404B.

[30] Ibidem, p. 184. Mansi. 16, 177ABC.Canonul acesta nu este în variantă greacă.

[31] Ibídem, p. 170. Mansi. 16, 162E-163D. Mansi 16, 401ABC.

[32] Ibidem, p. 173. Mansi. 16, 165CDE.

[33] Ibídem, p. 174. Mansi. 16, 167B.

[34] Ibidem, p. 174. Mansi. 16, 166ABC; 404CD.

[35] Ibidem, p. 175. Mansi. 16, 167CDE.

[36] Ibidem, pp. 176-177. Mansi. 16, 168ABCD; 404E-405A.

[37] Ibidem, p. 177. Mansi. 16, 168E-169ABC.

[38] Ibídem, p. 178. Mansi. 16, 169D-170D.

[39] Ibidem, p. 179. Mansi. 16, 170E-171BCE.

[40] Ibidem, p. 180. Mansi. 16, 172BC.

[41] Ibidem, pp. 180-181. Mansi.16, 172D-173B.

[42] Ibidem, p. 181. Mansi. 16, 172C-174A.

[43] Ibidem, pp. 182-183. Mansi. 16, 174E-175B.

[44] Ibidem, p. 183. Mansi. 16, 175C-176A.

[45] Ibidem, p. 184. Mansi. 16, 176BCDE.

[46] Ibidem, p. 185. Mansi. 16, 177D-179A.

[47] Norman P Tanner S.J. Decrees…, p. 185. ,,sed a solo patriarcha proprio iudicetur: cuius sententiam rarionabilem, et iudicium iusrum, ac sine suspicione fore decernimus, eo quod apud eum honorabiliores quique colligantur, ac per hoc ratum et firmum penitus sit quod ab ipso fuerit iudicatum. Si quis autem non acquieverit iis quae anobis edita sunt, excommunicatus exsistat”.

[48] Ibidem, pp. 185-186. Mansi. 16, 178CDE; 405DE.

[49] Sf. Nectarie Kefalas Sf. din Eghina, Istoria schismei De ce Papa şi supuşii lui s-au despărţit de Biserica lui Hristos, Ed. Evanghelismos Bucuresti, 2011, p. 321.

[50] Arhid. Pr. Dr. Ion Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentari, Sibiu, 2005, p. 101.

[51] Mansi. 16, 7D.

[52] Mansi. 16,202A: „… et dei sanctitati quoque vestrae condignam laborum vicissitudinem, etcum Petro et Paulo principibus apostolorumjudices vos demenstret, et jam in futuro saeculo multarum gentium et populorum propriis bonis operibus, impios et ininquos judicaturos, quemadmodum et nunc debide fecistis, a Christo gubernacula sumente ecclesiasticae navis”. Apud. Κύριλλος Κατερελος, Η Ρώμη καὶ τὸ Παπικὸ Πρωτεῖο…., p. 244.

[53] Gabriel Viorel Gârdan, „Unitatea și Autocefalia Bisericii în dialogul panortodox presinodal”, în Studia Theologia Orthodoxa, nr. 1, 2011, p. 91.

[54] Norman P Tanner S.J. Decrees…, p. 182. „Noi credem că cuvântul Domnului Hristos adresat apostolilor și ucenicilor Săi sfinți, «Cine vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă; și cine vă nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește; iar cine Mă nesocotește pe Mine, nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine» (Luca 8.16) a fost adresat şi tuturor celor care au fost făcuți Supremii pontifi și Păstorii șefi în ierarhia Bisericii Catolice. Declarăm că nicio putere lumească nu poate trata cu lipsă de respect pe cei care dețin funcția de patriarh sau încearcă să le schimbe poziția lor înaltă, ci să-i prețuiască ca pe unii vrednici de toată cinstea și respectul. Acest fapt se acordă în primul rând Preasfântului Papă al vechii Rome, în al doilea rând patriarhului Constantinopolului și apoi patriarhilor din Alexandria, Antiohia și Ierusalim. Mai mult, nimeni nu trebuie să compună sau editeze scrieri sau broșuri împotriva celui mai sfânt Papă al vechii Rome, sub pretextul aducerii de acuzații incriminatorii, așa cum a făcut recent Fotie și Dioscor cu mult înainte. Cine are această mare aroganță și îndrăzneală, ca Fotie și Dioscor, și aduce acuzații false în scris sau rostite împotriva Scaunului lui Petru, întâistătătorul apostolilor, să primească o pedeapsă egală cu a lor. Conducătorul sau autoritatea lumească care încearcă să elimine pe cel de mai sus, Papă, al Scaunului apostolic, sau pe orice alt patriarh, să fie anatema. Mai mult, la un sinod universal orice întrebare sau controversă privind Sfânta Biserică a Romei trebuie să se facă o anchetă corespunzătoare cu venerația și considerația problemei ridicate și să se găsească soluția folositoare; nu trebuie să se pronunțe pripit împotriva Supremului Pontif al vechii Rome”.

[55] Sf. Nectarie, Istoria schismei…, p. 321.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *