Biserica triumfătoare. Egalitatea cu îngerii şi contrastul cu viaţa de acum din perspectivă augustiniană

Biserica triumfătoare. Egalitatea cu îngerii şi contrastul cu viaţa de acum din perspectivă augustiniană

Protos. Dr. Arsenie Obreja

Când mărturisim astăzi despre comuniunea liturgică cu îngerii la rugăciunea ieşirii cu Sf. Evanghelie, ce înţelegem prin aceasta? Augustin ne explică. Pentru el calitatea de împreună-slujitori cu îngerii se referă la condiţia noastră actuală în Cetatea lui Dumnezeu, dar şi la condiţia viitoare. Expresia „comuniunea cu îngerii” ne trimite la înviere, la momentul în care vom fi chemaţi să vieţuim alături de îngeri, după ce vom fi biruit pe adversarii lor, pe demoni[1].

Comuniunea cu îngerii este aşadar principala făgăduinţă divină. Finalitatea nădejdii noastre nu este o răsplătire pur individuală, ci una în cadrul comuniunii cu sfinţii, nu doar cu oamenii, ca Dumnezeu să fie totul întru toate[2]. Societas angelica exprimă, pe de o parte, caracterul comunitar al fericirii şi unităţii din Ierusalimul eshatologic, în rândul îngerilor şi al sfinţilor[3].

Pentru Augustin egalitatea oamenilor cu îngerii îl ajută să descrie viaţa fericită, iar aceasta constă în principiu în vederea lui Dumnezeu: „O, fericită pace pe care o vom vedea în Dumnezeu! O, sfântă egalitate de care ne vom bucura împreună cu îngerii!”[4] Noţiunea este legată de cea a dreptăţii desăvârşite care, implicând vederea divină, se găseşte împlinită doar la îngeri, până ce şi noi vom deveni egali ai acestora. Dacă Dumnezeu n-ar fi dat oamenilor această misiune a egalităţii, noi n-am fi îndrăznit să o bănuim măcar, sau ar fi fost oricum prea mult pentru noi să o cerem de sus[5].

„Da, suntem oameni, scrie Augustin în De baptismo, însă prin nădejde suntem deja îngeri ai lui Dumnezeu, meniţi să devenim, întru înviere, egali ai lor”[6]. Această egalitate, după cum am constatat deja, implică participarea noastră la aceeaşi viaţă fericită. Vom gusta mai târziu din plăcerea pe care o au îngerii şi dorinţa noastră va fi îndestulată.

Pentru a fi mai precişi, tocmai vederea lui Dumnezeu face deosebirea dintre viaţa îngerilor şi a noastră. Aceasta e ideea asupra căreia revine mereu cu drag. A deveni egal îngerilor înseamnă pentru el a fi părtaş contemplării de care se bucură aceştia încă de la început: „Nu trebuie să-ţi închipui că îngerii se desfată cu ospeţe zilnice şi cu vin de care tu te ameţeşti sau că şi-au luat femei. Nimic din acestea nu se găseşte la îngeri. De unde atunci fericirea lor, dacă nu din ceea ce spune Domnul: Nu ştiţi voi că îngerii văd neîncetat faţa Tatălui? (Mt 18, 10) Aşadar, dacă îngerii se bucură de vederea feţei Tatălui, şi tu fii gata de o astfel de fericire. Unde vei găsi o bucurie mai mare decât aceea de a vedea faţa lui Dumnezeu? Nefericire ţie dacă dorinţele tale te fac să bănuieşti că poate exista ceva mai frumos decât Acela care este izvorul oricărei frumuseţi, şi te împiedică să te gândeşti la El!”[7]

Și aici se vede că gândirea lui Augustin rămâne în vecinătatea învierii. Evident sunt texte în care nu se pune deschis problema egalităţii noastre cu îngerii de aici, de aceea se afirmă obţinerea acesteia numai după înviere. Versetul de la Matei, interpretat cum am văzut mai sus, îi dă episcopului Hipponei perspectiva ce-l împiedică să se oprească asupra noţiunii de răsplătire imediată. În De Genesi ad litteram, afirmă chiar că oamenii în stare de extaz sau dezlegare de trupul muritor nu-l pot vedea pe Dumnezeu cum o fac îngerii, înainte de a fi primit un trup spiritualizat care să le înlesnească această transparenţă[8].

Egalitatea cu îngerii comportă evident transfigurarea trupului nostru de carne într-un trup spiritualizat sau angelic. Către finalul vieţii, în Revizuiri, bătrânul episcop a corectat afirmaţiile sale din tinereţe: nu şi-a retras niciodată însă concepţia despre vederea lui Dumnezeu ca fiind strâns legată de înviere[9].

Să luăm în seamă încă o trăsătură ce ne permite să precizăm prin ce vom fi egali îngerilor. Împreună cu contemplarea, elementul esenţial al acestei asemănări, şi transfigurarea trupului nostru care o condiţionează, vom întâlni adesea şi menţionarea nemuririi. Stabilitas sedis aeterne[10] caracterizează partea angelică a Bisericii, prin opoziţie cu mutabilitatea şi stricăciunea ataşate condiţiei terestre. Prin înviere vom avea trup nemuritor şi vom lua parte la viaţa nesfârşită a îngerilor. Putem spune că vom ajunge „veşnici, egali îngerilor lui Dumnezeu”[11]. Acesta este un element important al doctrinei augustiniene despre fericire. Corruptio, lapsus, tribulatio se leagă între ele. Nu există deci pace sau siguranţă desăvârşită fără primejdia căderii şi nici slobozire completă de păcat câtă vreme vom trăi în acest trup muritor[12].

Augustin asociază ideea incoruptibilităţii cu cea a laudei veşnice: „Toţi credincioşii meniţi să împărăţească cu Hristos vor învia cu acelaşi trup, dar în aşa fel ca să poată fi transfiguraţi dobândind nestricăciunea îngerilor, pentru a deveni egali ai lor, după cum Însuşi Domnul a făgăduit. Și fără slăbire Îl vor lăuda pe El, trăind totdeauna în El şi din El, cu bucuria şi fericirea pe care omul nu poate nici să le descrie, nici să le gândească”[13].

Tema egalităţii noastre cu îngerii, perfectio caelestis et angelica[14] se dezvoltă în principal în funcţie de om. Contemplarea, nemurirea, învierea sunt realităţi care îl afectează direct pe creştin. Vom termina aşadar printr-un gând care-l preocupă profund pe Augustin. Cetatea sfinţilor, Biserica eshatologică se vor bucura împreună de viaţa îngerilor[15]. Însăşi Biserica, înveşmântată în nemurire, va primi desăvârşirea vieţii angelice: „Bolnavii sunt tămăduiţi când oamenii vieţuiesc întru împlinirea poruncilor Sale, şi după ce vor fi lepădat pe demonul şi lumea, iar ei vor ajunge la înviere. Biserica va fi desăvârşită, adică ridicată prin nemurire la perfecţiunea îngerilor” [16].

Trăsăturile Cetăţii viitoare ne apar până acum numai prin comparaţie cu viaţa îngerilor la care vom participa şi noi. Sunt adesea trasate ideile contrastului dintre viaţa de exil şi ajungerea în Patrie prin noţiunea generală peregrinatio – Patria. În timp ce egalitatea cu îngerii implică mai ales contemplarea fericită şi nemurirea, contrastul dintre Patrie şi exil se traduce prin opoziţia credinţă – contemplare sau necaz – bucurie.

Trebuie să remarcăm faptul că duetul fides – species revine frecvent în legătură cu expresia Sf. Ap. Pavel de la II Cor. 5, 6-8. Tema este dezvoltată mai ales în scrierile antipelagiene în dublul sens de opoziţie şi de continuitate[17]. Se marchează distanţa care ne separă de bunătăţile aşteptate, dar se subliniază în acelaşi timp condiţia necesară triumfului făgăduit, credinţa ce pregăteşte vederea şi căutarea stăruitoare, posedarea şi lauda neîncetată[18]. Acest dublu regim al cunoaşterii lui Dumnezeu izvorăşte din principiul celor două iubiri.

Al doilea cuplu, necaz – bucurie, prezintă neîndoielnic mai mult interes pentru studierea Bisericii prezente, şi nu putem întârzia asupra expunerilor lui Augustin despre starea itinerantă a Bisericii, când ea ne apare ca văduvă, lipsită şi suferindă[19], decât în măsura în care ne ajută să înţelegem, pe calea negaţiei, cum va arăta Cetatea lui Dumnezeu. Viaţa de acum se opune vieţii viitoare precum ne arată un set de contraste: sollicitudo – securitas[20], tribulatio – delectatio[21], fames – saturitas[22], nox – dies, labor – quies[23].

Necazurile vor înceta odată cu exilul, fiind înlocuite cu neasemănatele mângâieri din Patrie[24]; noaptea acestei lumi va ceda locul dimineţii ce va contempla soarele  unei noi zile, cea a Cuvântului. Tristeţea va fi înlocuită de bucurie aşa cum lacrimile vărsate de apostoli seara la moartea Mântuitorului au devenit bucurie la vederea Învierii[25]. Nu putem omite un citat în care fostul profesor de retorică străluceşte prin folosirea opoziţiilor: „Biserica cunoaşte două feluri de viaţă ce i-au fost în chip divin vestite şi arătate; una întru credinţă, cealaltă în contemplare; una în vremea exilului, cealaltă în locaşurile veşnice; una întru osteneală, cealaltă în odihnă; una pe cale, cealaltă în Patrie; una în activitate, cealaltă întru răsplătirea contemplării; una în care ne depărtăm de rău şi săvârşim binele, cealaltă în care nu există teama de rău, ci posedă bucuria binelui”[26].

O predică despre preocupările Martei şi a Mariei se arată a fi încă şi mai categorică: „Aceste două femei închipuiesc două vieţi: viaţa prezentă şi cea viitoare, viaţa de osteneală şi cea de odihnă, viaţa de încercare şi cea fericită, viaţa vremelnică şi cea veşnică. Marta era chipul prezentului, Maria al viitorului. Suntem ceea ce era Marta, nădăjduim ceea ce era Maria”[27].

Realitatea viitoare, deja specifică lumii angelice, e diferită de viaţa pământească precum distanţa ce separă credinţa de contemplare, aşteptarea de posesie, căutarea de prezenţă[28]. Dacă putem găsi aici pe pământ motiv de bucurie, asta nu-i decât o anticipare a sorţii ce ne aşteaptă[29], atunci când vom fi ajuns să ţinem la piept realitatea ce o doream.

O imagine sugerată de Scriptură, pe care Părinţii o folosesc pentru a descrie condiţia actuală a Bisericii şi pe care o împrumută şi Augustin, este cea a lunii. Putem, printr-o succesiune variabilă de explicaţii, să reţinem câteva constante. Precum luna primeşte lumina de la soare, Biserica o primeşte pe a sa de la Hristos. Opoziţia dintre umbră şi lumină se referă la prezenţa celor buni şi a celor răi. Instabilitatea lunii reprezintă moartea şi învierea, dar şi nestatornicia Bisericii în vremea prezentă, până ce totul se va desăvârşi: „Luna înseamnă aici, nu firea muritoare a trupului pe care o îndură aici Biserica, ci chiar Biserica ce are să fie izbăvită de moarte pentru a rămâne veşnic, Biserica ce va împărăţi prin slava învierii”[30].

[1]    Coment ps 121, 1 şi Predica 222

[2]    De civitate Dei XIV, 28

[3]    De civitate Dei XI, 12

[4]    Coment ps 136, 5

[5]    Predica 341, 11

[6]    De baptismo II, 5, 6

[7]    Coment ps 43, 16

[8]    De Genesi ad litteram XII, 35

[9]    Retractări I, 16

[10]  Coment ps 73, 5

[11]  Predica 213, 9

[12]  Coment ps 114, 7-8

[13]  Prima cateheză 27, 54

[14]  Predica 154, 7

[15]  Coment ps 9, 12

[16]  De consensu evangelistarum II, 75, 145

[17]  Cf. De spiritu et littera 36, 64

[18]  Coment ps 37, 28

[19]  Coment ps 131, 23 şi 87, 15

[20]  Predica 154, 7

[21]  Coment ps 85, 11

[22]  Predica 61, 7

[23]  Epistola 55, 9

[24]  Coment ps 85, 24

[25]  Coment ps 58, II, 10

[26]  Tratatul 124, 5 la Ev după Ioan

[27]  Predica 104, 4

[28]  Predica 194, 2

[29]  Coment ps 78, 12

[30]  Coment ps 71, 10

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *