Anton Pann, promotor al românismului prin muzica bisericească românească

Anton Pann, promotor al românismului prin muzica bisericească românească

Preot asist. univ. dr. Petre Ilie

Antonie Pantoleon Petroveanu, așa cum el însuși s-a semnat pe mai multe manuscrise, cunoscut mai târziu sub pseudonimul Anton Pann, s-a născut în anul 1797 în orașul Sliven din Bulgaria. Tatăl său, Pantoleon Petrov, era căldărar de origine bulgară, iar mama sa, Tomaida, grecoaică. Împreună au avut patru copii, trei băieți și o fată, cel mai mic dintre ei fiind Anton[1]. Tatăl lui Anton Pann moare înainte de anul 1806, când a reînceput războiul Ruso-Turc (1806-1812). Deoarece erau amenințați de armata turcă, mulți creștini din Bulgaria au ajuns pe pământul Țării Românești, alăturându-se trupelor rusești în mișcare. În umbra aceluiași conflict armat, în anul 1809 au căzut eroic pe front și cei doi frați mai mari ai lui Pann, iar văduva Tomaida ajunge la Chișinău împreună cu ultimul său fiu care din anul 1810 se va afla „între sopranii armoniei eclesiastice”[2] de acolo, el de mic fiind deprins cu meșteșugul muzicii bisericești. Mentorul său din copilărie a fost un dascăl de târg. Tot de teama războiului, în anul 1812, Pann și mama sa se „adăpostesc” la București unde tânărul cântăreț va fi primit în stranele mai multor biserici. De menționat este faptul că Anton Pann, în toată măreția lui, nu a părăsit niciodată postul de dascăl al bisericii strămoșești[3].

Vorbim astăzi, în anul centenar al Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918, despre iubirea de patrie, rezistența prin credință și încercarea de reabilitare morală și spirituală a întregului popor român aflat sub amenințarea vitregiilor vremurilor care doresc reluarea prigoanei împotriva valorilor spirituale sau naționale, sub forme multiple. Dacă timpurile se supun, după cum observăm, unor ciclicități, este absolut necesar ca și noi să readucem în prim-plan elemente naționale și spirituale care să ne reînvie conștiința națională și religioasă, prin care putem păstra existența și identitatea noastră creștină. Astfel, întrucât Biserica este nava care ne poartă pe marea vieții către veșnicie și pentru că poporul român s-a născut creștin, ea a fost și va rămâne leagănul cultural, definitoriu al neamului iubitor de Frumos și Adevăr, factor integrant al identității naționale.

Creștinul se roagă cântând și cântă rugându-se, așadar, muzica bisericească este unul dintre modurile prin care noi ne exercităm deodată voința, sentimentul și rațiunea. Anton Pann este responsabil, în foarte mare parte, de forma actuală a cântului ortodox și nu doar pentru acest lucru. Deși era de origine bulgară, el reprezintă personalitatea care și-a câștigat dreptul de a fi evocat precum un model al românului. „Se numără în rândul creatorilor noștri, pentru că, în ciuda originii sale, el ne aparține. Dacă ne izbește ceva cu osebire în întreaga sa operă muzicală, este tocmai acest simțământ pentru arta românească în special”[4].

Spunem că Anton Pann este al nostru, al românilor, deoarece activitatea sa a gravitat în jurul „românizării” în adevăratul sens al cuvântului a muzicii bisericești, o desăvârșire, o completare a muncii lui Macarie Ieromonahul cu care a fost contemporan. De altfel, în timpul păstoririi mitropolitului Dionisie Lupu al Ungrovlahiei, Pann a fost desemnat ajutor al lui Macarie, care se afla în fruntea școlii de muzică bisericească deschisă la Mitropolie cu scopul predării cântărilor bisericești în limba română[5].

Câteva lucrări exclusiv bisericești care „au ieșit la lumină” prin strădania lui Anton Pann:

  1. „Versuri muzicești ce se cântă la Nașterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos și în alte sărbători ale anului”, București 1830
  2. „Doxastar românesc”, tălmăcit din grecește, 1853
  3. „Noul Doxastar” al serdarului Dionisie Fotino, lucrare „românită”, 1841
  4. „Bazul teoretic și practic al muzicii bisericești sau Gramatica melodică”, 1845-1846
  5. „Irmologhiu sau Catavasier”, 1846 și ediția a doua în anul 1854
  6. „Epitaful sau slujba înmormântării Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos”, 1846 și ediția a doua în anul 1853
  7. „Heruvico-Chinonicar”, 1846, tomul I
  8. „Prescurtare din Bazul muzicii bisericești” și „Prescurtare de Anastasimatar grabnico-zăbavnic”, amândouă într-un singur volum, 1847
  9. „Rînduiala Sfintei și Dumnezeieștei Liturghii”, 1847
  10. „Tipic bisericesc”, 1851[6]

Pentru ca munca sa să poată fi materializată, Pann a avut de înfruntat multe greutăți; a întâmpinat dificultăți financiare, oameni care au refuzat să îl susțină sau care nu și-au ținut promisiunile făcute, a suportat chiar incendierea unei tipografii în ziua de 23 martie a anului 1847, iar funcționarea tipografiei noi va fi întârziată doi ani din cauza revoluției de la 1848[7].

„Ca să îi treacă însă de urât și ca să trăiască”, în timp ce obstacolele se instalau în cariera sa, Anton Pann se ocupă și de scrieri laice, adevărate cărți de temelie pentru folclorul românesc ce urma să se consemneze în scris de către Petre Ispirescu și Ion Creangă. Putem spune, deci, că pentru aceștia, Pann a fost deschizătorul de drumuri. Lucrările sale artistice „de la lume adunate și iarăși la lume date” ne descriu caracterul erudit al muzicianului reformator care este completat în aceeași ființă de către folcloristul scriitor[8], „cel deștept ca un proverb”, după cum înșuși Eminescu afirmă în poezia sa, Epigonii.

Dintre operele sale laice cu un foarte mare impact asupra cizelării poporului român, amintim:

  1. „Poezii populare”, 1846, București
  2. „Culegere de proverburi sau Povestea vorbei”, 1847
  3. „Dialogul în trei limbi” (rusește, românește și turcește), 1848
  4. „Spitalul amorului sau cântătorul dorului”, 1852
  5. „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea”, 1853
  6. „Povestea vorbii” și „O șezătoare la țară”

Acestea din urmă sunt lucrările care de fapt l-au consacrat pe el, oferindu-i locul pe care îl ocupă astăzi în istoria literaturii române[9].

Capacitatea sa intelectuală și înclinația spre artă s-au dovedit a fi prezente în viața lui lui Anton Pann încă din copilărie. Când a ajuns în Țara Românească el știa, pe lângă limba bulgară, greaca și turca, iar de la 12 ani a învățat limbile română și rusă. Baza lui populară era constituită din literatura balcanică și cea orientală. În ce privește asimilarea limbii române, Pann și-a însușit-o în toate aspectele ei, avantajul suprem fiind pentru el interacțiunea cu oameni din clase sociale diferite, cu funcții înalte sau simpli lucrători, comercianți, boieri, țârcovnici, mai mult sau mai puțin cultivați, oameni care aveau povești de spus sau care își trăiau viețile în cartiere mărginașe ca și el[10]. Toate acestea i-au permis scriitorului, folcloristului și muzicianului să evidențieze simțirea românului în toate ipostazele sale.

Probabil Anton Pann conștientiza faptul că întreaga sa trudă va fi la un moment dat apreciată la adevărata ei valoare și că urmașii săi în strana strămoșească vor înțelege eficiența preschimbării partiturilor grecești în unele românești și compunerea de noi cântări liturgice care să poată oferi credincioșilor starea de rugăciune neîncetată. Avea obiceiul de a-și prefața operele în așa fel încât oferea astfel toată informația necesară pentru determinarea scopului scrierilor și își exterioriza bucuros patriotismul pentru țara care l-a adoptat și care i-a permis să își ducă la îndeplinire visul creator.

Luăm ca exemplu una dintre aceste cărți din care vom extrage cele afirmate mai sus. „Heruvico-Chinonicarul” tipărit în 1847 debutează cu un text de mulțumire pe care autorul îl dedică „cuvioșiei sale, Părintelui Veniamin” de la Mănăstirea Bistrița pentru ajutorul oferit la tipărirea cărții respective. De aici aflăm că Pann a întâlnit oameni care „i-au făgăduit marea cu sarea și pe urmă i-au dat ceea ce nu curge pe apă”, referitor la sprijinul pentru tipografie. Folosește de mai multe ori expresia de „omul bun și al lui Dumnezeu […] dorește să-și folosească (cu sensul de a-i sluji, a-i aduce folos) patria și neamul cât va putea”. Observăm faptul că Anton Pann lucra pentru folosul țării și al „celor ce iubesc podoaba sfintei biserici”[11].

Urmează imediat o scriere în versuri, adresarea fiind: „Către cântători”. Regăsim aici elemente profunde referitoare la dragostea de patrie, graiul românesc și la explicarea necesității „luminării” partiturilor până atunci în limbi străine.

Versurile de debut sunt cu adevărat ecouri ale patriotismului său: „Cântă măi române pe graiul și limba ta/ Și lasă cele streine ei de a și le cânta”. Îndemnul la cântarea în graiul matern este întărit în cele ce urmează prin trezirea în conștiința românului de atunci a faptului că dificultatea textelor în limbi necunoscute de toți a început să se piardă: „Mai demult aveai dreptate să te pocești, vrând, nevrând/ Cu pronunția străină, tălmăcire neavând./Acum însă-mbrățișează pe aceste românești,/Pe limba Tatei și a Mamei, pe care o și vorbești.”

Anton Pann anunță cititorul că el muncește pentru a adapta textele românești la noul sistem de notație, netrecând peste regulile muzicii bisericești, transformând astfel „cântarea îngorgonată”, prin meșteșugul, arta de a o „lumina”, într-o melodie accesibilă care să stimuleze și mintea, nu doar auzul. Pentru ca mesajul rugăciunii puse pe note să ajungă în inimile ascultătorilor, autorul prezintă imperativ:„Cântă să-nțelegi și însuți și câți la tine ascult’”. Dorința de a se face înțeles provine din conștiința sa. Întrucât stăpânea foarte bine gramatica limbii române, referitor la muzica pe care a adaptat-o el însuși afirma următoarele:„Am urmat cuviinței, peste reguli n-am trecut […]/ Ci am căutat la tonul zicerilor românești/ Ș-am potrivit glăsuirea ca-n vorbirile firești”[12].

Surprindem un început de secol XIX zbuciumat de campanii armate și de o revoluție pașoptistă care a întârziat orice încercare de extindere a societății. Aflat în fața acestor opreliști, Anton Pann, iubitorul de artă, de Frumos și Adevăr, cu un Sentiment al Sacrului bine înrădăcinat în suflet, s-a luptat, în ciuda statutului său social, să răspândească armonia muzicii bisericești în întreaga comunitate ortodoxă. Prin opera sa teologică, cărțile de cult, se îngrijea de evoluția spirituală a oamenilor, iar prin atitudinea sa moralizatoare pe care ne-a prezentat-o în opera laică, căuta ca destinație revenirea etică a poporului, pentru ca acesta să fie capabil să împletească esteticul material cu necesarul sufletesc.

Muzica face parte din întreaga existență umană. Ea „încadrează viața omului de la naștere până la moarte, atât la tristețe cât și la bucurie, fie în societate, fie în pustie”[13]. Așadar, împreună cu făuritorii ei, ea merită un loc deosebit în rândul artelor care ne înfrumusețează viața pământească și ne înalță cu sufletele până la Creatorul Suprem.

[1] Diacon Lector I. PULPEA în Ortodoxia, ANUL VII, NUMĂRUL 3, Iulie-Septembrie, București, 1955, p.446

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Arhim. Grigorie BĂBUȘ, Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann, în Biserica Ortodoxă Română, ANUL CIV, NUMĂRUL 3-4, Martie-Aprilie, București, 1986, p. 116

[5] Pr. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992, p.413

[6] Diacon Lector I. PULPEA, op. cit., p. 449-450

[7] Arhim. Grigorie BĂBUȘ, op. cit., p. 112-113

[8] Ibidem, p. 111

[9] Diacon Lector I. PULPEA, op. cit., p. 451

[10] Ibidem, p. 446

[11] Anton PANN, „Heruvico-Chinonicar”, Tomul I, În tipografia sa de Muzică bisericească, București, 1847

[12] Ibidem

[13] Arhim. Grigorie BĂBUȘ, op. cit., p. 115

Bibliografie:

  1. Diacon Lector I. PULPEA în Ortodoxia, ANUL VII, NUMĂRUL 3, Iulie-Septembrie, București, 1955
  2. Grigorie BĂBUȘ, Despre activitatea muzicală a lui Anton Pann, în Biserica Ortodoxă Română, ANUL CIV, NUMĂRUL 3-4, Martie-Aprilie, București, 1986
  3. Prof. Dr. Mircea PĂCURARIU, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1992
  4. Anton PANN, „Heruvico-Chinonicar”, Tomul I, În tipografia sa de Muzică bisericească, București, 1847

 

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *