Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Repere istorice

Administrarea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Repere istorice

Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile MIRON

Mai înainte de a analiza şi elucida acest subiect, trebuie să precizăm de la bun început că toate rânduielile de cult care intră în componenţa slujbelor noastre religioase ce se oficiază astăzi în sfântul locaş, s-au statornicit şi oficializat în decurs de mai bine de un mileniu, şi reprezintă opera colectivă a Bisericii, la care şi-au adus o contribuţie importantă personalităţi şi teologi de marcă, Sfinţii Părinţi ai epocii de aur (sec. IV), ierarhi, părinţi şi scriitori bisericeşti din veacurile următoare şi, în mod special, elementul monahal, care a avut un rol preponderent în completarea şi definitivarea acestor unităţi de slujbă sau servicii divine.

Biserica creştină a primelor veacuri a fost în mare parte tributară cultului sinagogii iudaice[1]. Abia în sec. IV, când începe să înflorească literatura patristică, asistăm la un proces de conturare şi dezvoltare spectaculoasă a cultului creştin, datorită operelor liturgice elaborate de străluciţii luceferi ai Ortodoxiei, marii dascăli ai lumii şi ierarhi, care au compus rugăciuni sfinţitoare şi au alcătuit Liturghiile care le poartă numele.

Sf. Vasile cel Mare a introdus şi popularizat rânduiala celor 7 Sfinte Laude în mănăstirile înfiinţate de el în Cezareea Capadociei şi, de aici, aceste slujbe (Ceasurile: I, III, VI şi IX, Vecernia, Pavecerniţa, Miezonoptica şi Utrenia) s-au răspândit şi generalizat în tot Orientul creştin[2]. El a alcătuit rugăciuni speciale pentru fiecare din aceste slujbe, iar Sf. Pahomie cel Mare a selectat şi rânduit Psalmii corespunzători pentru fiecare Ceas.

În secolele următoare (V-XIV) se dezvoltă vertiginos poezia imnografică întocmită de celebrii melozi bizantini: Cosma de Maiuma, Roman Melodul, Anatolie şi Gherman, patriarhi ai Constantinopolului, fraţii Teodor şi Iosif Studitul, Teofan Mărturisitorul, Ciprian, Vizantie, Mitrofan, Serghie Aghiopolitul, Ştefan Savaitul şi, în primul rând, Sf. Ioan Damaschin, socotit părintele muzicii bisericeşti. Aceşti corifei au alcătuit un tezaur impresionant de cântări bisericeşti: stihiri, tropare, canoane, condace (pentru toate cele 7 Sfinte Laude), grupate pe cele 8 glasuri şi pe zilele liturgice ale anului bisericesc. Ca rod al acestor creaţii imnografice au apărut cărţile noastre de slujbă sau de ritual.

Sfânta Liturghie s-a constituit în forma actualizată pe care o avem noi astăzi, abia în sec. al XIV-lea. Ea a fost supusă unui îndelungat proces de remaniere, simplificare şi completare, chiar dacă a avut la bază ritul primitiv (Liturghia Sf. Iacov – sec. I), a cărui structură o respectă în mare parte[3]. Celor trei autori ai Liturghiilor ortodoxe li se atribuie numai rugăciunile din cuprinsul rânduielii slujbei (pe care preotul le citeşte în taină), fiindcă planul rânduielii era în genere acelaşi, cu mici variaţii şi elemente de cult suprimate sau adăugate ulterior.

Acelaşi procedeu de selectare, sistematizare şi îmbogăţire, s-a aplicat şi în domeniul administrării Tainei Sfintei Împărtăşanii, pentru că şi acest ritual a evoluat progresiv, odată cu dezvoltarea treptată a rânduielii Sfintei Liturghii.

În primele patru secole, creştinii aduceau la biserică darurile de jertfă (pâine, vin şi apă), pe care le ofereau diaconilor, iar aceştia le depuneau la proscomidiar. Acest obicei se practica în prima parte a Liturghiei credincioşilor[4]. Diaconii alegeau din aceste daruri pe cele mai corespunzătoare şi le transportau de la proscomidiar pe Sfânta Masă, unde erau afierosite (consacrate) printr-o rugăciune, numită Rugăciunea punerii înainte, păstrată şi astăzi în rânduiala Sfintei Liturghii. Din acest ritual s-a format, ulterior, ceremonialul liturgic al Vohodului mare – ieşirea Cinstitele Daruri – pe care îl săvârşim astăzi în timpul Sfintei Liturghii.

La momentul central al Liturghiei (rostirea Epiclezei – rugăciunea de invocare a Sf. Duh), aceste daruri de pâine şi vin se sfinţeau, iar în timpul chinonicului (al împărtăşirii), după ce se cuminecau slujitorii bisericeşti, se împărtăşeau toţi credincioşii participanţi la slujbă, însă primeau elementele euharistice în mod separat: protosul adunării liturgice, care putea fi episcopul sau un preot oarecare, oferea individual, fiecărui credincios în parte, Sfântul Trup al Domnului, adică o părticică din pâinile sfinţite, pe care acesta o aşeza în palma mâinii drepte, iar după ce o consuma cu grijă, diaconul îi dădea să guste şi din Sfântul Sânge, direct din Sfântul Potir[5]. Aşa se proceda cu fiecare credincios, aşezat în ordinea încolonării: mai întâi ipodiaconii, apoi citeţii, bărbaţii, femeile şi copiii. Întrucât acest procedeu era susceptibil de anumite acte de impietate, căci, în mod inevitabil, din neglijenţă, se putea scăpa jos o fărămitură din Sf. Trup, sau putea cădea un strop din Sf. Sânge, pentru a se evita pe viitor asemenea profanări, Sf. Ioan Gură de Aur introduce în uzul liturgic răsăritean practica întrebuinţării linguriţei[6] şi a împărtăşirii credincioşilor direct, sub ambele forme, din Sfântul Potir, obicei care a rămas general valabil până astăzi. Această practică nu a putut fi desfiinţată niciodată, chiar dacă Sinodul Trulan (691), prin decizia canonului 101 a încercat să reintroducă vechiul mod al împărtăşirii, pe care l-am prezentat mai sus.

Începând din sec. V încolo, odată cu dispariţia disciplinei penitenţei publice şi a instituţiei catehumenatului, s-a împuţinat şi numărul credincioşilor admişi şi dezlegaţi de duhovnicul lor pentru primirea Sfintei Împărtăşanii, fapt ce a atras după sine o modificare radicală a ritului pregătirii Cinstitelor Daruri. Asistăm în aceată perioadă la un proces lent de întocmire şi stabilire a unui nou ritual de aducere, pregătire şi binecuvântare a Cinstitelor Daruri de pâine, vin şi apă pentru săvârşirea jertfei liturgice. Ritualul acesta a fost deplasat de la locul lui original, menţionat mai sus (Vohodul Mare), tocmai înainte de începerea Liturghiei catehumenilor, în locul în care, de fapt, există el astăzi (în timpul Utreniei – la bisericile de enorie sau în timpul oficierii Ceasurilor – la bisericile mănăstireşti) şi poartă numele de Proscomidie, care înseamnă aducere şi pregătire a darurilor jertfei euharistice. Acest transfer s-a făcut treptat, iar rânduiala Proscomidiei s-a formulat pe îndelete, într-un timp îndelungat, începând din sec. VI, până în sec. VIII. Forma completă şi tipizată a rânduielii pe care o săvârşim noi astăzi a fost fixată definitiv abia în sec. XIV, aşa cum reiese din descrierea şi tâlcuirea Sfintei Liturghii[7], pe care o face Sf. Simeon al Tesalonicului, trăitor în acest secol. De atunci şi până astăzi, întrebuinţăm, ca materie de jertfă, numai vin, apă şi cinci prescuri, simbolizând cele cinci pâini înmulţite de Mântuitorul în pustie (Matei XIV-XV, 21).

În ce priveşte locul primirii acestei Sfinte Taine, exceptând cazurile celor bolnavi sau aflaţi în primejdie de moarte, care pot fi mărturisiţi şi împărtăşiţi la casele lor, după o rânduială specială prescrisă în Molitfelnic, Sfânta Euharistie se administrează, în mod regulat, în sfânta biserică, spre finalul Sfintei Liturghii (la momentul chinonicului), după ce se împărtăşesc sfinţiţii slujitori, când preotul deschide dvera şi uşile împărăteşti şi, ţinând cu ambele mâini Sfântul Potir, iese pe solee, în faţa sfintelor uşi, şi invită pe credincioşii dezlegaţi de duhovnicul lor să se împărtăşească, rostind formula: „Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Credincioşii trec în ordine şi se împărtăşesc (mai întâi monahii, apoi bărbaţii, femeile şi copiii), ţinând fiecare în mâna stângă o lumânare aprinsă care simbolizează pe Hristos – lumina vieţii şi a mântuirii noastre.

Această rânduială a fost reglementată de Sfânta noastră Biserică pentru toate timpurile şi locurile şi orice abatere de la această practică liturgică tradiţională este necanonică şi inadmisibilă, pentru că în locaşul cel sfânt al bisericii Îl întâlnim pe Hristos şi aici ne împărtăşim din darurile şi adevărurile mântuirii. Sf. Ioan Gură de Aur este categoric în această privinţă. „Noi trebuie să ne apropiem de altar, de Sfânta Masă, cu credinţă, cu frică, cu curăţie, cu respect, cu iubire”[8], spune el, pentru că „masa aceasta este masa aceea de la Cina cea de Taină, întru nimic mai prejos. N-a făcut-o pe aceea Hristos, iar pe aceasta un om. Nu, ci şi pe aceasta tot El. Acesta este foişorul acela unde era El cu ucenicii Lui atunci (Luca XXII, 12)”[9]. Cina cea cerească la care ospătăm duhovniceşte este solemnă, sfântă şi înfricoşată, pentru că la ea participă arhanghelii şi îngerii. „Acum puterile cereşti, în chip nevăzut, împreună cu noi slujesc”, rosteşte preotul în taină în timpul oficierii Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite, pentru că „heruvimii stau împrejur, serafimii, care cu şase aripi îşi acopăr feţele, zboară pe deasupra, toate puterile cele netrupeşti, împreună cu preotul se roagă pentru noi, focul cel duhovnicesc se pogoară, sânge curge din preacurata coastă în potir spre curăţirea noastră”[10], spune marele părinte antiohian, de unde desprindem clar concluzia că nu putem concepe şi admite împărtăşirea – Taina comuniunii cu Hristos – în afara spaţiului eclezial sau liturgic, iar cei ce o administrează în alte condiţii îşi atrag propria lor osândă.

Cât priveşte săvârşitorul, Biserica a încredinţat totdeauna sfinţiţilor slujitori dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie, pentru că numai ei sunt investiţi cu harul preoţiei primit prin Taina Hirotoniei, şi, în virtutea posedării acestui har, primesc calitatea de „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni IV, 1), săvârşind lucrările sfinţitoare în Biserică, în numele şi cu puterea lui Hristos. Biserica a legiuit prin hotărârea canonului 58 Trulan ca „nici un laic să nu-şi dea lui însuşi dumnezeieştile Taine. Iar cel ce ar îndrăzni ceva de acest fel, să se afurisească pe o săptămână, ca unul ce lucrează împotriva celor poruncite”[11]. Pentru a se evita asemenea acte anormale, care ar bagateliza sfinţenia Tainei, Biserica, prin decizia canonului 14 al sinodului local de la Laodiceea, nu a încuviinţat niciodată clericilor dreptul de a da Sfânta Împărtăşanie în mâinile laicilor ca să se cuminice cu ea în cadrul extraliturgic[12] (acasă sau în diferite împrejurări). În baza hotărârii acestui canon, un mare ierarh din trecutul Bisericii noastre Strămoşeşti a interzis cu desăvârşire acest fapt, iar preoţilor care îndrăzneau să-l practice, le aplica pedeapsa canonisirii. „Preotul de va trimite ţârcovnicul (cântăreţul) sau pe altcineva să pricestuiască pe vreun om, să se afurisească, după canonul 14 Laodiceea”[13], spune acest ierarh într-una din instrucţiunile sale date preoţilor.

Numai diaconul, în caz de strictă necesitate, poate împărtăşi pe un credincios în lipsa preotului, sau în situaţia în care credinciosul se află pe patul de moarte şi nu are cine să-l împărtăşească.

Monahii şi pustnicii, aflaţi în singurătăţi sau în locuri îndepărtate, unde nu există biserici şi nici nu poate fi găsit un preot în perimetrul zonei respective, se pot împărtăşi singuri, după o anumită rânduială[14].

De asemenea Biserica nu a admis păstrarea Sfintei Împărtăşanii în afara sfântului locaş. Un alt ierarh român, din trecutul nostru, luând cunoştinţă de acest principiu canonic, consfinţit prin uzul bisericesc, a interzis preoţilor păstrarea Sfintei Împărtăşanii în casele lor: „Vă dăm încă poruncă să nu se ţie (Sfintele) măcar şi în casa preotului, că nu iaste loc sfinţit de arhiereu, nici altar, nici biserică…”[15], spune el într-una din îndrumările recomandate preoţilor pe care îi păstorea în vremea sa. Această dispoziţie este reînnoită şi de un alt urmaş al său în scaun, şi anume, de mitropolitul Grigorie al Ţării Româneşti, care, la 21 mai 1762 emite următoarea decizie: „Sfânta Priceştanie să nu o ţie preoţii prin case, precum am înţeles că fac unii preoţi”[16]. Alt ierarh de seamă al Bisericii noastre atrage atenţia preoţilor slujitori „să ia aminte ca la împărtăşirea credincioşilor cu Sfintele Taine să nu împărtăşească pe nimeni cu părticelele ce se aduc pentru pomenirea sfinţilor sau cu părticelele scoase pentru sănătatea celor vii şi pentru odihna celor morţi: ci numai cu singur Agneţul sfărâmat (iar din acesta numai cu părticelele inscripţionate cu iniţialele NI şi KA), căci toate celelalte părticele nu sunt Trupul lui Hristos”[17].

Toate aceste îndrumări pastorale şi liturgice, fundamentate pe temeiul sfintelor canoane şi pravile bisericeşti, pe operele Sfinţilor Părinţi şi pe recomandările transmise la vremea cuvenită preoţilor, de luminaţii şi distinşii ierarhi ai Bisericii noastre, au fost sintetizate şi codificate la sfârşitul ediţiei fiecărui Liturghier, în capitolul intitulat Povăţuiri, pe care orice preot şi arhiereu hirotonit canonic este obligat să le studieze cu atenţie, să le cunoască şi să le îndeplinească în slujirea lui sacramentală. „Chivotul în care se vor păstra Sfintele Taine, adică Trupul şi Sângele Domnului, să stea totdeauna cu Dumnezeieştile Taine, pe Sfânta Masă, iar nu într-alt loc” se precizează în aceste Povăţuiri. Aceste prescripţiuni reflectă experienţa şi conştiinţa vie a Bisericii care veghează necontenit la păstrarea şi transmiterea nealterată a învăţăturii de credinţă, la uniformitatea actelor şi formelor de cult şi la integritatea şi unitatea vieţii ei liturgice. Ele reprezintă o confirmare faptică şi reală a ceea ce a afirmat un mare apologet, în sec. II al erei creştine: „De când Biserica a primit doctrina lui Iisus Hristos, deşi răspândită peste tot pământul, ea o păzeşte cu atâta căldură, ca şi cum ar locui sub acelaşi acoperământ; ea crede cu apostolii ca şi când ar avea o inimă şi un suflet; ea anunţă, explică şi învaţă credinţa sa ca şi cum n-ar avea decât o singură gură”[18], iar acest fapt îi conferă Bisericii calitatea de ecumenică şi nu ecumenistă, căci termenul de ecumenic, în adevăratul său înţeles, arată că ea întruneşte cele patru însuşiri de „una, sfântă, sobornicească şi apostolească” la modul cel mai concret şi mai fidel.

Împărtăşirea credincioşilor din acelaşi potir este semnul evident al apartenenţei lor la una şi aceeaşi Biserică creştină şi a mărturisirii şi trăirii credinţei adevărate pe care o propovăduieşte acea Biserică. Acesta este motivul principal pentru care Biserica noastră Ortodoxă nu acceptă intercomuniunea (împărtăşirea cu slujitorii şi credincioşii altor confesiuni creştine).

Este adevărat că Sfânta Împărtăşanie menţine ridicat termometrul vieţii noastre spirituale. Ea „îl conduce pe om la îndumnezeire, numai când există starea de curăţire a inimii şi trasfigurarea simţurilor din trupeşti în duhovniceşti”[19], adică atunci când credinciosul se împărtăşeşte cu conştiinţa nepătată şi cu inima sinceră şi iubitoare, căci cei ce nu se ridică la această stare de despătimire şi sunt copleşiţi de mirajul plăcerilor „deşertăciunilor şi al smintelilor ce umplu această lume, se lipsesc de binecuvântatele roade ale Sfintei Euharistii”[20]. Ideal ar fi ca să ne împărtăşim cât mai des, căci „este nevoie ca Făcătorul lumii să rămână tot timpul în lutul nostru ca să îndrepteze chipul Său în noi de câte ori dă semne că vrea să se strice”[21], însă trebuie, în aceeaşi măsură, să ne pregătim şi sufleteşte, ca să nu pângărim mărgăritarul cel cinstit al lui Hristos şi să ne agonisim propria noastră osândă (I Corinteni XI, 29). În acest sens, un ierarh din secolul trecut sfătuia astfel pe păstoriţii săi: „Vă recomand din tot sufletul, iubiţii mei, folosirea acestui mijloc de susţinere a legăturii cu Dumnezeu (Sf. Împărtăşanie), atât pentru voi cât şi pentru fiii voştri, că ce poate fi mai înălţător şi mai fericit decât unirea cu Iisus? Şi aceasta să o faceţi nu numai în cele patru posturi de peste an, ci mai des, căci omul, după slăbiciunile omeneşti, uşor păcătuieşte”[22].

Arhim. Conf. Univ. Dr. Vasile Miron

[1] A se vedea Danielou J. Teología del judeocristianismo, Ed. Cristiandad, Madrid, 2004.

[2] Sf. Vasile cel Mare, Regula 37, trad. în rom. de Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, în col. „PSB”, vol. 18, partea a II-a, Regulele Mari, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1989, p. 277-281.

[3] A se vedea lucrarea Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghiile bizantine privite istoric în structura şi rânduiala lor, Bucureşti, 1943.

[4] A se vedea Sf. Justin Martirul, Apologia întâia, cap. 57, trad. în rom. de Pr. Prof. Olimp Căciulă, în col. „PSB”, vol. II, Apologeţi de limbă greacă, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980, p. 71.

[5] A se vedea: Sf. Vasile cel Mare, Epistola 93 către Patriciana Chesaria, în legătură cu împărtăşirea cu Sfintele Taine, trad. în rom. De Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în col. „PSB”, vol. 12, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1988, p. 269-270; Constituţiile Sfinţilor Apostoli, cartea a VIII-a, cap. 13, trad. în rom. de Pr. Gh. N. Niţu, Bucureşti, 1907, p. 303; Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza a V-a mistagogică, cap. 21-22, în vol. “Cateheze”, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 2003, p. 366.

[6] Ghenadie, fost episcop al Argeşului, Liturgica sau explicaţia serviciului divin, Bucureşti, 1977, p. 35. Sf. Ioan Gură de Aur dă şi o semnificaţie simbolică linguriţei. El spune că ea închipuie „cleştele de foc al serafimilor, pe care l-a văzut Isaia” (Isaia VI, 6-7) în clipa când s-a atins de buzele lui (Din ospăţul Stăpânului, trad. în rom. de Arhiereu-vicar Dr. Irineu Slătineanu, Ed. Adonai, Bucureşti, 1995, p. 187).

[7] Sf. Simeon al Tesalonicului, Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos, vol. I, partea a V-a, Despre Sfânta Liturghie, cap. 84-96, Ed. Arhiepiscopiei Sucevei şi Rădăuţilor, 2002, p. 136-148.

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Bogăţiile oratorice, trad. în rom. de Diacon Gheorghe Băbuţ, Ed. Pelerinul Român, Oradea, 2002, p. 199.

[9] Idem, Omilii la Matei, Omilia a LXXXII, cap. 5, trad. în rom. de Pr. Prof. D. Fecioru, în col. „PSB”, vol. 23, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994, p. 936.

[10] Idem, Din ospăţul Stăpânului, în trad. rom. cit., p. 186-187.

[11] Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, note şi comentarii, Bucureşti, 1991, p. 132.

[12] Ibidem, p. 206.

[13] Mitropolitul Antim Ivireanul, Învăţătură bisericească, Bucureşti, 1774, foaia 57.

[14] Sf. Simeon al Tesalonicului, Răspuns la Întrebarea 41, în trad. rom. cit., vol. II, p. 227.

[15] Mitropolitul Teodosie al Ungro-Vlahiei, Învăţătură preoţilor pe scurt, despre cele şapte Taine ale Bisericii, Buzău, 1702, foaia 19.

[16] Textul acestei hotărâri este extras din lucrarea marelui istoric Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria Românilor, vol. VII, Bucureşti, 1904, p. 53.

[17] Mitropolitul Veniamin Costache, Datoriile preoţilor către popor, Galaţi, 1994, p. 80-81.

[18] Sf. Irineu, Adversus haereses, lib. I, cap. 10, apud Kallistos Ware, Lexercice de lautorité dans lEglise Orthodoxe, în Irénikon, tome LIV (1981), nr. 4, p. 489.

[19] Pr. Gheorghios Metallinos, Rolul şi lucrarea Ortodoxiei astăzi, trad. în rom. de Pr. Constantin Petrache, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2014, p. 86.

[20] Tămăduirea creştinului. Tainele Sfintei Biserici, izvor de sănătate şi fericire, trad. în rom. de Gheorghiţă Ciocioi, Ed. de Suflet, Bucureşti, 2013, p. 56.

[21] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. în rom. de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Bucureşti, 1989, p. 203.

[22] Episcop Iosif Traian Bădescu, Gânduri pentru m(â)ine, Ed. Didahia Severin, Drobeta-Turnu Severin, 2013, p. 17.

Distribuie

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *