1 Aprilie 1941 – Paște însângerat pentru români la Fântâna Albă

 1 Aprilie 1941 – Paște însângerat pentru români la Fântâna Albă

Dr. Dorin Popescu,

Fost diplomat al României la Cernăuți

Motto 1: Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuiește și ne distruge biserica Ta! Fragment din rugăciunea rostită la 1 aprilie 1941, în ziua de Paște, de românii care urmau să moară câteva ore mai târziu, la Fântâna Albă / Varnița, uciși de grănicerii și trupele NKVD sovietice

Motto 2: “În pădurea deasă nu se văd morminte / Căci pădurea toată s-a făcut mormânt / Brazii stau de veghe ca icoane sfinte / Pentru rugăciune nu găsesc cuvânt… La Fântâna Albă, albi sunt doar bătrânii, / Restul totu-i negru – și pământ si cer. / Neagră e și roua și culoarea pâinii, / Cad din cer amare lacrimi de-adevăr…”, Vasile Bâcu, Cernăuți

Motto 3: Martiriul însoțește toată istoria Bucovinei, cu deosebire parcă în ultima sută de ani, de la nord la sud, de la gropile comune de sub pădurile din Fântâna Albă, Lunca sau Mahala, unde sute de români odihnesc în trecerea lor curajoasă spre Țară până la eroii din cătune care și-au lăsat oasele în Siberia. Acest martiriu face din Bucovina noastră icoană, nu doar pentru că acolo își va fi ales să moară sau să odihnească Ștefan. Este și martiriu și credință și icoană acolo, în Bucovina, unde clopotele noastre nu au bătut niciodată moartea lui Dumnezeu, Dorin Popescu

Comemorăm în aceste zile, în preajma Paștelui ortodox, ziua masacrului de la Fântâna Albă / Varnița, unde, la 1 aprilie 1941 și ulterior, au murit, uciși/linșați de trupele sovietice, cca 2.000 de români, în tentativa acestora de a trece frontiera spre România, țara pe care o iubeau și în care au decis să trăiască și să moară.

Pe întreaga perioadă a mandatului meu diplomatic la Cernăuți (2007-2011), această zi începea obligatoriu cu prezența întregului personal al Misiunii la Mausoleul de la Varnița / Fântâna Albă (astăzi – regiunea Cernăuți, Ucraina). Această tradiție sacră continuă și acum, iar ceremonialul reunește acolo, la fiecare 1 aprilie, urmași ai victimelor, supraviețuitori, bătrâni, femei și copii, elevi din școlile românești din vecinătate, români din România, autorități ucrainene locale, numeroși pelerini etc. Două instituții românești, Consulatul General al României de la Cernăuți și Sfânta Mănăstire Putna, participau și participă, emblematic, la comemorarea acestui martiriu, rămas încă în afara manualelor, a mentalului și memoriei publice, ignorat de celelalte autorități de pe Dâmbovița…

La 1 aprilie 1941, câteva sute sau mii de români (cea mai credibilă estimare menționează ca ordin de mărime 2-3000 de persoane, în cvasitotalitatea lor români), locuitori ai satelor de pe valea Siretului, neînarmați și pașnici, au încercat să se refugieze din Uniunea Sovietică în România, însă au fost mitraliați acolo de grănicerii sovietici.

După acceptarea ultimatumului URSS din iunie 1940, au urmat tragedii în lanț ale românilor părăsiți și trădați în Bucovina și Basarabia de Statul Român. Sute și mii dintre aceștia, prioritar din nordul Bucovinei și Herța, au încercat să treacă granița spre România, în mod individual sau în grupuri, în toată perioada de după iunie 1940 până la trecerea Prutului de către armata română, în iunie 1941 (Fântâna Albă, 15 noiembrie 1940; Lunca, Mahala, Cotul Ostriţei, Buda, Şirăuţi, Horecea-Urbana şi Ostriţa, 6 februarie 1941 etc.). În aceste condiții, NKVD-ul a lansat zvonul potrivit căruia ar permite deschiderea frontierei pentru o singură zi, spre a permite doritorilor să treacă legal frontiera spre România. Scopul tactic al acestei dezinformări era identificarea dușmanilor români”, a răzvrătiților sistemului sovietic și pedepsirea lor exemplară”.

Extenuați de perpetua amânare a deschiderii graniței, în ianuarie-martie 1941 mii de țărani români din aceste sate au depus la Storojineț, capitala raionului omonim, cereri de repatriere în România, acceptate formal de către autoritățile sovietice, iar la finele lunii martie 1941, sute și mii de români au venit la Storojinet să ceară socoteală autorităților sovietice, care aveau deja listele dușmanilor de clasă, spre a le convinge să deschidă granița. În caz contrar, potrivit evocărilor supraviețuitorilor și martorilor de atunci, bazate pe zvonurile NKVD-iste, românii ar fi urmat să mănânce la cazan, iar bisericile lor să se transforme în grajduri. Autoritățile sovietice nu s-au ostenit să răspundă strigătelor lor de suferință.

Potrivit surselor documentare, în Duminica Paștelui din 1941, în Sfânta zi de Paște, Vasile Slănină a sunat pe ascuns cu trompeta pe dealul de la biserică dând semnalul de adunare pentru cei din Cupca și Corcești…Pe la orele 7-7,30 se adunaseră deja în fața primăriei din Cupca, de pe malul stâng al Siretului Mic, cca 1.000 de oameni din Cupca și câțiva din Corcești, în majoritatea bărbați, dar și bătrâni, femei și copii. Împărțiți în grupuri mici, discutau despre plecarea în Romania. În traistele lor își luaseră ceva mâncare si unele lucruri de îmbrăcăminte strict necesare. Pe la orele 8 a sosit coloana formată din cetățenii din Pătrăuții de Jos. Atunci, secretarul comunal din Cupca (politrucul) a încercat să sune la raion ca să cheme armata, dar locuitorii din Cupca au intrat în primărie și i-au alungat pe funcționari, care erau localnici (din declarația lui T.F. Klingher din Pătrăuți dată în fața organelor de anchetă NKVD, citat de Micola Rubaneț). Martorii menționează că înainte de plecarea spre România mulțimea revoltată ar fi spart bustul lui Lenin ridicat în gradina din fața școlii și primăriei din Cupca. Numărul total al românilor care au plecat încolonați din Cupca a fost estimat de Lazăr Furnică si Vasile Slănină la 3.000-4.000 persoane. La plecarea din Cupca, comanda a fost luată de Costea Gavriloaie (Micola Rubaneț).

Pe la orele 10.30, coloana a ajuns la Suceveni, unde i s-au alăturat alte sute de oameni. Coloana venită dinspre Cupca s-a oprit în fața bisericii din Suceveni. S-au luat din biserică trei cruci pe care le-au purtat Mihai Tugui din Cupca, Ilie Mihailovici și Ilie Scrobaneț, ambii din Suceveni. Pe o alta cruce s-a legat un ștergar alb, ca semn că marșul se desfășoară pașnic. Inainte de a pleca spre Hliboca mulțimea a îngenunchiat, iar țăranul Timiș Vasile al lui Petru din Cupca, viitor lector bisericesc, a rostit cu glas tare rugăciunea următoare, repetată de toți cei prezenți: “Doamne, Dumnezeul nostru, ființa prea înaltă, nefăcută, neînchipuită, fără de început și fără de sfârșit, Tu ce ai zis și ai făcut toată făptura și dai viață zidirilor Tale, iar prin a cărei puteri se mișcă libere toate vietățile de pe pământ și le hrănești până în crăpăturile pietrelor; nu întoarce fața Ta de la noi, păcătoșii, ci ridică sabia mâniei Tale de peste noi și ne mântuiește, că Tu ne-ai zidit și numai Tu ne poți mântui. Ascultă, Atotputernice, lacrimile noastre și ne ajută ca să scăpăm de stăpânirea păgână care ne chinuiește și ne distruge biserica Ta. Nădejdea noastră este Tatăl, scăparea noastră este Fiul, acoperământul nostru este Sfântul Duh, Treime Sfântă, Mărire Ție. Amin!” (Vasile Ilica, cercetător al masacrelor antiromânești din Bucovina, 1999; Vasile Ilica a primit, în aprilie 2012, în ajun de Sfintele Paște și a doua zi după comemorarea masacrului de la Fântâna Albă, interdicție de intrare în Ucraina pentru cinci ani).

După rugăciune, potrivit evocărilor, mulțimea a cântat “Trăiască Regele” și alte cântece patriotice românești și s-a îndreptat spre granița sovieto-română de la Fântâna Albă, sub forma unei coloane pașnice, de 2-3000 de persoane. Aceștia purtau cu ei un steag alb cu însemne religioase-icoane, prapuri şi cruci din cetină. În poiana Varnița, la circa 3 km de granița cu România, grănicerii sovietici (teoretic creștin-ortodocși), ascunşi în pădure, au tras în ei din plin, foc continuu. Potrivit martorilor, cei care au supravieţuit au fost urmăriţi de cavalerişti şi spintecaţi cu sabia. Răniţii au fost legaţi de cai şi târâţi până la un loc unde erau săpate dinainte gropi comune, iar unii dintre ei au fost îngropaţi de vii, conform unor documente de epocă. Bătrâni, femei, copii etc. au fost aruncaţi în gropile comune ale Varniței. Timp de două zile, spuneau localnicii, s-ar fi auzit gemete din acele gropi. Alţii au fost arestaţi de NKVD-ul din Hliboca (Adâncata), iar după ce au îndurat torturi, au fost şi ei aruncaţi de vii într-o groapă comună din cimitirul evreiesc al oraşului. Peste acea groapă s-a turnat şi s-a stins var.

Cele mai importante detalii privind masacrul de la Varnița au fost publicate de Vasile Ilica în volumul „Fântâna Albă, o mărturie de sânge” Oradea, 1999, Imprimeria de Vest și de Petru Grior, fost director-adjunct al Arhivelor regionale de stat Cernăuți.

Un număr exact al românilor uciși în acel masacru nu poate fi stabilit nici până în momentul de față.

Ulterior, în noaptea de 12 spre 13 iunie, trupele sovietice au ridicat și deportat în Siberia şi Kazahstan peste 13.000 de români. În Bucovina au fost preferați, desigur, prioritar, românii din satele din lunca Siretului rude sau prieteni cu românii uciși la Varnița.

Marşul de la Fântâna Albă a fost o reacţie directă la persecuţiile la care era supusă populaţia românească din teritoriile ocupate de sovietici, precum și o mărturie a unei iubiri pentru România care face din românii uciși la Varnița / Fântâna Albă mărturisitori și martiri ai poporului român.

Autoritățile române nu întreprind eforturi pentru a documenta masacrul, pentru a identifica victimele acestei atrocități și/sau pe criminali. Numele altor martiri români se odihnesc, generos și firesc, pe cruci sau pe plăci comemorative, în locuri publice precum Muzeul de la Sighet, mausolee și monumente de pe tot cuprinsul acestei Țări. Autoritățile bosniace trudesc și astăzi să înhumeze rămășițe ale martirilor lor de la Srebrenica, iar numele tuturor celor 8.372 de musulmani uciși acolo în 1995 au fost recuperate și expuse public la locul martiriului.

Autoritățile ucrainene încearcă să acrediteze teza, pe care am respins-o categoric, în perioada mandatului meu diplomatic, clar și convingător, potrivit căreia la Varnița ar fi murit cetățeni de diferite etnii care ar fi dorit să evadeze în „lumea liberă”. Sursele documentare de care dispunem atestă că la Varnița au încercat să treacă frontiera spre România și au fost uciși acolo, cu rare excepții, Români care au ales acest gest sinucigaș din iubire pentru Țara lor, România. Orice altă interpretare este tendențioasă, incorectă, nefundamentată și îi ucide din nou pe românii linșați atunci la Varnița.

Nici o reconciliere autentică în această parte a lumii nu poate exclude nevoia românilor de a clarifica episoade tragice ale trecutului nostru precum Fântâna Albă. Astăzi, în Sâmbăta Mare, avem obligația morală și creștinească de a ne aminti, glorifica și deplânge jertfele și martiriul bunicilor noștri!

Dumnezeu să îi odihnească, peste tot unde trupurile acestora se află, pe martirii români de la Fântâna Albă / Varnița, al căror vis de a trăi în Țara lor, România, le-a adus suferințe, suplicii și martiraj!

Cu Voi este Țara și Dumnezeu! Odihniți-Vă în pace!

Galerie foto: Comemorare la  Mausoleul de la Varnița

 

 

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *