Asociația „Rugul Aprins” între legalitate și legitimitate

Asociația „Rugul Aprins” între legalitate și legitimitate

 

Lect. univ. dr. Carmen Ciornea

Personalitatea lui Sandu Tudor, fondatorul, organizatorul și catalizatorul grupului duhovnicesc de la Antim a constituit deja subiectul multor demersuri de cercetare, apărute după 1990 și, la o primă vedere, se poate considera că nu mai poate oferi substanța unui studiu original. Or, articolul de față ridică o problemă care nu și-a găsit până-n prezent soluția, și anume: Asociația „Rugul Aprins” a fost sau nu legal constituită? Pentru aceasta am socotit necesar să ne aplecăm asupra contextului cultural-politic al evoluției Asociației Rugul Aprins, de la înființare și până la scoaterea ei în afara legii. Totodată, cercetarea în Arhiva C.N.S.A.S. ne-a facilitat aducerea la lumină a unor aspecte edificatoare cu privire la ce a însemnat fenomenul „Rugul Aprins” pentru membrii ei, dar și pentru organele de partid și de stat. Semnalăm că lectura documentelor de Arhivă presupune din partea cititorului un atent exercițiu de interpretare, pentru a nu cădea în capcanele limbajului de lemn, instrument perfid de mistificare a realității, pe baza căruia se formulau capete de acuzare soldate cu ani grei de condamnare.

Contextul cultural-politic al apariției Asociației „Rugul Aprins”

După 23 august 1944, regele Mihai încheie alianţa dintre România şi Germania şi inaugurează o scurtă perioadă de liberalism politic, deși comunismul începe să se prolifereze din ce în ce mai agresiv. Sandu Tudor reușește să coaguleze o grupare de intelectuali clerici şi laici, care vor pune bazele mişcării duhovniceşti Rugul Aprins, un grup de rugăciune, care a încercat să se înregistreze ca asociaţie a cetăţenilor, așa cum reiese din dosarul nr. 012956, fond Documentar, aflat în Arhiva C.N.S.A.S. Participanţii se adunau, la început, în fiecare duminică, după liturghie, și, ulterior, seara, după vecernie, pentru a asculta conferinţele şi a dezbate diferite teme de spiritualitate, subordonate supra-temei „îndumnezeirii omului prin rugăciunea continuă a Numelui lui Iisus, purtat de om în sine, cum L-a purtat Maica Domnului[1].

Conform statutului, scopul declarat al asociaţiei a fost acela de a educa elevii teologi cu privire la cerinţele morale şi spirituale ale vieţii monahale. În fapt, finalitatea grupării duhovnicești s-a dovedit a fi redescoperirea, într-un mod intelectual specific, prin intermediul studiului şi cercetării întemeiate pe texte patristice, filosofice și literare a sensului şi posibilității rugăciunii şi a practicii isihaste pentru omul modern, debusolat de multiplele metamorfoze ale ideologiilor vremii și alertați de perspectivele care se prefigurau în contextul sovietizării din ce în ce mai agresive a societății. Sigur că activitatea religioasă a fost privită cu suspiciune de serviciile secrete comuniste încă de la început și aceasta deoarece, prin simpla ei natură, contravenea ideologiei totalitare. „Iubirea aproapelui” se traducea în limbajul securistic în rezistența anticomunistă manifestată, de cele mai multe ori, prin „sprijin pentru elementele legionare”, iar instituțiile ecleziastice vor fi interpretate ca puncte de rezistență ideologică a religiei, unde se cultivă o atmosferă anticomunistă[2]. Cum propaganda ateistă a statului nu reușea să diminueze influența pe care o exercita Biserica în rândul populației, acțiunea de obstrucționare și represaliile autorităților comuniste vor îmbrăca forme din ce în ce mai sălbatice și perfide.

Or, în aceste condiții, toţi membrii asociaţiei Rugul Aprins se poziționau în tabăra adversă, preocupările lor duhovnicești lor fiind resemantizate de limbajul de lemn drept activitate subversivă, duşmănoasă democraţiei R.P.R., efect al bolii mistico-legionare.

„Rugul Aprins” – Simbioză între intelectualii laici și clerici

Binecuvântarea izvorâtă de la părintele Ioan Kulîghin a oferit un spațiu al tradiției spirituale vii în care s-au intersectat căutările de adevăr ale intelectualilor laici cu setea de adevăr a unui grup de membri ai Bisericii. Această simbioză între cult și cultură a dat grupului Rugul Aprins de la Antim o configurație specifică, inconfundabilă. Grupul de la Antim este foarte important pentru că reprezintă o încercare de a constitui „un spațiu de ospitalitate fără opreliști”, menit să depășească fractura dintre latura intelectualilor laici și latura monastică, cu scopul de a asuma conţinuturile tradiţiei spirituale răsăritene „dincolo de pitorescul şi devoţiunea populară[3], în contextul unei culturi deschise spre universal. Așa cum aprecia părintele Roman Braga, fenomenul de la Antim presupune o interpretare din perspectiva lucrării Duhului Sfânt, pentru că în pofida tentativei statului comunist ateu de a impune prototipul „omului nou”, fără conștiință, fără personalitate și iresponsabil, tentativă deliberată de a anula reperele spirituale tradiționale, s-a produs această conjugare a forțelor elitelor laice și clerice care restabilesc coerența sistemului de valori în societatea românească[4]. Cu alte cuvinte, se produce o mișcare de contrabalansare a forțelor pentru că, deși în mediul exterior ființa umană era supusă zi de zi umilințelor și ostracizărilor, alunecarea în interior, spre tainițele inimii o fortifică, îi dă puterea spirituală de a rezista.

Rugul Aprins consta în întâlniri zilnice, de obicei în biblioteca mănăstirii Antim din Bucureşti. În ceea ce privește recunoașterea oficială, prin Tribunal, a Asociației Rugul Aprins, literatura memorialistică oferă puncte de vedere distincte. Mitropolitul Antonie Plămădeală, Pr. André Scrima și Mihai Rădulescu susțin că Asociația nu a fost recunoscută juridic. Astfel, Mihai Rădulescu în lucrarea „Rugul Aprins” de la mânăstirea Antim la Aiud (Mihai Rădulescu, 1998) aprecia că ideea unei Asociații cu statut legal s-a ivit în timpul unei retrageri spirituale, la Govora, în vara anului 1946, însă autoritățile nu au aprobat întemeierea ei[5]. Pe aceeași linie, André Scrima nota faptul că, în urma lecturii Arhivei Securității, a descoperit intențiile lui Sandu Tudor de a înregistra legal Asociația, care, însă, în opinia sa, au constituit un demers neizbutit[6]. Mitropolitul Antonie Plămădeală preciza, la rându-i, că nu știe dacă Rugul Aprins „a avut un caracter de Asociație, cu statut și recunoaștere oficială prin Tribunal. Cred că mai degrabă nu[7].

O poziție diametral opusă o adoptă Gheorghe Vasilescu care expunea următoarele: „în 1946, el [Sandu Tudor] a înregistrat această mișcare la Tribunal, ca pe o asociație cu caracter spiritual sub numele «Rugul Aprins». Recunoscută ca persoană juridică, ea a dobândit statut legal și dreptul de a susține conferințe publice într-un cadru autorizat, adică în incinta unui lăcaș bisericesc[8]. Documentele inedite, descoperite în Arhiva Mânăstirii Antimului și în cea a Arhiepiscopiei Bucureștilor, reunite în Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, volum de a cărui ediție s-a îngrijit profesorul Gheorghe Vasilescu, conțin informații care-i motivează aprecierea mai sus menționată. De exemplu, în scrisoarea adresată Patriarhului Nicodim, datată 12 februarie 1946, ce poartă semnătura gazetarului și scriitorului Sandu Tudor, a profesorilor universitari Alexandru Mironescu și Anton Dumitriu, medicilor Vasile Voiculescu și Gheorghe Dabija, precum și a publicistului și scriitorului Paul Sterian, se găsesc următoarele informații: „Astăzi facem un pas mai departe, constituindu-ne într-o asociație, recunoscută persoană juridică, sub denumirea Rugul Aprins al Maicii Domnului[9].

Asociația „Rugul Aprins” în dosarele securității

Consultarea Arhivelor C.N.S.A.S. scoate la iveală noi probe, de natură să elucideze această problemă care, așa cum reiese din rândurile anterioare, a generat multiple și variabile soluții. Astfel, Filele dosarului nr. 012956, fond Documentar, conțin date edificatoare pe această temă. În acest mod, din fila 2 a dosarului sus-amintit aflăm că, la data de 9 februarie 1946, Președintele Tribunalului Ilfov, Secția I  Civilă, înainta cererea înregistrată sub numărul 9423 către Ministrul Afacerilor Interne în care erau specificate următoarele: „Avem onoarea a vă înainta actul constitutiv și statutele Asociației «RUGUL APRINS», cu sediul în București, Mânăstirea Antim din str. Antim, rugându-vă să binevoiți a vă da avizul asupra acordării personalității juridice pentru termenul de 27 februarie 1946 (Dosar nr. 580/946), spre cele legale[10]. Din documentul nr. 803, din 5 mai 1947, aflat la f. 1, fond Documentar, dosar nr. 012956 aflăm că prin Cabinetul Ministrului Afacerilor Interne s-a cerut Direcției Generale a Poliției de la P.P.C. date cu privire la membrii din comitetul de constituire a Asociației, cu mențiunea: „că Domnul Ministru Subsecretar de Stat Marin Florescu recomandă această asociație pentru a vă da avizul Dvs.[11].

La data de 12 mai 1947, Ministerul Afacerilor Interne, Direcția Poliției de Siguranță, Serviciul Secretariat, Biroul 1, solicită Prefecturii Poliției Capitalei relații asupra asociației și, evident, asupra persoanelor care intră în componența acesteia: „Avem onoarea a vă trimite alăturat, actul constitutiv și statutul Asociației  «RUGUL APRINS» cu rugămintea de a ne raporta relații asupra asociației, a celor ce semnează actul constitutiv precum și avizul Dvs. asupra acordării personalității juridice[12]. Peste câteva săptămâni – 28 mai 1947 – se revine, de data aceasta fixându-se și un termen: „Avem onoarea a vă ruga să binevoiți a ne raporta în termen de 48 ore, rezultatul ordinului nostru nr. 5189 S din 12 Mai 1947, cu privire la asociația «RUGUL APRINS»[13].

Avizul va fi unul negativ, vigilența autorităților comuniste nelăsându-se păcălită de insolitul acestei organizații, ale cărei rațiuni de funcționare nu se încadrau ideologiei totalitare. Motivația acestei rezoluții negative făcea trimitere la prevederile art. 10, art. 32, art. 34 din legea persoanelor juridice. Astfel, legat de art. 32 se stipulau următoarele neconcordanțe: „a. Nu este compusă din minimum 20 persoane (se compune numai din 12 persoane); b. Nu rezultă din statute cu claritate un spirit de organizare și o voință corporativă pentru realizarea unui scop bine definit; c. Asociația nu posedă un patrimoniu inițial, care să creeze posibilitatea unei acțiuni concrete sau difuzarea scopului propus; d. Prin art.2 punctul c. din statute, asociația prevede mărirea patrimoniului prin donații, subvenții și alte venituri similare[14]. Încălcarea art. 10 se înscria pe aceeași linie a neconstituirii garanției[15].

Se cuvine să adăugăm următoarele mențiuni: Comitetul asociației avea o componență de doar 6 persoane, respectiv: „1.-VASILE VASILACHE, Starețul Mânăstirii Antim; 2.-GHIUȘ BENEDICT, născut la 1904, în comuna Domnești-Putna, preot, domiciliat pe str. Antim, nr. 29; 3.-BUJOR NICOLAE, născut la 1915 în Piatra Neamț, student, domiciliat în str. Doinei, nr. 7; 4.-G-ral TETRAT TRAIAN, născut la 1893 în Ploiești, pensionar, domiciliat în str. Antim, nr.23; 5.-STERIAN PAUL, născut în București la 1904, fost secretar general la Ministerul Economiei Naționale, în timpul regimului legionar, domiciliat în Str. G.-ral Cristian Tell nr. 31; 6.-SANDU TUDOR, ziarist, semnalat după 23 August pentru propagandă reacționară[16]. Acestora se adăugau alți 6, încadrați în comitetul de inițiativă: Sofian Boghiu, Gherasim Cristea, Teodor Bragalia, Alexandru Mironescu, Tanir Rădulescu și Dumitru-Mircea Ionescu[17]. Președintele Asociației era desemnat starețul Antimului din acea vreme – Vasile Vasilache. Scopul unei astfel de organizații este interpretat ca neclar și, cu siguranță, inadecvat unui context cultural și socio-politic dominat de cenzură și de conferințe pe obsedanta temă a binefacerilor comunismului și a prieteniei de la Răsărit: „2.-De asemenea, nu îndeplinește prevederile art. 34, în sensul că obiectul și scopul asociației nu este clar redat în statute și nu este fixat cuantumul cotizațiilor. În ceea ce privește utilitatea asociației, nu se poate stabili prin statute niciun element de susținere din cauza confuziei termenilor de redare a scopului propus al asociației[18].

Concluzia era clară: Asociația nu corespundea criteriilor legale de constituire mai ales că două dintre persoanele care au semnat comitetul de constituire „au avut o conduită politică antidemocratică” iar „Art. 10 din legea persoanelor juridice însă, condiționează această posibilitate a asociațiilor de autorizarea prin Decret Regal, dat pe baza unui Jurnal al Consiliului de Miniștri, autorizare pe care asociația trebuie să o posede în prealabil[19] (aspect care, credem noi, a jucat un rol decisiv în stabilirea rezoluției). Cele două persoane erau Sandu Tudor, în dreptul căruia se menționase faptul că după 23 august a fost reținut pentru „propagandă reacționară”, și Paul Sterian, care era trecut ca fost „secretar general la Ministerul Economiei Naționale, în timpul regimului legionar[20].

După 1948, Părinţii Benedict Ghiuș, Sofian Boghiu şi Arsenie Papacioc sunt mutați, Patriarhul Justinian urmărind prin această măsură să-i protejeze de eventualele repercusiuni. Sandu Tudor, devenit între timp Monahul Agaton va ajunge după gratii. Dar, odată eliberat, pildă a îndrăznelii spirituale, părintele Daniil își va continua lucrarea sa duhovnicească, iar flăcările Rugului Aprins vor lumina, din nou, cu sporită vigoare, din larvele adăpostite de munții Moldovei, sufletele însetate de Adevăr ale clericilor, intelectualilor și studenților români creștin-ortodocși.

Concluzii

Aminteam la început faptul că personalitatea lui Sandu Tudor a constituit un subiect uzitat, în special, în recuperarea biografiei sale din ipostaza de fondator al Rugului Aprins. De altfel, dincolo de orice divergențe, există o dimensiune, care nu se poate ignora, când vine vorba de evocarea subiectului nostru, și anume aceea de luptător pentru promovarea Ortodoxiei în dimensiunea duhovnicească și socială, înrădăcinate în orizontul liturgic, luptă care a constituit o constantă și ferventă preocupare a sa. Proclamarea statului comunist român a echivalat cu introducerea noului val de represiune împotriva credincioşilor ortodocşi şi, în special, a misticilor. Anul 1948 a adus dizolvarea „Rugului Aprins” și arestarea multor membri, mai ales, din rândul studenților. Și iată că, nu peste multă vreme, Sandu Tudor (Monahul Agaton) însuși va ajunge să limpezească înțelesurile rugăciunii neîncetate a inimii, celor care-l însoțeau pe calea urcușului spiritual, cărora le tâlcuia, astfel, paradoxul libertății din spatele gratiilor.

Cu toate că arhivele au găsit soluția legată de legalitatea Asociației, refacerea tabloului în afara contextului politic e de natură să conducă la o falsă evaluare. De altfel, raporturile legalitate vs. legitimitate din acea vreme erau supuse unei severe resemantizări și credem că pentru părintele Daniil (Sandu Tudor), paradigmă a rezistenței anticomuniste prin isihie, refuzul autorităților în drept de a legifera Asociația pe motiv că obiectul și scopul asociației nu este clar redat în statute nu a reprezentat o surpriză. Rugul Aprins, prin fondatorul său, va cunoaște o strălucire unică chiar și după 1958 când, dincolo de gratii, Părintele Daniil va parcurge, până în noaptea de 17 noiembrie 1962, ultimele clipe din anevoiosul drum către desăvârșire, profund încredințat că doar prin jertfă omul primește cununa biruinței.

Prin urmare, chiar dacă Sandu Tudor și prietenii săi nu s-au lăsat descurajați de contextul socio-politic neprielnic și au insistat pentru a oferi Asociației personalitate juridică, așa cum au apreciat majoritatea memorialiștilor, acest lucru nu s-a putut împlini. Cu toate acestea, se cuvine să subliniem faptul că nerecunoașterea juridică n-a știrbit cu nimic legitimitatea Asociației „Rugul Aprins”, grup duhovnicesc ale cărui coordonate vitale țineau de cu totul alte rațiuni decât cele ale proximității juridice, sociale sau politice. Mărturiile corifeilor Rugului Aprins confirmă înscrierea grupării într-o traiectorie aparte, capabilă să ofere omului repere și stabilitate chiar și în acel context în care valorile erau tălmăcite printr-o lupă comunistă, totalitară și anticreștină.

[1] † Antonie Plămădeală, Rugul Aprins, Ed. Arhiepiscopiei Sibiului, Sibiu, ediție electronică, 2002, p. 116.

[2] Apud Cristian Vasile, „Autoritățile comuniste și problema mânăstirilor ortodoxe în anii ʼ50”, în Aldine (supliment săptămânal al ziarului România liberă), an IV, nr. 224, 22 iulie 2000, pp. 2-3.

[3] † Antonie Plămădeală, op.cit., p. 129

[4] Pr. Roman Braga, „Rugul Aprins”, în Lumină lină. Revista teologică a Episcopiei Ortodoxe Române din America și Canada, vol. 2, nr. 1-2, mai 1991, p. 122.

[5] Mihai Rădulescu, „Rugul Aprins” de la mânăstirea Antim la Aiud, Ed. Ramida, București, 1998, p. 139.

[6] Pr. André Scrima, op.cit., p. 192.

[7] † Antonie Plămădeală, op.cit., p. 28.

[8] Gheorghe Vasilescu, „Cuvânt înainte”, în Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, Taina Rugului Aprins. Scrieri şi documente inedite, ed. prof. Gheorghe Vasilescu, Ed. Anastasia, București, 1999, p. 12.

[9] Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, op.cit., p. 92.

[10] A.C.N.S.A.S., fond Documentar, dosar nr. 012956, f. 2.

[11] Ibidem, f. 1.

[12] Ibidem, f. 3.

[13] Ibidem, f. 4.

[14] Ibidem, f. 7.

[15] Ibidem, f. 5.

[16] Ibidem, f. 7.

[17] Ibidem, f. 5.

[18] Ibidem, f. 5, f. 7.

[19] Ibidem, f. 5, f. 7.

[20] Ibidem, f. 5, f. 7.

 

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *